„Traversăm vremuri dificile, într-o societate care justifică totul, permite totul”, mi-a răspuns Dom Fabrizio Messina Cicchetti în dialogul sub formă de Mare Întâlnire pe care vi-l propun. L-am cunoscut la Craiova, în iunie, la Festivalul Mondial de Poezie. Și, pentru că sunt fascinată de întrbările ale căror răspunsuri nu le putem găsi singuri, l-am invitat la un interviu în care veți descoperi un reprezentant de seamă al Ordinis Sancti Benedicti, Ordinul Sfântului Benedict. Am încercat să păstrez cât mai fidel nuanțele din limba italiană în această discuție-invitație să mergeți la Subiaco, pentru a descoperi acolo nu doar istoria acestui Ordin, ci și o parte din istoria Italiei.
– Ce ne puteți povesti, nouă, celor din România, despre Monastero di Santa Scolastica și Monastero del Sacro Speco di San Benedetto din Subiaco? Ceva despre istoria acestui loc și despre semnificația sa spirituală…
Monastero di Santa Scolastica și Monastero del Sacro Speco di San Benedetto din Subiaco ne poartă gândul la viața Sfântului Benedict, care a trăit între secolele V și VI. El s-a născut în Norcia, provenea dintr-o familie romană de seamă, a studiat la Roma și a simțit foarte puternic dorința de a trăi în solitudine pentru dragostea lui Dumnezeu. De aceea a găsit la Subiaco o peșteră unde a rămas ca pustnic timp de trei ani și apoi, împreună cu un număr mare de discipoli, a întemeiat câteva mănăstiri unde trăiau viața monahală în obște. Astăzi, aceste locuri sunt destinații pentru pelerini și turiști, fascinați de frumusețea naturii, a arhitecturii și a artei. Totul vorbește despre Dumnezeu!
– Care este principala misiune a unui călugăr benedectin în viața de zi cu zi a mănăstirii și în comunitate?
Viața călugărilor benedictini este animată de Pravila scrisă de Sfântul Benedict, un volum de 73 de capitole precedate de un prolog care constituie un adevărat mesaj de spiritualitate pentru călugări și pentru credincioșii creștini. Benedict îl pune în centru pe Domnul Iisus, a cărui iubire trebuie să fie mai presus de orice, pentru călugări. Restul este o consecință: iubirea față de frați, grija reciprocă în lucrurile spirituale și materiale, munca, rugăciunea liturgică și cea personală, ospitalitatea.
„Istoria Ordinului Benedictin, la fel ca și cea a Italiei, trece deseori prin arhivele și amintirile păstrate în mănăstirile noastre”
– Ce ar trebui să știe cei neinițiați în spiritualitate despre misiunea călugărilor benedectini?
Munca mea se desfășoară mai ales în bibliotecă. Istoria Ordinului Benedictin, la fel ca și cea a Italiei, trece deseori prin arhivele și amintirile păstrate în mănăstirile noastre. Biblioteca Mănăstirii este foarte bogată, având aproximativ 150.000 de volume, dintre care multe manuscrise începând din secolul al X-lea, apoi cărți tipărite din 1465 încoace. La Santa Scolastica a fost înființată prima tipografie din Italia cu caractere mobile, astfel că în Biblioteca noastră păstrăm primele cărți tipărite în Italia între 1465 și 1467. Există, de asemenea, o arhivă bogată cu documente pe pergament care datează din secolul al XII-lea încoace. Pentru unele dintre aceste manuscrise sunt în curs restaurări care includ și digitalizarea.
– Ne puteți povesti un mod în care Sfântul Benedict a făcut minuni pentru societate sau pentru o anumită persoană? Care este cea mai importantă pildă a sa pe care ar trebui să o urmăm?
O caracteristică a monahismului benedictin este viața obștească. Sfântul Benedict admiră foarte mult alegerea eremitică, dar recomandă să nu fie trăită în mod superficial. Trebuie să fii pregătit, astfel că este bine să experimentezi mai întâi viața fraternă și să te formezi în ea. Benedict iubește viața comunitară, iar aceasta reprezintă pentru călugării de astăzi o mare oportunitate de mărturie evanghelică. În societatea de astăzi, fiecare tinde să se izoleze, să trăiască pe cont propriu, să comunice prin mijloace de comunicare socială cu persoane aflate la kilometri distanță, dar fără să vorbească cu vecinul său, fără să împărtășească viața reală. Monahismul poate fi o mărturie despre cum este posibil să trăiești împreună, în ciuda diferențelor de vârstă, cultură, sensibilitate. Cunoaștem viața Sfântului Benedict datorită biografiei scrise de Sfântul Grigorie cel Mare, care a fost Papa Romei între 590 și 604. El povestește multe fapte și miracole ale Sfântului Benedict. Unul dintre acestea s-a întâmplat cu un got, un om simplu și nu foarte instruit, pe care Abatele Benedict l-a primit în mănăstire. Benedict i-a încredințat gotului, al cărui nume nu-l știm, o muncă: să taie cu o seceră mică mărăcinii care invadau marginea unui iaz. Omul, foarte dornic să muncească, a început să lucreze cu multă forță. Dar s-a întâmplat un accident: lama secerii s-a desprins de mâner și a căzut în iaz. Atunci Sfântul Benedict a făcut un miracol, la fel ca profetul Elisei: a scufundat mânerul în apă și lama s-a întors la locul ei. Un frumos miracol, nu-i așa? Dar povestea nu s-a terminat aici. Benedict i-a înapoiat gotului secera mică și i-a spus: „Ține, muncește și fii liniștit!”. Iată mesajul lui Benedict: fii liniștit. Ne repetă și nouă în acest timp în care alergăm mereu în viață, la muncă, în familie. Alergăm prea mult, nu avem timp, disperăm. Benedict ne invită la seninătate, la pace interioară.
– Ce experiențe personale v-au făcut să simțiți prezența Lui Dumnezeu în viața dumneavoastră?
În multe circumstanțe l-am simțit pe Dumnezeu prezent în viața mea. În momente frumoase, dar și în momente dificil de înfruntat. În ciuda dificultăților, nu m-am îndoit niciodată de prezența Domnului. Cu toate acestea, uneori m-am întrebat de ce Dumnezeu a permis una sau alta. De multe ori nu înțeleg de ce, dar sunt sigur că Dumnezeu va avea ultimul cuvânt: ceea ce vrea El este binele cel mai mare pentru mine. La fel, Sfântul Benedict ne invită să facem același lucru, să ne încredem în Dumnezeu, să-L căutăm în rugăciune, să-L iubim în frați.
– Cum interpretați conceptul de „vocație” și ce semnificație are pentru călugării benedectini?
Unul dintre modurile în care Comunitatea monahală se confruntă cu voința lui Dumnezeu este întâlnirea Capitolului, când călugării, convocați de Abate, ascultă cuvântul său și deseori sunt chemați să decidă împreună cu el cele mai importante lucruri pentru Mănăstire și pentru frați. Sfântul Benedict prevede aceasta în Regulament, când recomandă călugărilor să-l sfătuiască pe Abate cu mare smerenie și Abatului să îi asculte pe toți, chiar și pe cei mai tineri. Duhul Sfânt vorbește și acționează cum și când consideră, folosindu-se de cei mai bătrâni pentru un cuvânt de experiență și de cei mai tineri pentru un cuvânt de reînnoire.
„A fi imaginea iubirii lui Dumnezeu, o iubire de relație trinitară, este cel mai puternic angajament pe care călugării îl pot da în Biserica și în lumea de astăzi”
– Cum trăiți și interpretați misterul Treimii în parcursul dumneavoastră de credință și cum vă influențează acest lucru înțelegerea vieții și a realității?
Sfânta Treime este adevăratul model al vieții călugărilor. Viața comunitară este într-un fel expresia acelei comuniuni trinitare care există în Dumnezeu. Este frumos să auzi de la Iisus cuvintele: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” sau „Primiți Duhul Sfânt”. Același Iisus le spune discipolilor: „Veți fi recunoscuți după felul în care vă iubiți”. A fi imaginea iubirii lui Dumnezeu, o iubire de relație trinitară, este cel mai puternic angajament pe care călugării îl pot da în Biserica și în lumea de astăzi.
– În opinia dumneavoastră, care este rolul credinței și al spiritualității într-o societate modernă și sănătoasă?
Societatea de astăzi pare departe de Evanghelie și de cerințele spirituale. În realitate, cred că în fiecare om există o dorință puternică de Dumnezeu, chiar dacă nu îl cunoaște sau nu îl poate distinge. De multe ori mi s-a întâmplat să vorbesc cu oameni care spun că nu cred în Dumnezeu, dar apoi am realizat că de cele mai multe ori nu știu că, de fapt, cred, sau resping Biserica ca instituție, nu o recunosc ca un mijloc de a ajunge la Dumnezeu. Monahismul, tocmai prin aspectul său mai puțin instituțional și mai accesibil, poate reprezenta o oportunitate de întâlnire cu credința.
„Bunăstarea spirituală și cea psihologică nu sunt separabile una de cealaltă. Una o cere pe cealaltă”
– Cum vedeți relația dintre credința religioasă și bunăstarea psihologică?
Lui Dumnezeu îi pasă de binele fiilor Săi, deoarece El ne-a creat și ne-a salvat din iubire. Bunăstarea spirituală și cea psihologică nu sunt separabile una de cealaltă. Una o cere pe cealaltă. Cum ar putea un suflet să se bucure pe deplin de binele spiritual fără ca acest bine să se reflecte asupra vieții, relațiilor, afecțiunilor, muncii și tuturor celorlalte aspecte? Și, dimpotrivă, fiecare tulburare sau dezordine psihologică nu ar ajunge să tulbure seninătatea interioară și chiar relația de credință cu Dumnezeu? Paternitatea spirituală, chiar înainte de invenția celor mai moderne metode psihologice, a îndeplinit în trecut și continuă să îndeplinească în prezent o funcție importantă în regăsirea echilibrului psihologic al persoanei, pentru ca aceasta să poată trăi cu mai multă seninătate relația cu Dumnezeu și cu frații săi, în cel mai constructiv mod pentru sine și pentru ceilalți.
– Cum vă influențează rugăciunea și meditația la Patimile lui Hristos înțelegerea suferinței și mântuirii?
Patimile lui Hristos, împreună cu Învierea, rămân în centrul meditației, al rugăciunii fiecărui creștin. În afara conștiinței că Tatăl Îl trimite pe Fiul să salveze oamenii prin Cruce, nu există înțelegerea iubirii lui Dumnezeu. La fel este și pentru noi, călugării: ne consacrăm lui Dumnezeu, făcând din oferirea propriei vieți o continuare a dăruirii lui Iisus pe cruce. Iubirea și suferința sunt două aspecte inseparabile. Chiar și în Evanghelia după Ioan citim: „I-a iubit până la sfârșit” (Ioan 13,1), adică până la consecințele extreme, până la a se dărui complet din iubire, pentru a-i salva. Pe noi, discipolii Săi, ne invită să facem la fel: „Nu există iubire mai mare decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi” (N.R.: „apoapele său”), (Ioan 15,13). Și Sfântul Benedict vorbește despre acest lucru în Regulamentul său, când îi prescrie abatelui să se comporte cu iubire față de călugării mai fragili, cu aceeași iubire a lui Iisus: „Să imite exemplul sfânt al bunului păstor; care, părăsind cele nouăzeci și nouă de oi pe munți, a plecat în căutarea celei pierdute: din a cărei mizerie a avut atâta compasiune, încât s-a învrednicit să o pună pe umerii Săi sacri și astfel să o aducă înapoi la stână” (RB 27,9).
„Trebuie să reflectăm asupra darului timpului, un dar prețios care nu poate fi irosit. Riscul unui utilizări nesăbuite a tehnologiei poate aliena relația cu Dumnezeu”
– Cum faceți față provocărilor lumii moderne cum ar fi tehnologia și consumerismul, în contextul vieții monahale.
A trăi în mănăstire înseamnă a trăi pentru Dumnezeu. Sărăcia, împărțirea bunurilor, a spațiilor și a timpului ajută la această alegere. Tehnologia și resursele moderne sunt toate bune, dar pot reprezenta o problemă dacă sunt folosite fără echilibru. În primul rând, trebuie să reflectăm asupra darului timpului, un dar prețios care nu poate fi irosit. Riscul unui utilizări nesăbuite a tehnologiei poate aliena relația cu Dumnezeu și cu ceilalți și poate provoca o pierdere uriașă de timp, concentrare, atenție la nevoile fraților.
– Cum abordați tema iertării și reconcilierii în cadrul comunității monahale și ce importanță acordați acestor valori în societatea de astăzi?
Viața unei comunități are o cerință fundamentală, o cerință teologică: iertarea, mila, înțelegerea reciprocă. Dacă Dumnezeu ne-a iertat, de ce nu ar trebui să ne iertăm reciproc? Când vedem oameni triști, de multe ori aceștia nu au făcut experiența de a ierta sau de a fi iertați. Mila în comunitate este necesară, la fel și în familii, în comunitatea creștină, în societate. Sfântul Benedict recomandă să ne împăcăm înainte de apusul soarelui cu cine am avut o ceartă. Este un bun învățământ valabil pentru toți, nu doar pentru călugări.
– Care este semnificația tăcerii în viața monahală și cum credeți că tăcerea poate contribui la bunăstarea societății moderne?
Sfântul Grigorie cel Mare, povestind viața Sfântului Benedict în peștera din Subiaco, spune că trăia „singur cu sine însuși sub privirea lui Dumnezeu care vede totul”. A trăi experiența tăcerii, a trăi tăcerea interioară înseamnă a lăsa loc pentru a răsuna în inimă Cuvântul lui Dumnezeu și învățătura Părinților. Societatea noastră este plină de prea multe cuvinte, prea multe postări, prea multe vorbe. Tăcerea este cu siguranță răspunsul contracurent care garantează inimii să respire aer curat.
„Mănăstirile sunt ca zonele de servicii de pe autostradă. Dacă îți lipsește benzina sau ești flămând sau însetat, te oprești, faci plinul și pleci. Așa se întâmplă în mănăstire: experiența lui Dumnezeu este singura care poate umple inima”
– Care sunt principalele activități și inițiative ale comunității dvs. care vizează sprijinirea și îmbunătățirea societății?
Comunitatea monahală din Subiaco are, printre alte angajamente, cel al ospitalității. Mulți pelerini, vizitatori, cercetători vin la Subiaco din multe părți ale lumii. A-i primi este o datorie. Prin ospitalitate, este posibil să oferi un cuvânt bun, să-i însoțești în drumul lor de căutare a lui Dumnezeu și să-i lași să plece cu inima plină de experiență spirituală. Mănăstirile sunt ca zonele de servicii de pe autostradă. Dacă îți lipsește benzina sau ești flămând sau însetat, te oprești, faci plinul și pleci. Așa se întâmplă în mănăstire: experiența lui Dumnezeu este singura care poate umple inima și viața bărbaților și femeilor din vremea noastră.
– Care este rolul liturghiei și cântului gregorian în întărirea simțului comunității și spiritualității în mănăstire?
Liturghia este inima programului comunității monahale, de dimineața devreme până seara înainte de culcare. Comunitatea monahală se întâlnește pentru a se ruga împreună de cel puțin opt ori pe zi. Liturghia și cântarea gregoriană sunt cu siguranță baza acestui angajament de laudă împărtășită cu toți frații creștini răspândiți în lume, o experiență de comuniune care îmbrățișează pe toți.
– Ce abilități practice sau profesionale sunt dezvoltate în interiorul mănăstirii și cum sunt flosite acestea în administrarea comunității?
În mănăstire este nevoie de toate și fiecare lucrează în funcție de competențele sale pentru binele tuturor. Avem nevoie și de alte competențe, de muncă manuală sau profesională din exterior, nu putem fi autosuficienți în toate, dar și asta este un bine. A avea nevoie de alții ne ajută să nu ne simțim indispensabili, dar să putem conta pe ajutorul altora, să-l cerem și să-l oferim cu umilință și răbdare.
– Cum se organizează ziua într-o mănăstire benedictină și care sunt cele mai importante momente ale fiecărei zile?
Rugăciunea și munca sunt centrul zilei noastre, dar și ospitalitatea pentru direcția spirituală, pentru conversațiile cu Părinții care administrează sacramentul milei și mărturisirea păcatelor, dar și pentru un cuvânt de consolare și de învățătură spirituală. Dar și caritatea: unii oameni care bat la poarta mănăstirii sunt flămânzi sau au dificultăți economice – încercăm să ajutăm cum putem, și cu sprijinul unor binefăcători.Ne trezim la 5 și la 6 avem rugăciunea în Biserică, Oficiul Lecturilor și Laudele de dimineață. La 7:45, ora a treia și Liturghia Sfintei Mese. La 12:45, ora a șasea, prânzul, un moment de fraternitate împreună și la 14, ora a noua. La 19, Vecernia, apoi cina și la 21, Completoriul, ultima rugăciune a zilei. Apoi fiecare își are propria muncă, atât dimineața cât și după-amiaza, pe lângă alte servicii.
– Cum este promovată toleranța și dialogul în interiorul comunității monahale din care faceți parte?
Pentru Sfântul Benedict, dialogul este necesar. Nu numai în cadrul Comunității, ci și în afara ei. Monahismul are rădăcini comune, mai ales cu Biserica Ortodoxă. De multe ori am găzduit frați ortodocși veniți din diferite părți ale lumii. De câțiva ani, un grup de preoți ortodocși români care trăiesc în Italia vin să cânte un Acatist la Sfântul Benedict în ziua sărbătorii sale. Ne rugăm împreună și apoi ne întâlnim fratern pentru a ne cunoaște mai bine.
„Traversăm vremuri dificile, într-o societate care justifică totul, permite totul”
– Cum vă influențează experiența spirituală percepția asupra timpului și a mortalității?
Traversăm vremuri dificile, într-o societate care justifică totul, permite totul. Într-un astfel de context social este destul de complex să atingi un echilibru, mai ales pentru tinerii care doresc să înceapă un parcurs spiritual în mănăstire. Exigențele vieții spirituale a comunității noastre se exprimă prin cuvintele Sfântului Benedict, care îi cere novicelui, înainte de toate, să „caute pe Dumnezeu” și să se pună în slujba Lui, să renunțe la propria voință și să se abandoneze voinței lui Dumnezeu. Se înțelege cum tinerii din timpul nostru sunt puțin obișnuiți, chiar și în familie, cu spiritul de sacrificiu, să ducă la bun sfârșit o muncă, să progreseze în studiu pentru a-și pune apoi competențele în slujba comunității și a Bisericii. Este necesar un efort și, cu multă bunăvoință și umilință, va fi posibil să se îmbine viața spirituală cu exigențele timpului nostru.
– Care învățături benedectine pot fi deosebit de utile pentru cei care caută să găsească lumină în credință într-o perioadă gri?
Să te regăsești pe tine însuți este posibil doar dacă îl cauți sincer pe Dumnezeu. Confruntarea cu ceea ce înseamnă Cuvântul Său, cu frumusețea naturii, cu viața simplă a fraților: toate acestea vorbesc despre Dumnezeu și ajută pe cei care trăiesc în tristețe sau depresie să se ridice și să găsească puterea de a continua drumul vieții. Sfântul Benedict spune că printre mulțime Dumnezeu caută omul. El vrea ca omul să muncească pentru El, să devină lucrătorul Său, adică să găsească puterea de a-și investi resursele personale pentru bine. De multe ori am văzut oameni care, datorită unui parcurs spiritual autentic, au regăsit bucuria de a trăi. Sfântul Benedict oferă multe învățăminte. Aș încheia cu acestea luate din capitolul 4 al Regulamentului: „spune adevărul cu inima și cu gura; nu răspunde răului cu rău; nu face nedreptăți nimănui, ci suportă cu răbdare pe cele care ne sunt făcute nouă; iubește-ți dușmanii; nu răspunde injuriilor și calomniilor, ci mai degrabă răspunde cu bunăvoință celor care ne ofensează; suportă persecuțiile pentru dreptate; nu fi mândru”.
