Cristian Mungiu a provocat un cutremur puternic atunci când a câştigat, în 2007, Palme D’Or cu „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, unul dintre cele mai importante filme din cinematografia recentă. Şi a fost şi startul simbolic al noului val de film românesc, sosirea unei întregi generaţii de cineaşti din această ţară, crescuţi în comunism şi ale căror talent şi „apropiere radicală” de cinema a explodat odată cu democraţia. Filmele regizate de cineaşti precum Mungiu, Corneliu Porumboiu (A fost sau n-a fost) sau Cristian Nemescu (California dreamin), sub bagheta morală a lui Cristi Puiu (Moartea domnului Lăzărescu), ies în evidenţă prin capacitatea de a transforma cotidianul într-o poveste de groază, cu o realitate grotescă şi opresivă supusă tiraniei unui guvern despotic sau dezastruos, într-o societate distrusă de decenii întregi de ineficienţă, corupţie şi lipsă a libertăţilor.
După ce a scris scenariul complet şi a regizat unul dintre episoadele „Amintirilor din epoca de aur”, cu participarea mai multor colegi de generaţie, în crearea unor ilustraţii din viaţa de pe vremea lui Ceauşescu, Mungiu a câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu la Cannes, cu „După dealuri”, film în care povesteşte coborârea în infernul unei mănăstiri ortodoxe, care primeşte vizita unei străine, care îi pune la îndoială principiile infame. Şi din nou, Mungiu filmează o dramă ca pe un thriller, pentru a ne vorbi de indiferenţa socială în faţa tragediilor intime, despre fanatism sau o ţară ruinată de ignoranţă şi abuzuri.
Departe de a se dezlipi de mişcare sau de a-şi afirma propria personalitate, Mungiu vorbeşte la persoana întâi în mai multe ocazii, pentru a-şi indica adeziunea la nişte principii colective pe care şi le asumă pe deplin. Pentru El Cultural, el a spus că „sinceritatea este cea mai importantă. Căutăm un stil simplu, un mod direct de a filma, un anumit tip de realism. Viaţa este inspiraţia noastră, şi nu alte filme sau cărţi. Există un angajament pentru a nu căuta ca spectatorul să se simtă mai bine, astfel că nu explicăm lucrurile pentru a le face mai uşoare, nu dăm informaţia „de bază” la începutul filmului. Există multe elipse. Vrem să generăm un dialog cu publicul, nu să-l manipulăm”.
Pornind de la aceste principii, Mungiu străluceşte din nou ca artist de o uriaşă sensibilitate, cu un film inspirat dintr-un caz real. Voichiţa trăieşte într-o mănăstire strict controlată de un paroh ortodox, iar prietena ei vrea s-o elibereze de o viaţă absurdă şi opresivă. Această disidentă va fi mai întâi marginalizată şi apoi torturată de comunitatea religioasă, convinsă fiind că este posedată de diavol. Din nou, ca în „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, sunt două prietene care se confruntă cu un destin blestemat. „Nu scriu scenariile gândindu-mă dacă vor fi bărbaţi sau femei. Ştiam povestea şi mă interesa să vorbesc despre acest nivel de agresiune care există în societate. Femeile sunt mult mai fragile şi victime. De asta îmi place să le am drept protagoniste. Însă este vorba de natura umană, eu vorbesc de oameni, nu atât de genuri”, explică regizorul.
Pe durata a două ore şi jumătate, Mungiu ne explică pe îndelete tragedia unei fete, victimă a tuturor prejudecăţilor. „În cele din urmă se amestecă fiinţa religioasă cu fiinţa superstiţioasă. Vorbesc de mai multe: biserica drept instituţie şi religia ca ideologie. În România aveam o ideologie foarte puternică, iar oamenii au în continuare nevoie de ea. Vorbesc de ură şi de superstiţii, care sunt periculoase pentru că le permit oamenilor viziuni iraţionale ale vieţii”, mai spune Mungiu. În film, recunoaşte regizorul, mai apare şi indiferenţa lumii faţă de dramele intime, „ceva care se acutizează într-o ţară ca a mea, în care nu există o educaţie solidă şi în care toate instituţiile eşuează. Preoţii şi-ar putea asuma acest rol de paznici ai moralei, însă nu vedem decât că aceşti oameni nu pricep ce înseamnă să fii religios. Cum poate exista o astfel de lipsă de empatie, de unde vine atâta ură? Românii se declară în proporţie de 80% nu numai credincioşi, ci şi practicanţi. Şi totuşi oamenii se comportă egoist şi agresiv. Sunt oameni care cred că indiferenţa te transformă în nevinovat, însă nu e aşa”. Mungiu se pronunţă şi asupra simbolismelor religioase care apar în film într-un moment crucial în viaţa protagonistei: „detest cinematografia conceptuală. Trebuie să rămâi cât mai aproape posibil de realitate şi de adevărul lucrurilor, spune el.
Cristian Mungiu susţine că sfârşitul filmului aduce în atenţie liberul arbitru, a lua decizia pentru sine, pentru că responsabilitatea este mereu individuală. „Problema este că liberul arbitru nu funcţionează fără o educaţie puternică. Doctorul îşi amestecă propriile convingeri cu cele religioase, încearcă să o confunde cu o bolnavă, sau cu o persoană problematică. Ea pur şi simplu pune lucrurile la îndoială. Şi mai este şi chestiunea cultului superiorităţii bărbatului, desigur. Religia ortodoxă are o tradiţie tolerantă, însă există şi elemente teribile, cum ar fi acela că femeile nu se pot apropia de altar”, indică regizorul român. În acelaşi timp, relativ la imaginea puţin plăcută pe care o transmite despre ţară, Mungiu spune că „filmele noastre sunt precum o oglindă. Arătăm ceea ce ştie toată lumea. În acest film, vorbesc de lipsuri în instituţii precum familia. Oamenii săraci îşi abandonează copiii pentru a emigra, când nu mai e nimic pe lume, liber pentru ei. Trăim în vremuri în care nu contează decât să supravieţuieşti şi este rezultatul unui proces în care oamenii pierd valori importante, însă asta nu se petrece doar în România, ci şi în multe alte ţări”.
El Cultural observă cum Cristian Mungiu este un om liniştit care vorbeşte cu patimă şi lasă impresia că munca lui de cineast nu este doar un angajament artistic, ci a şi fost puternic legată de progresele făcute în ţara lui. Pe Mungiu „îl doare România”, iar filmul lui aminteşte de cele ale cineaştilor spanioli care după moartea lui Franco simţeau nevoia nu numai de a face filme, ci şi de a schimba ţara. Asta face şi Mungiu, căutând un stil în care sensibilitatea să anuleze senzaţia: completamente anti-Hollywood.
