Summit-ul istoric de săptămâna trecută a dezamăgit din nou. Câteva dintre măsurile anunţate, mai ales cele care întăresc disciplina au un anumit sens, însă problema Europei în acest moment nu mai ţine de lipsa disciplinei fiscale – din cauza asta s-a ajuns aici –, ci de credibilitatea sistemului şi perspectivele pe termen scurt şi mediu ale ţărilor.
Astfel, într-o perioadă în care se aşteaptă ca Zona euro să cadă total sau parţial în recesiune, limitarea prin lege a deficitului şi sancţiunile automate sunt o promisiune că aşa ceva nu se va mai întâmpla, dar nu face nimic pentru ceea ce se întâmplă acum.
Paradoxal, bailouturile de anul trecut şi anul acesta, adresate Greciei, Irlandei şi Portugaliei, erau acuzate că nu fac nimic pentru problemele pe termen lung ale acestor ţări şi că sunt doar un paleativ pe termen scurt.
Măsuri de genul celei în care ţările europene împrumută Fondul Monetar Internaţional, care mai strânge nişte bani din restul lumii, şi apoi împrumută ţările europene, sunt cel puţin ciudate. Nemaivorbind că dacă şi România era obligată să contribuie la cota de 50 de miliarde de euro impusă ţărilor non-euro – preşedintele Traian Băsescu a dat asigurări că nu e cazul –, situaţia ar fi fost cu atât mai absurdă, pentru că ar fi însemnat să împrumutăm FMI, de la care suntem împrumutaţi la rândul nostru. Oricum, cele 150 de miliarde de euro pe care trebuie să le împrumute ţările euro către FMI au la bază şi contribuţia ţărilor PIIGS, deşi nu ştim încă nivelul acesteia.
Toată lumea cu interese în sistemul financiar aşteaptă intervenţia masivă a Băncii Centrale Europene, care, deşi a anunţat unele măsuri de relaxare monetară, nu a dat undă verde tiparniţelor de bani. Practic, investitorii care deţin obligaţiuni suverane ale ţărilor cu probleme ar vrea să aibă şansa să scape de ele la costuri bune oferindu-le spre vânzare BCE.
Asta nu s-a întâmplat încă, şi liderii euro şi-au dat încă un termen pentru luna martie, când vor face un nou mega summit în care să lămurească ce au zis la acest summit istoric.
Acum cel puţin recunosc că există o problemă. Suntem însă la momentul în care mari companii din Zona euro se pregătesc pentru prăbuşirea monedei unice, ceea ce este, în sine, un lucru foarte rău pentru încrederea în acest proiect.
Şi să ne uităm şi la piaţa obligaţiunilor, prima în care se văd simptomele crizei. Dacă deciziile liderilor UE ar fi avut un impact semnificativ, investitorii în bonduri nu s-ar mai fi restras cu pierderi din deţinerile pe Italia şi Spania. Şi totuşi au făcut-o.
Obligaţiunile italiene cu scadenţa la 10 ani poartă randamente care bat din nou spre 7%, cu toată opoziţia BCE, care intervine în piaţa secundară. Sunt la 6,7%, după ce au atins 6,8% în cadrul şedinţei de luni. Săptămâna trecută erau la sub 6%. Cele la 5 ani au spart pragul de 7%, până la 7,1%.
Randamentele la datoria Spaniei la 10 ani au sărit şi ele la peste 6%, după ce în urmă cu p săptămână atinseseră un minim de 5,12%.
Investitorii au cumpărat din nou cu două mâini obligaţiuni germane, care au randament ce bate spre 2% la 10 ani. Asta arată că încrederea se deteriorează din nou în Europa.
BCE are o limită autoimpusă de 20 miliarde de euro pentru achiziţiile săptămânale de bonduri italiene şi spaniole. Până acum aceasta nu a fost folosită niciodată în totalitate, dar potenţialul este ca într-un an de zile să cumpere mai mult de 1.000 de miliarde de euro. În actualul sistem însă, în care achiziţiile sunt sterilizate, această ţintă maximă nu este decât una ipotetică, pentru că nu va reuşi să strângă la loc aceşti bani din piaţă. Am avut deja o licitaţie de retragere de lichiditate la o săptămână care a dat greş.
S-ar putea ca banca să o ţină aşa până în utimul moment, când o să anunţe că ia modelul Fed şi se apucă de quantitative easing, pentru că nevoile de finanţare ale Italiei şi Spaniei din 2012 vor surclasa orice efort de austeritate, dacă dobânzile se menţin la niveluri ridicate.
