Expresia „absolvent fără viitor” mi-a venit în minte în timp ce predam un curs la Universitatea din Birmingham. Am desenat un grafic bazic de previziuni, o curbă crescătoare: acesta vă este venitul la 21 de ani, apoi primiţi salarii din ce în ce mai mari, pe măsură ce urcaţi pe scara proprietăţii casele sunt din ce în ce mai mari şi mai scumpe; economiile pentru pensie cresc şi, la sfârşitul curbei sunteţi într-o situaţie confortabilă iar statul bunăstării este prezent pentru a vă proteja dacă lucrurile nu merg bine.
Aceasta era vechea curbă. Apoi am desenat-o pe cea nouă. Care coboară: salariile nu cresc, nu puteţi urca pe scara proprietăţii. Austeritatea fiscală vă mănâncă din venitul disponibil. Nu mai aveţi parte de sistemul de pensii al întreprinderii şi va trebui să aşteptaţi până spre 70 de ani pentru pensionare. Şi dacă lucrurile nu merg bine, nu este sigur că plasa de siguranţă a statului bunăstării va fi acolo să vă prindă, informeaza Presseurop.
Până acum o parte din public are deja dureri de ceafă de atâtea aprobări viguroase din cap. Această generaţie de tineri educaţi este unică – cel puţin din anii 1945 încoace: un grup care se poate aştepta să fie mai săraci decât părinţii lor. Ei au cunoscut o creştere masivă a şomajului în rândul tinerilor: 19% în Marea Britanie, 17% în Irlanda, 50% în Spania şi Grecia. Dar au trăit de asemenea o revoluţie în tehnologie şi comunicaţii, care era presupusă să împuternicească tinerii.
În primăvara arabă care a explodat peste tot în jurul nostru – şi în tulburările sociale care continuă de la Atena la Quebec – acest tip sociologic a fost un element central. Absolvenţii care nu au avut parte de educaţia liniştită şi liberală a generaţiei părinţilor lor, dar care în schimb au fost confruntaţi, deja aproape de la pubertate, cu o baterie de teste psihometrice, îndemnuri pentru excelenţă şi impuneri limitatoare ale unor alegeri profesionale.
Diplome scumpe
Când eram la facultate (Sheffield, 1978-1981), am găsit timp să cânt într-un grup, să manifestez în faţa unei oţelării, să ocup mai multe clădiri, să scriu nişte ficţiune jenant de proastă, să-mi schimb cursurile şi să cer crearea unei diplome duble, special potrivită cu scopul vieţii mele . „Poţi să o faci atâta timp cât nu spui la nimeni altcineva că există”, mi-a spus profesorul meu. Şcolarizarea era gratuită. Existau burse din care puteai trăi atâta timp cât nu treceai de la băutură la droguri dure, iar în vacanţe aveam o slujbă la fabrică plătită aproape la fel de mult ca adevărata slujbă a tatălui meu.
Dar, acum, pentru ca viitorul să fie mai bun, trebuie să ne rupem de acest model economic care nu mai funcţionează. Întrucât absolventul fără viitor este o reprezentare umană a unei probleme economice: modelul occidental este defect. El nu mai poate furniza suficientă muncă de înaltă calificare pentru mâna de lucrusuperior educată. Şi totuşi bunul esenţial – diploma – este acum enorm de scump, echivalentul a zeci de ani de muncă la salariul minim.
Au fost momente, atunci când mă aflam în universităţi, în locuinţe sărăcăcioase sau joburi improvizate, când am simţit nevoit să spun, pentru a vorbi despre rădăcinile crizei: „dar bine, expresia ‘diplomă fără viitor’ nu înseamnă a fi condamnat la a nu avea niciun viitor”. Psihologia cea mai răspândită în rândul tinerilor a devenit periculos de nihilistă, într-adevăr, chiar şi pentru activişti.
Cât despre generaţia Occupy, sunt nopţi când fluxul meu Twitter este plin cu poveşti vesele de stiluri de viaţă auto-distructive, presărate cu împroşcări de gaze lacrimogene şi treceri prin tribunale.
În timp ce şomajul în rândul tinerilor ajunge la 50% în ţările din periferia Europei, aflate la ananghie, iar criza se lungeşte din an în an, peste cultura tinerilor adulţi, începe să plutească o atmosferă de moliciune.
Idealul anti-conducere, lipsa de structurare care a definit luptele din 2009-11, începe de asemenea să se crape. Având în vedere că mişcările de protest sunt orientate spre a evita apariţia unor lideri, tot ceea ce se întâmplă este că această generaţie este nevoită să se adune în jurul estradelor cărturarilor şi profeţilor deja existenţi: gramatica fizică a acestor lecturi ale lui Žižek, Chomsky, David Harvey, Samir Amin – un om cu o barbă gri pontificând tinerii de 21 de ani – devine greu de suportat.
O generaţie descurcăreaţă
Sunt însă şi puncte pozitive. De fiecare dată când întâlnesc tineri activişti dornici să-mi spună în ce vor consta viitoarele lor acţiuni de protest, aproape întotdeauna există o poveste subiacentă: aceea de a înfiinţa o revistă on-line – dar nu o comunitate, ci o întreprindere lucrativă – o cafenea, sau un grup de teatru.
Sau – ca în ferma pe care am vizitat-o în Andaluzia – au găsit un teren abandonat şi au cultivat legume. Toate aceste teste, exerciţii, cursuri speciale, examene şi vocaţia implacabilă a educaţiei de a scoate mână de lucru specializată şi operaţională, a împins această generaţie să fie extrem de descurcăreaţă.
Aşa cum a creat, din nimic, forme de protest diferite de cele din trecut, această generaţie crează forme de întreprinderi şi comerţ, literatură şi artă, care au înflorit în crăpăturile lăsate de un PIB în ruine şi de creditele prăbuşite.
Aceasta este prima generaţie capabilă să trateze cunoştinţa ca un software: care se poate descărca, utiliza, actualiza şi eventual şterge. Tineri capabili să înceapă la un nivel de cunoştinţe pe care generaţiile anterioare trebuiau să-l atingă învăţând, printr-un proces lung de ingestie şi de exerciţii. Acum, nu mai au nevoie decât de un model economic pentru a prinde din urmă potenţialul uman creat de tehnologie.
În timp ce anii trec – iar bobocii anilor Lehman Brothers sunt acum în al doilea an după facultate sau altminteri spus al doilea an la şomaj – absolventul fără viitor a început să înţeleagă: trebuie să şi-l facă singur. Şi la o analiză mai atentă – trecând dincolo de barba neîngrijită sau de rimelul curs după petrecere – el este pe calea cea bună.
