Fanfara militară. În Germania anului 1945, oricine recunoştea sunetul care însoţea parada săptămânală. Pe un ton de propagandă se anunţă, ca şi cum ar fi un succes nu o acţiune a ariergărzii, că ruşii au pornit la atac: „Aici, pe tot frontul de Est, între Marea Baltică şi Carpaţi, aici, în zorii zilei de 13 ianuarie, sovieticii au început cea mai mare ofensivă a lor de până acum. Frontul arde pe o distanţă de 1000 de kilometri.”
Cum îşi semnau propria condamnare la moarte
Cu fiecare bucată de pământ pe care Armata Roşie înainta, eliberarea supravieţuitorilor din lagărul de la Auschwitz era mai aproape. Dar a durat două săptămâni grele până când dorinţa lor de a-şi recăpăta libertatea a devenit realitate. În sfârşit, în după-amiaza zilei de 27 ianuarie 1945 – era într-o sâmbătă – trupele sovietice au ajuns la Auschwitz. Forţele germane au încercat să le ţină piept. 231 de soldaţi ruşi au pierit în luptele pentru eliberarea lagărului. Cei 7500 de deţinuţi salvaţi păreau mai mult morţi decât vii, scriu cei de la Deutsche Welle.
Ororile petrecute la Auschwitz nu au ajuns imediat la urechile publicului. Abia în aprilie 1945 au apărut primele relatări la serviciul german al BBC. Oamenii au început să povestească la radio iadul prin care au trecut. De exemplu, Anita Lasker: „La sosire, deţinuţii erau întâmpinaţi de către un medic şi un comandant. Oamenii erau sortaţi în funcţie de vârstă şi starea sănătăţii lor.”
Mulţi nou-sosiţi nu ştiau despre ce este vorba şi spuneau că suferă de diverse boli, în speranţa unui tratament blând. Practic, însă, îşi semnau condamnarea la moarte. „Mai ales copiii şi bătrânii erau atent împărţiţi: la stânga, la dreapta. La stânga, la dreapta. La dreapta erau cei lăsaţi să trăiască. La stânga erau cei care luau drumul crematoriului”, povestea Anita Lasker.
Organizatorul Holocaustului
Auschwitz a fost lagărul de concentrare în care sistemul nazist şi-a perfecţionat tehnicile de ucidere în masă. Organizator al genocidului a fost locotenent-colonelul Adolf Eichmann, cel care a condus „soluţia finală” – adică acţiunea de exterminare a mai multor milioane de evrei. După încheierea războiului, Eichmann s-a ascuns în Argentina. Capturat în cele din urmă de către agenţii serviciului secret israelian Mosad, care i-au dat de urmă în 1960 la Buenos Aires, fostul militar a fost judecat pentru crime de război în cadrul unui proces organizat în Israel (1961).
Desigur, Eichmann a încercat să reducă importanţa rolului său în sâvărşirea Holocaustului. Mai mult, el însuşi s-a considerat o victimă: „În fond, am fost o unealtă la îndemâna puterii şi a unui destin de neînţeles”, a încercat Eichmann să se disculpe în faţa completului de judecată. Găsit vinovat şi condamnat la moarte, Eichmann a fost executat în 1962.
Lagărul de concentrare Auschwitz, la aproximativ 60 de kilometri sud-vest de Cracovia, a fost înfiinţat în 1940. În septembrie 1941, comandantul taberei, Rudolf Höß, a dat ordin de folosire a gazului toxic Zyklon B pentru a-i ucide pe deţinuţi. Utilizat iniţial la dezinfectare, Zyklon B avea capacitatea de a ucide în câteva minute. Începând din 1942, naziştii au început să deporteze la Auschwitz evrei din toată Europa.
Anul următor a fost şi mai crunt: în 1943 a început exterminarea în masă a evreilor, a membrilor grupurilor etnice sinti şi roma sau a deţinuţilor din alte grupuri vânate de nazişti. Aceştia erau ucişi în camere de gazare. Urma li se pierdea definitiv în crematorii uriaşe.
Cum se murea la Auschwitz
Dar nu toate victimele au sfârşit în camerele de gazare. Oamenii erau „selectaţi” – cum se spunea în jargonul naziştilor – la rampa de descărcare. Medicii SS decideau cine trăieşte şi cine moare. Un asemenea medic a fost şi Josef Mengele, cunoscut şi ca „îngerul morţii de la Auschwitz”. Pe lângă activitatea de triere a deţinuţilor, Mengele a făcut şi experimente pe oameni – inclusiv pe copii.
După război şi el a fugit în Argentina. Apoi s-a îndreptat către Paraguay şi Brazilia, unde se bănuieşte că ar fi murit, în 1978. Anita Lasker a povestit la BBC cum doctorul Mengele ducea femei în aşa-numitul „Bloc 10”, unde făcea diverse experimente pe ele. „Unele erau sterilizate, altele supuse la teste ca nişte porcuşori de Guineea. Dar cei mai buni pentru aşa ceva erau evreii. Se făceau experimente pe fraţi gemeni. Aproape le smulgeau limba din gură sau le crestau nasurile.”
Cine avea o constituţie robustă era trimis la muncă silnică. Lucrau, de exemplu, pentru concernul chimic IG Farben care, în 1941, deschisese propria uzină pentru deţinuţi în Auschwitz-Monowitz. Munceau în condiţii grele, fără hrană suficientă şi fără îngrijire medicală. După câteva luni, unii mureau din cauza frigului, a malnutriţiei sau în accidente de muncă.
Cel care nu mai avea putere de muncă era trimis în lagărul de concentrare. Pentru a acoperi urmele crimelor comise la Auschwitz, înaintea atacului Armatei Roşii, SS-ul a detonat camerele de gazare şi a început să mute supravieţuitorii către vest. De exemplu, Charlotte Grunow şi Anita Lasker au fost duse în Saxonia Inferioară, de unde au fost eliberate de către soldaţii britanici.
Ultimul drum – „marşul morţii”
Deţinuţii rămaşi în tabăra de la Auschwitz puteau auzi focurile artileriei sovietice. Totuşi, naziştii urmăreau să împiedice Armata Roşie să elibereze lagărul. Oamenii au fost încolonaţi şi obligaţi să pornească la drum. Zi şi noapte. Cel care rămânea în urmă era ucis pe loc. 56000 de deţinuţi au luat parte la „marşul morţii”. Pentru aproape 15000 dintre ei a fost ultimul drum. Cadavrele rămâneau aliniate la marginea drumului.
Holocaustul, pe care Eichmann l-a numit la proces „un destin de neînţeles”, a însemnat moartea a peste şase milioane de oameni. Cei mai mulţi, cel puţin 5,6 milioane, au fost evrei. Circa o jumătate de milion au fost sinti şi roma. Vânaţi au mai fost homosexualii, persoanele cu handicap şi adepţii sectei „Martorii lui Iehova”. Ucişi au fost 1,5 milioane de copii.
Începând din 1966, în Germania, 27 ianuarie a fost stabilită ziua în care sunt comemorate oficial victimele regimului nazist.
