MONEY Magazine: Cum vedeți evoluția economiei globale în următorii ani? Putem spune că ce era mai rău a trecut? Care sunt cele mai mari riscuri?
Lucian Croitoru: Actuala criză este departe de a se fi încheiat. Recesiunea în Uniunea Europeană pare să revină anul acesta și cu siguranță în sectorul financiar problemele vor continua să fie presante un număr important de ani de acum încolo. Soluțiile vor implica două lucruri: pe de o parte, statele vor trebui să facă o ajustare fiscală (reducerea deficitelor bugetare – n.r.), iar pe de altă parte, va trebui stimulată creșterea economică. Este foarte greu pentru că statele dezvoltate au ajuns deja în ceea ce numim „capcana lichidității”.
Definiți „capcana lichidității”.
Este situația în care ratele dobânzilor de politică monetară s‑au apropiat de zero și prin urmare nu mai pot fi reduse pentru a stimula creșterea. Această capcană are niște consecințe foarte grave. Datorită faptului că ratele dobânzii sunt foarte joase și yieldurile (randamentele la investiții – n.r.) la fel, nu se pot stimula investițiile: ori că investesc pe termen scurt, ori că investesc pe termen lung este, aproape același lucru și, deci, devine foarte riscantă investiția pe termen lung, cea care aduce creștere. În aceste condiții, băncile centrale sunt nevoite să facă ceea ce se numește „quantitative easing”, adică să tipărească bani ca să mărească cererea agregată și să creeze anticipații inflaționiste.
Provocarea principală a băncilor centrale acum este cum să facă să creeze perspective pentru creșterea inflației.
Deci băncile centrale ale lumii doresc acum creșterea inflației? Pare un obiectiv opus politicilor monetare clasice.
Da, este necesară creșterea inflației. De ce? Pentru că, dacă prețurile ar scădea din cauza recesiunii, ratele reale ale dobânzii ar tinde să fie din ce în ce mai mari. Cu cât ar scădea prețurile mai mult, cu atât povara celor care au datorii ar fi mai mare.Trebuie spus că rata reală a dobânzii se calculează extrăgând din rata dobânzii nominale inflația anticipată. Dacă populația anticipează o creștere a inflației, se micșorează rata reală a dobânzii, dacă anticipează o deflație (scăderea generalizată a prețurilor – n.r.), crește rata reală a dobânzii. Și atunci scopul este să stimulezi anticipațiile inflaționiste mărind cererea agregată. Cea mai bună metodă de a face acest lucru ar fi prin creșterea datoriilor guvernamentale, dar statele sunt oricum foarte îndatorate și nu pot face acest lucru. De aceea, în mod paradoxal, această sarcină revine acum băncilor centrale.
Anul 2012 este unul electoral pentru SUA și unele state mari din UE. Credeți că este lucru bun că stânga pare să vină la putere?
Criza tinde să schimbe opțiunea politică spre stânga – ați văzut ce s‑a întâmplat în Franța, iar în România este acum la fel. Eu cred că aceasta este doar o etapă tranzitorie și nu va dura mult. Deși acum pare să se extindă stânga, este doar un ciclu electoral, de câțiva ani, după care cred că va reveni dreapta. Politicile de stânga presupun cheltuieli sociale mai mari, fie că este vorba de ajutoare, indemnizații, alocații etc. Pe de altă parte, economia are niște legi și cerințe foarte clare care nu au nici o treabă nici cu stânga, nici cu dreapta. Ca să dau un exemplu plastic: dacă aprinzi veioza și intri cu ea în cadă, te electrocutează imediat. Exact așa este și cu legile economice. Și legea economică ce spune? Ca stat, trebuie să dai populației ceea ce poți să dai în mod sustenabil. Prevăd că această criză va face din rata șomajului înaltă ceva care se va depozita în memoria colectivă și încet‑încet publicul se va schimba din nou către dreapta. Din cauza ratei ridicate a șomajului, publicul va înțelege, la un moment dat, că această creștere economică sustenabilă depinde de alegeri individuale libere, într‑un cadru cu reguli bune, adică de piețe libere.
Ați declarat la un moment dat că adevărata problemă a Uniunii Europene este competitivitatea redusă. Vedeți vreo evoluție pozitivă la acest capitol în țările UE?
Când au construit Uniunea Monetară, politicienii au făcut o ipoteză implicită, și anume că, după intrarea în Uniune, productivitățile țărilor vor converge. Lucru care nu s‑a adeverit deloc. Și dacă ai o fractură în productivități, atunci țările mai puțin productive au deficite de cont curent mari și țările foarte productive ajung să aibă surplus. Astăzi se spune că ajustările fiscale care au loc sunt măsuri de austeritate. Dar ele sunt măsuri care elimină excese anterioare, deci nu este vorba de austeritate. Este vorba de corecții necesare care să aducă finanțele publice la niveluri sustenabile. Din păcate aceste măsuri duc la încetinirea creșterii economice. De aceea, magnitudinea, ritmul ajustărilor contează. O ajustare abruptă ar putea dăuna. Ceea ce vreau să spun este că, dacă începi cu astfel de soluții, cei care au productivitate scăzută și sunt și supraîndatorați nu au cum să iasă din situația respectivă. Atunci, cea mai bună soluție după părerea mea este o depreciere a euro în raport cu dolarul sau cu alte monede. Nu este o soluție pe termen lung, dar este o soluție care le‑ar da timp țărilor cu deficite de competitivitate să găsească soluții structurale care să ducă la creșterea productivității.
România a suferit deja o depreciere a monedei naționale. Credeți că a fost suficient?
Motivul pentru care România a avut această vitalitate chiar și în timpul crizei este că a putut să facă ajustări pe patru canale, în timp ce țările din UE cu productivități scăzute s‑au ajustat numai pe două canale. Noi am avut ajustări pe piața muncii, pe piața bunurilor și a serviciilor, leul s‑a depreciat și am avut și politica monetară. Grecia, Portugalia, Spania, țările PIIGS în general, nu au nici politică monetară individuală și nici nu au posibilitatea de a‑și deprecia moneda pentru a stimula exporturile. Cum s‑au ajustat aceste economii? Pentru că euro nu s‑a depreciat suficient din punctul lor de vedere, au procedat la devalorizări interne, care în limbaj popular se cheamă tăieri de salarii. România a beneficiat și de deprecierea leului, dar și de devalorizări interne. Am câștigat în competitivitate, dar nu știu dacă am câștigat suficient încât să fie sustenabil. (…) Oricum, românii au fost niște eroi, dacă stai să te gândești. Au făcut ce trebuia atât în sectorul public, cât și în cel privat. Chiar dacă nu ești de acord cu maniera în care au fost prezentate publicului, ca economist, nu ai cum să nu fii de acord cu măsurile în sine. În 2010 ați văzut publicul din România ieșind în stradă ca în Grecia? Nu, în sinea lor cred că și‑au dat seama că a fost un exces în perioada 2004–2008, reflectat și în buzunarul lor, și că era normal să vină și corecția. Românii au avut acest bun‑simț, după părerea mea. Treptat, mulți români și‑au dat însă seama că unii politicieni ai puterii sunt aroganți. Această asociere a aroganței cu pierderea unor venituri individuale a dus la o schimbare în atitudinea publicului, reflectată inclusiv în respingerea unor reforme pe care altfel ar fi putut să le accepte. Publicul nu a acceptat și nici nu trebuie să accepte aroganța pentru că statul ar trebui să fie în slujba cetățeanului. Din păcate, la noi este invers, din cauza moștenirii comuniste și a mentalităților unor funcționari.
Care este etapa în care se află acum România și cum credeți că va evolua țara în noul context intern și extern?
În România avem democrație, nu este nici o îndoială despre asta, însă nu sunt sigur despre libertate. O societate are și libertate când are „the rule of law”, când legile sunt clare, coerente, corecte și se aplică. La noi există democrație, care nu poate fi susținută decât de un capitalism autentic. Nu există democrație fără un capitalism performant. Există în capitalism o cauzalitate de aur: proprietate preponderent privată, care asigură existența piețelor libere, care la rândul lor generează concurența, iar din concurență vine inovarea, care este baza creșterii productivității muncii. Și când atingi un anumit nivel al productivității, apare democrația: acea formă de guvernământ pe bază de vot liber, care nu‑i perfectă, dar nu știm alta mai bună. Numai capitalismul împinge productivitatea muncii la nivelul necesar. Dorința oamenilor de libertate face ca, mai devreme sau mai târziu, în capitalism, să se reinstituie democrația. România are democrație, nu are un capitalism performant pentru că încă nu este deplină domnia legii. Regulile nu sunt clare, coerente și câteodată nu se aplică. Aceasta este marea problemă a României: legea. Aceasta este esența discuției despre reforma statului de drept.
Reforma statului român trebuie să fie făcută de către statul român. Nu este un cerc vicios?
Nu poți să faci asta atâta timp cât există restricții bugetare slabe. Restricții bugetare slabe (SBC), în engleză „soft budgetary constraints”, înseamnă că o entitate vine și salvează financiar, ex‑post, o altă entitate. De exemplu, o întreprindere de stat care are pierderi, într‑o piață adevărată ar intra în lichidare, s‑ar supune legii falimentului, s‑ar închide sau s‑ar revigora. La noi, statul o ajută cumva prin ștergere de datorii etc. Este doar un exemplu din multe altele posibile. Nu ai cum să aplici legea dacă te bazezi pe SBC, dacă știi că existența unei entități nu depinde strict de veniturile sale. Ca dovadă, arieratele către bugetul României sunt de aproape 3% din PIB. La rândul său, statul nu plătește în proporție de 0,2% din PIB. Prin urmare, mai întâi trebuie introduse „hard budgetary constraints”. Extragerea de rente este o formă de SBC. Sunt multe alte lucruri de făcut. De exemplu, un sistem prin care contribuabilii să nu mai dea față cu autoritatea fiscală. Trebuie extinsă infrastructura electronică a sistemului fiscal. De ce nu se poate face chestia asta? Poate pentru că multe entități care se bucură de SBC ar avea de suferit?
Ați spus într‑un comentariu recent că „statul român îi urăște pe cetățeni”. Cum credeți că putem schimba acest lucru?
Eu sunt printre aceia care cred că România a avut două mari probleme în sectorul public: alocațiile sociale și supraocuparea în sectorul public. Prima problemă s‑a rezvolvat cu legea asigurărilor sociale. A doua mare problemnă este încă actuală în România. Nu o mai discută nimeni acum, dar ea își va spune cuvântul. Serviciile publice sunt foarte proaste pentru că sunt făcute de o armată de oameni plătită foarte prost. Ceuașescu ne‑a lăsat cu 850.000 de funcționari la stat și noi am ajuns la un moment dat la 1,4 milioane. Acum sunt puțin peste 1,2 milioane. Ok, unii au fost necesari, pentru relația cu UE, noi cerințe privind participarea în organisme internaționale, poliția de frontieră etc., dar tot este enorm. Dacă nu ajungem la numărul optim, nu o să facem față cu salariile, or să fie în continuare foarte proaste, inclusiv la demnitari. Eu am spus public că salariile demnitarilor români sunt atât de mici că invită la corupție. Trebuie făcut ceva aici pentru că altfel trăim într‑un fel de ipocrizie colectivă. Dacă ai vrea să crești salariul unui ministru la să zicem 5.000 de euro toți te‑ar fluiera. Dar toți știm că altfel există tentații pentru corupție. În consecință, noi ca țară avem de rezolvat multe probleme: cu libertatea, adică legea, cu ipocrizia colectivă, cu morala. Avem multe probleme.
Ce fel de guvern ar putea rezolva aceste probleme majore?
Trebuie să fie o majoritate foarte puternică pentru a rezvolva toate aceste lucruri. Dar aici trebuie să fim atenți, pentru că, atunci când ești foarte puternic, ești la o bifurcație: dacă ai o majoritate covârșitoare, poate să ți se pară că poți să faci orice, să pui taxe mari pe profiturile băncilor, să sfidezi organismele internaționale etc. După cum, având această majoritate, poți să faci lucrurile care sunt cu adevărat necesare, care nu au ideologie, nu sunt de stânga sau dreapta, pur și simplu trebuie făcute. Avem nevoie de o majoritate care să țină minte lecția că economia nu e de stânga sau de dreapta, ci are legi obiective. Dacă le‑ai încălcat, mai devreme sau mai târziu te sancționează.
Ce ați face dacă ați fi la guvernare?
M‑aș ocupa de lucrurile de bază, lucrurile care să pună temelia. Principala provocare în România acum este instituirea capitalismului performant. Asta înseamnă să ai viziune în România, să înțelegi cum funcționează capitalismul și să impui acele regului care să‑l facă să funcționeze. Capitalism înseamnă așa: liberă inițiativă pentru individ și pentru companii, încadrate în legi corecte, coerente și nepărtinitoare. Capitalismul implică punerea legii în centru. Asta este principala provocare. Pare simplu, dar nu e. Și la nivel mondial se încearcă acum repararea capitalismului. În țările dezvoltate legea este în centrul societății. Acolo trebuie însă refăcute coerența, claritatea și justețea unor reglementări, inclusiv în sectorul financiar. La noi, pe lângă acestea din urmă, trebuie introdusă domnia legii. În al doilea rând, aș vedea unde operează în economie acele SBC de care vă vorbeam și aș căuta să le limitez. Știu că nu se pot elimina.
Înțeleg că principalele măsuri ar viza justiția, administrația publică. Ce ați face pe plan economic?
În primul rând m‑aș ține de aceste programe cu UE și cu FMI. Apoi, cred că trebuie manifestată mai viguros dorința de a privatiza. Prin privatizare apare o guvernanță care generează mai multă disciplină financiară și asta se transferă în beneficii către societate. Aș apăsa mai tare pe pedala cu schimbarea managementului companiilor de stat. O reformă necesară este eliminarea supraocupării în sectorul public ca să se poată da salarii decente. De asemenea, trebuie să se țină cont că economia nu crește decât dacă intră capitaluri private. Așa este în România, noi am maximizat extragerile de rente, nu am maximizat venitul pe locuitor. Ca să scapi de această problemă trebuie să începi să stimulezi economisirea. Dar mai întâi omul trebuie să aibă ce economisi. Pe termen scurt, ne mai trebuie economii din afară, ceea ce înseamnă deficit de cont curent mare. Acum, intrările de capitaluri sunt modeste pentru că situația este încurcată în lume. Vom vedea după luna iunie când va fi îndeplinită cerința de capital Tier I ce vor face băncile cu banii aceia, dacă îi vor depune în continuare la Banca Centrală Europeană sau dacă îi vor investi în economii cu fundamente bune cum este România.
Și dacă acești bani nu vor veni nici la vară ce vom face? Credeți că putem crește absorbția fondurilor europene?
Fondurile europene nu sunt o soluție de fond pentru România. Dimpotrivă, pot să adoarmă niște inițiative. Dar deocamdată alți bani nu vin, deci fondurile europene sunt foarte importante. Adevărata problemă am subliniat‑o mai apăsat în ianuarie 2012: nu poți să stimulezi absorbția de fonduri europene dacă se permite ca proiecte care ar putea fi finanțate cu fonduri de la Uniune să fie finanțate cu fonduri de la bugetul public. Un motiv pentru care fondurile europene nu funcționează este că avem acest robinet deschis. Oamenii spun: „De ce să încerc să mai iau bani de la UE când pot să iau de la buget?” Ar trebui limitată această posibilitate. Aceasta va presupune ca autoritățile locale să facă eforturile necesare să ia bani de la UE. Al doilea lucru care trebuie notat: Cum să‑mi explic eu că există niște bani gratis și cineva nu vrea să‑i ia? Pentru mine ca economist acest lucru nu există. Ca să acceseze banii europeni, o întreprindere trebuie să facă niște dosare complicate, într‑o birocrație complicată, iar asta costă. În plus, la sfârșit poate constată că dosarele se aprobă pe pile aici la noi și așa mai departe. Este un cost pe care unele firme nu îndrăznesc să și‑l asume. Mai adăugați și faptul că populația României nu are sofisticarea financiară necesară pentru a accelera elaborarea proiectelor pe baza cărora se poate obține finanțarea.
Unii analiști spun că România ar trebui să‑și caute și alți parteneri de export pe lângă țările din UE, cum ar fi Turcia, Orientul Mijlociu, Africa etc. Ce părere aveți?
Sunt câteva aberații în discursul economic din România și aceasta este una dintre ele. Exportatorii decid pe criterii pur microeconomice unde exportă. Ei știu mult mai bine decât mine sau alt analist unde au piață, ce se cere, care e specificul pieței. Dimpotrivă, mie mi se pare că în 2009 exportatorii au fost niște maeștri, pentru că au schimbat rapid destinațiile pentru export. Și culmea este că nu exportăm, cum crede toată lumea, în sectoare care nu sunt competitive. Principala pondere în exporturi o au mașinile și echipamentele sau metalele prelucrate. Sunt mulți care spun că România nu mai are industrie, exporturi etc. Acum avem circa 40 de miliarde de euro exporturi, iar în timpul lui Ceaușescu România nu depășise 10 miliarde de dolari. E puțin, comparativ cu alte țări care exportă 100% din PIB, dar avem o structură bună și exporturile au crescut. Putem spune altceva despre exporturi și competitivitate. Toate țările lumii au sectoare care exportă și sunt expuse direct unei competiții internaționale. Sunt însă în fiecare țară și sectoare care nu sunt direct expuse competiției, ci indirect: administrația publică, educația, sănătatea. Presupunând că restul sectoarelor private sunt foarte competitive, dezavantajul unei țări poate veni din faptul că nu are restructurate aceste sectoare care nu sunt supuse direct competiției internaționale. Acestea atârnă ca o greutate de restul industriilor și trag în jos competitivitatea generală.
Se apropie alegerile și mulți români simt că nu mai sunt reprezentați politic de nici un partid. Credeți că a venit momentul unor forțe politice noi?
Cred că această criză a creat două personaje negative: sistemul financiar și politicienii. În lume în general și în România în particular, este o cerere foarte mare nesatisfăcută pentru un comportament onest. Publicul cred că va tinde să‑i aprecieze pe acei politicieni care nu mai exagerează, care nu mai mint. Cred că există această cerere și nu poate fi lăsată neacoperită, cineva va veni, se va impune. Schimbarea va apărea mai întâi în UE sau SUA. Va apărea o nouă relație între cetățean și politician. Va apărea un nou tip de public, pentru că îndatorarea statelor va fi asociată cu rata mare a șomajului. În mintea publicului, se va instaura pentru mult timp ideea că supraîndatorare înseamnă șomaj. Publicul va deveni adversar al îndatorărilor excesive. Eu cred că acest lucru se coace acum, suntem „in the making”. Acest lucru se va întâmpla în final și în România. Va fi un salt al relației dintre cetățean și politician. Va fi un nou tip de stat, mai puțin îndatorat. Nu vom vedea asta mâine sau poimâine, dar, încet‑încet, în câțiva ani, vom ajunge acolo.
V‑ați gândit să intrați în politică?
Mă interesează cariera de bancher central. Deși ați văzut că Banca Centrală, în momentele‑cheie, a ajutat la rezolvarea unor tensiuni politice: o dată în 2000 cu Mugur Isărescu, o dată cu mine în 2009 și acum cu Florin Georgescu. Dacă ești prea diferit de o anumită lume și totuși intri în ea, ieși în evidență, așa, ca uleiul deasupra apei, nu faci casă bună. (…) Nu știu cum funcționează partidele, dar după unii prieteni de‑ai mei funcționează ca niște consilii de administrație. Fiecare are ocupația lui de bază și se mai duce din când în când și la partid. Nu sunt mulți politicieni de profesie. Dar acest lucru s‑ar putea schimba. Să nu uităm de perioada comunistă. În primii 20 și ceva de ani, comuniștii și‑au promovat activiștii în funcții care cereau competențe înalte și și‑au dat seama după 20 de ani că nu merge așa. În ultimii 20 de ani de pe vremea socialismului lui Ceaușescu – eu i‑am trăit – se făcuse o separare între activiștii de partid și profesioniști. De obicei, directorii de întrerprinderi, de institute și așa mai departe erau oameni care cunoșteau profesia, chiar dacă erau și membri de partid, că nu mergea altfel. Abia după 20 și ceva de ani au făcut acest „switch”. Au trecut și la noi 20 de ani de la Revoluție și suntem, din nou, în această cumpănă. Cred că ce s‑a întâmplat în ultimii ani arată clar că numirile pe criterii politice sunt o mare greșeală. Și încet‑încet, politicienii încep să‑și dea seama că ar avea mai multe beneficii dacă ar pune în posturile‑cheie profesioniști, și nu activiștii lor cei mai credincioși pe criterii politice. Probabil, acum începe și la noi această schimbare. Eu cred că suntem într‑o etapă în care a început să apară această idee. Plutește.
