„Modă pentru o viață” este deviza sa, a celei care a îmbrăcat și îmbracă femeile din România în toate momentele importante din viețile lor – banchete, majorate, nunți, recepții, întâlniri de afaceri… Dincolo de eticheta Ellis este o femeie puternică – Eli Lăslean. Deși această remarcă sună a clișeu, aflându-i povestea de viață am apreciat determinarea sa de a reuși într-unul dintre cele mai dure segmente de afaceri – moda! Business-ul său este constant, de 30 de ani! Adică de dinainte de Instagram, Pinterest și alte platforme pentru influenceri dar și acum, când acest brand apreciat offline, concurează cu cele apărute online. 30 de ani! 30 de ani în care și-a pierdut omul de alături, marea dragoste, tatăl copilului, partenerul de cuplu și de afaceri dar a deschis magazin după magazin și continuă să îi onoreze memoria purtându-i numele transformat în brand. Este cunoscută ca fiind designerul care o îmbarcă pe Dna. Carmen Johannis, dar odată cu acest interviu mi-am dorit să aduc în față și alte nuanțe ale sufletului său de artistă, mamă și Femeie! Eli Lăslean!
– Ați fost dintotdeauna „Eli”?
Nu. Eu sunt „Elena”. „Eli” am devenit în clasa a IX-a. Eu am crescut la țară și numele meu era Elena Rațiu. Eram premianta clasei, șefa clasei, din clasa I până în clasa a VIII-a. Eram în Comuna Târnova, în Țara Zărandului. Acolo este o zonă foarte frumoasă – câmpie înconjurată de dealuri. E ceva foarte pitoresc! Când am venit la oraș, am fost fascinată. Făcusem o vizită în Arad și am fost fascinată când am văzut clădirea Liceului „Moise Nicoară”, cu o statuie imensă. Mi-am spus „Eu acolo vreau să studiez!” Eu citeam foarte multă literatură universală. Părinții mei erau crescători de animale și deseori îmi revenea sarcina să mă duc cu vitele la păscut. Mie nu îmi prea plăcea felul acesta de viață și atunci mă refugiam în universul cărților. Citeam foarte mult! Și visam la palatele acelea frumoase, elegante, cu lespezi de marmură, cu doamne îmbrăcate cu rochii cu crinoline… Și când am văzut impozanta clădire a liceului mi-am spus că acolo vreau să studiez! Am fost admisă printre primii.
– Dar care erau șansele ca numele unei adolescente dintr-un sat de lângă Arad să ajungă pe podiumurile de modă și să ajungă etichetă, brand? Mai cu seamă că v-ați pregătit pentru o carieră de economist… În România comunistă puteați măcar să visați la o astfel de carieră?
În Arad, la liceu, am ajuns în clasă cu Mirela Voiculescu – mai târziu – Fugaru. Toți colegii erau copii de domni, de intelectuali – medici, profesori, avocați… Toți erau alintați cu „i” – Michi, Chichi… M-au întrebat cum mă numesc și am spus „Elena”. „Să-ți spunem un nume… cumva”. Cineva a propus „Ela”. „Nu Ela, Eli”, a spus Mirela. Și, din momentul acela am rămas „Eli”. Deci Mirela Voiculescu Fugaru mi-a pus numele „Eli”. Îmi plăcea să învăț, eram studioasă. În facultate am terminat o sesiune cu 10 și m-am pomenit propusă pentru un concurs de Miss. „Miss Creație, Muncă, Frumusețe”, dintre studentele de 10. Îmi păstrasem din liceu timiditatea fetiței de la țară. Mi-am făcut un costumaș – eu l-am cusut, învățasem de la mama. Deci întâlnirea cu moda, baza pe care s-a clădit acest vis frumos, a fost de fapt o îndemânare pe care eu am dobândit-o de la mama. Eu de la 7 ani am învățat să cos, să croșetez, să tricotez. Mama era extraordinar de talentată și pe mine mă fascinau lucrurile care ieșeau din mâinile ei!
„Eu m-am simțit pedepsită pentru faptul că mă preocupam de Frumos”
– Dacă exista fascinația aceasta, de ce ați optat pentru studii economice?
Pe vremea aceea nu mă gândeam că din asta s-ar putea să iasă o carieră. Când am terminat liceul, la ultimul clopoțel mi-am pus o dorință, așa cum era tradiția. Îmi aduc aminte că dorința pe care mi-am pus-o atunci a fost să devin profesoară de Limba Franceză. Îmi plăcea foarte mult limba franceză! Dar, pe vremea aceea, toate repartițiile erau la țară. Și atunci am făcut primul compromis cu mine – m-am gândit la ce aș putea să studiez, să fie ceva care totuși îmi place și care să mă facă să ajung la oraș. Pe mine mă disperau străzile pline de noroi de la țară, mirosul de animale… Am avut întotdeauna o atracție spre frumos, spre elegant, spre citadin. Așa am ajuns la concluzia că Științe Econmice ar fi facultatea care ar putea să îmi asigure un post la oraș. În anul al doilea de facultate, odată cu prezentarea mea la acest concurs de Miss, s-a întâmplat un lucru foarte important – am recitat „Iubesc ploile” de Ana Bandiana, în acel costum verde lucrat de mine. Era 1978. A fost lovitură de grație și m-am trezit cu titlul de Miss Centrul Universitar Timișoara. Această reușită m-a plasat într-o zonă de vis, nu îmi venea să cred. Eu continuam să mă îmbrac frumos, mai făceam un pic de foame pentru că îmi vindeam cartela ca să îmi cumpăr câte ceva frumos de îmbrăcat. Următorul pas a fost propunerea să intru în rândul membrilor de partid. Erau niște pași de urmat – o cerere, aceasta era pusă în discuția anului cu peste o sută de alte cereri… Mi s-a făcut recomandare și cererea a fost pusă în discuție. Un coleg din clasa muncitoare s-a opus. În facultate, profesorii îmi spuneau „arbitrul eleganței”. Acest coleg a spus că „tovarășa Rațiu își vinde cartela, este preocupată doar de modă și nu ar face cinste membrilor de partid, deci propun respingerea cererii”. Așa ceva nu mi se mai întâmplase! Eu, premianta clasei, studentă de 10 mă loveam de prima respingere! S-a suspus la vot, ceilalți voiau să se aibă bine cu acest coleg, deci am fost respinsă. Cred că pentru mine acesta a fost argumentul pentru care m-am încăpățânat să studiez moda. Fac parte dintre acei oameni pe care insuccesele îi ambiționează. Nedreptățile mă motivează! Undeva am citit că Emanuel Ungaro spunea că „succesul este cea mai bună revanșă”. Deci am luat acel moment al respingerii mele ca pe un afront și am ținut totul în mine, mocnit. Când a venit Revoluția și a venit libertatea peste noi… din momentul acela am început să visez tot mai mult! Au început să mă intereseze revistele de modă. Eu m-am simțit pedepsită pentru faptul că mă preocupam de Frumos. Mă duceam la lenjereasa de la cămin și o rugam să mă lase la mașina de cusut. Luam câte un metru de material, îl tăiam cum știam eu și îmi făceam câte un pantalon sau o bluză. Încercam să fiu modernă. Și pentru asta să fiu pedepsită?!
– Unde ați urmat facultatea?
Eu voiam să vin la București. De fapt, mi-aș fi dorit să studies la Academia de Studii Economice din București. Însă mama mi-a spus că este prea departe. Apoi am vrut să merg la Cluj. Dar Timișoara era centrul universitar cel mai apropiat. Anul acesta am fost invitată să le vorbesc studenților de la ASE și am fost foarte emoționată amintindu-mi de gândul de atunci.
„Sunt foarte vitează și câteodată și eu mă mir cum reușesc să fac atât de multe lucruri atunci când am conștiința faptului că ceea ce fac este un lucru brav”
– Când ați schimbat direcția spre Modă, v-ați gândit la acest domeniu ca la o afacere? Știa România ce înseamnă să faci business în Modă? În anii de dinainte de 1990, echipa Zinei Dumitrescu era singura cunoscută în România.
Eu nu știam de Zina Dumitrescu. La acea vreme, eu nu știam de Zina. Eu am simțit pedeapsa pentru că eram frumoasă. Și mie mi s-a părut că eram frumoasă – eram cochetă, mă preocupa moda… Am început să studiez devorând reviste! Am început să urmăresc televiziunea italiană. Pentru mine, Revoluția a însemnat și revoluția mea! Am primit libertate! După ce am terminat facultatea am lucrat patru ani într-o fabrică de confecții. A fost un pas foarte important pentru mine. Am fost responsabilă de export. Responsabilul de export avea sarcina să trimită toate hainele frumoase – paltoane de cașmir, rochii de mătase, bluze, fuste… Mă emoționez și acum, când mă gândesc. Erau absolut fabuloase! Iar eu trebuia, cu mâna mea, să scriu factura, să asist cum se încarcă hainele în camioane și cum pleacă. „Succesul e cea mai bună revanșă!” Simțeam nevoia să îmi iau revanșa. Familia mea, Rațiu, la origini, în zona Țării Zarandului provine din haiduci sârbi. Cred că am în mine ceva de haiduc. Îmi place foarte mult sentimentul egalității, al dreptății, al echității… Sunt foarte vitează și câteodată și eu mă mir cum reușesc să fac atât de multe lucruri atunci când am conștiința faptului că ceea ce fac este un lucru brav. Și astăzi, în atelier, am croit, am călcat, am ajutat, am cusut astfel încât să rezolv cât mai mult. Adică nu am niciodată fandoseala de „doamnă”, de superioritate.
– Dar, concret, când a venit gândul dezvoltării unei afaceri în acest domeniu?
Gândul a venit foarte frumos. După patru ani de experiență într-o fabrică de confecții de top – care, din păcate s-a desființat anul acesta – Fabrica de Confecții din Arad, am dorit să evoluez pentru că aveam și un salariu foarte mic și am plecat contabil-șef la Organizația Pionierilor a Județului Arad. Acolo am stat un an, pentru că în decembrie a venit Revoluția. A căzut regimul, a căzut tot, au căzut și pionierii… m-am trezit fără job. Mă uitam la televizor, încercând să mă gândesc ce aș putea să fac.
– Ce vârstă aveați?
33 de ani. Eu acasă croșetam, tricotam, făceam haine pentru mine, pentru copilul meu, pentru soțul meu… Eu sunt o contemplativă. Și, uitându-mă la televizor am descoperit filmul „Prețul succesului”… Barbara Bradford Taylor și personajul Emma Harte. Mi s-a lipit de suflet! Am văzut, dintr-o dată, o femeie care, având niște lovituri de la viață, a reușit să dezvolte un business în modă. Făcând haine, așezându-se la mașina de cusut, a dezvoltat un imperiu. Îmi aduc aminte scena finală în care ea era o doamnă în vârstă, respectată de toți, cu un anumit statut social. Mi s-a părut că eu aș putea să fiu ca doamna aceea. Acest personaj din filmul „prețul succesului” a fost pentru mine exemplul care m-a amprentat, influențat, inspirat și mobilizat să mă gândesc cum aș putea să fac o colecție. Și chiar asta am făcut! M-am așezat la mașina de cusut din bucătărie și am început să fac o colecție pentru copii. Pe vremea aceea fiul meu avea 7 ani, se juca cu niște prieteni foarte simpatici – fetițe și băieți. Am adunat toți copiii, le-am luat măsurile, le-am făcut hăinuțe și, în septembrie 1991, în Sala Polivalentă din Arad am prezentat prima colecție, în cadrul unui eveniment internațional. Atunci s-a lansat Ellis, într-o sală de sport. Cred că ideea aceasta de sportivitate, de mișcare mă urmărește și acum. Soțul meu era un polisportiv.
– Cum v-ați cunoscut?
Ne-am cunoscut în facultate. Ce înseamnă destinul!… Imediat după acel concurs de Miss mi-a fost rău, într-o noapte. O criză biliară, renală… Colegele m-au învelit într-o pătură și m-au dus la spital. După vreo două zile de chinuri și tratament, am ieșit la sala de mese. Acolo erau mai mulți tineri, printre care și el, cel care avea să îmi fie soț. Cu gâtul umflat… deci ne-am cunoscut în Spitalul Studențesc. Când eram mai bine, a început să îmi povestească, să îmi spună că joacă tenis, că o ajută pe mama sa… Mie mi s-a părut „un tip mișto”. Mi s-a părut un tip sportiv, dar delicat, cu bun simț… A fost dragoste la prima vedere! Prima întâlnire a fost în Parcul Rozelor din Timișoara. Când l-am văzut venind spre mine, am simțit că parcă vine destinul spre mine… Asta este ceva! Am și acum pe retina mersul lui. Așa a început. M-a curtat vreo doi ani și ne-am căsătorit în ultimul an de facultate, pe 10 iunie. A fost o poveste foarte frumoasă! El m-a ajutat foarte mult!
– O poveste care s-a terminat îngrozitor, chiar când prindeați aripi atât în viața de familie, cât și în afaceri. L-ați pierdut într-un accident, în drum spre București, când vă duceați să mai cumpărați câteva mașini de cusut care să ajute la dezvoltarea afacerii.
Soțul meu a fost lângă mine tot timpul! Eu sunt foarte visătoare! Ca econimistă aproximez destul de bine, dar el era omul cifrelor, cu rigurozitatea inginerului. Era un foarte bun inginer mecanic, lucra în Cercetare. Am făcut o echipă extraordinară împreună! Și am câștigat foarte bine! În câțiva ani am cumpărat câteva proprietăți. A fost fabulous ceea ce am reușit să facem noi împreună. Vreo cinci proprietăți am reușit să agonisim în 15 ani de când eram căsătoriți.
– Numele pe care îl purtați și acum este al soțului?
„Lăslean”, da. El era din zona Târnăveni, o zonă cu oameni extraordinar de cumsecade. Părinții lui, socrii mei, erau niște oameni deosebiți! Calitatea lui, practic, venea din familie. Era o familie de oameni foarte cumsecade, cu credință în Dumnezeu. Căsnicia noastră a fost o bucurie! Dar se pare că viața te scoate la tablă și după aceea îți spune lecția. Noi eram într-o ascensiune foarte frumoasă și mergeam spre București să mai luăm două mașini de cusut pentru că aveam vreo 20 de magazine din țară care se aprovizionau de la noi. Nu mai făceam față! Și atunci a spus să mergem să mai cumpărăm mașini de cusut. Și pe Valea Oltului un TIR… Și, în loc să ajungem la ziua Zinei Dumitrescu am ajuns la Spitalul Bagdasar și pe urmă a început calvarul. Copilul meu era în clasa a VIII-a, urma să susțină admiterea la liceu. Accidentul s-a întâmplat pe 17 iunie. La începutul lunii iulie era examenul…
– Și n-a știut… nu i-ați spus…
N-a știut pentru că l-am lăsat la cumnata noastră, la sora soțului și i-am spus că „tata nu poate să vorbească”, că s-a lovit la gură… L-am lăsat să dea examenul și apoi a zis „Unde e tati, să vadă că am intrat pe un loc bun!?” Am venit acasă, la Arad și i-am spus „Hai să ți-l arăt pe tata”… Și când l-am dus la Spitalul Bagdasar și l-a văzut a spus „Acesta nu e tata!” A fost cumplit! S-a închis în el! Eu nu l-am văzut pe copilul meu plângând. Marius al nostru e un tip foarte brav. Are o alură de gentleman.
– Ce a luat de la tatăl său?
Foarte multe! În primul rând, e lângă mine atunci când nu mă aștept. Vorba aceea – sângele apă nu se face.
– Ce vârstă are cum?
Acum are 40 de ani. Dar i-a fost foarte greu să accepte autoritatea mea. Când trebuia să își ia carnetul de conducere, la 18 ani, era revoltat „de ce eu nu am tată, să mă învețe să conduc?!” Îi spuneam că îl învăț eu, dar nu era același lucru… Eu am încercat să fiu atunci și mamă și tată. Am fost într-o energie foarte masculină niște ani, pentru că era necesar. Pentru că m-am pomenit stâlpul familiei, capul familiei. Soțul meu nu s-a dus imediat… A fost un chin… cu foarte multe eforturi am reușit să îl transport la Szeged, în Ungaria. A stat în comă patru luni. Eu nu am mai putut să vorbesc cu el și acesta a fost marele regret! E groaznic și pentru cei care își pierd omul drag printr-o boală, dar măcar mai pot să vorbească unul cu celălalt. Eu am crescut, m-am maturizat lângă el. Pentru mine cel mai greu a fost că simțeam nevoia să vorbesc cu el despre diferite lucruri, să-i aflu părerea… Aveam încredere totală în ceea ce îmi spunea el. Avea mereu păreri argumentate și era atent la detalii. Felul de a decide pe care îl avea Adi, îl are și Marius. Și încă ceva: mândria brandului personal pe care l-am dezvoltat. Îmi crește sufletul când îl văd pe Marius cum își face tricouri cu sigla brandului.
– Marius a devenit tată, la rândul lui?
Încă nu. Așteptăm prințesa! Gândește-te la un titlu – caut noră pentru fiul meu. Marius are o extraordinară putere de muncă, așa cum avea și soțul meu. Are precizia lui, are atașamentul lui față de valorile familiei… El nu prea aproximează – trebuie să îi spui foarte clar ce dorești.
„Eu aveam de ales: să las totul baltă sau să strâng din dinți și să merg mai departe”
– Cum ați reușit să găsiți resursele interioare? Pare o întrebare-clișeu, dar când unei femei de succes i se clatină fundația existențială, când Pleacă omul de alături, marea dragoste, tatăl copilului, partenerul de cuplu și de afaceri… sunt două variante, cred. Nu are încotro și clachează sau nu are încotro și rezistă. Eu cred că nicio femeie nu e puternică pentru că vrea, ci pentru că viața o face să fie astfel…
E perfect ce spui. Eu aveam de ales: să las totul baltă sau să strâng din dinți și să merg mai departe. Eu am simțit în jurul meu și solidaritatea clientelor, și solidaritatea angajatelor. Aveam 24 de angajate, două șantiere începute. La câteva săptămâni după ce el s-a dus – pentru că el s-a stins în Ungaria, unde făceam naveta zilnic – fetele din secție au venit la mine și m-au întrebat „Doamna Eli, acum dacă domnul patron nu mai e, noi mai rămânem sau plecăm?! Că am auzit că se fac angajări la Confecții”. Atunci, mie mi-a apărut în fața ochilor un scenariu… economista din mine… Știam că, de multe ori, doar un zvon poate să dărâme tot. Sfaturile pe care le primeam erau de tot felul… că am condus în doi o firmă mare și că ar trebui să o reduc la jumătate pentru că am rămas singură… Numai la gândul că ar putea să se dărâme totul am bătut cu pumnul în masă și am spus „Nu, nu pleacă nimeni! Mergem mai departe!” Și am mers mai departe, ca un avion! Cifra de afaceri a crescut de vreo zece ori în anii următori. Deci, eu am ales terapia prin muncă. Dar am muncit cu atâta furie și forță și dor… Furie pe destin… Și fiul meu a fost foarte supărat pe toată lumea! Ne-am revărsat durerea în dorința de succes! Și am avut succes! În 2000 am făcut cea mai mare prezentare de modă – accidentul a fost în 1998. La câteva luni de la accident deschideam magazin în București. În felul acesta am început să fiu invitată pe la televiziuni. Horia Brenciu, Teo, Mircea Badea… Așa a început lumea să mă cunoască. Apoi am devenit stilista postului Antena 1 și asiguram vestimentația pentru Alessandra Stoicescu. Trei ani la rând am făcut acest lucru. La prezentarea din 2000 au fost o sută de ținute, 30 de manechine. Atunci am adus pe podium echipa de scrimă a României și Laura Badea a fost mireasa colecției. A fost ceva fabulos! Eram în ascensiune, încercam să demonstrez tuturor valoarea a ceea ce făceam.
– Aveați succes, dar nu erați fericită. Când ați reînceput să atingeți fericirea? Sau măcar bucuria?
După vreo trei ani. În 2002 am deschis trei magazine, într-un interval de 10 zile. În anul 2002 – eu fiind născută pe 20.02 – am construit un sediu nou de firmă, mi-am luat un Mercedes și am inaugurat trei magazine. La Oradea – Cu Mihaela Tatu, la Craiova – cu Aurelian Temișan și la București – cu Laura Badea. Asta a fost nebunia mea de femeie suferindă. Eram așa de supărată că am rămas singură! Îmi lipsea bucuria dintr-un cuplu, pentru mine a fost foarte dureros tot ceea ce s-a întâmplat. După vreo trei ani… m-am îndrăgostit.
– Cum?
S-a întâmplat să întâlnesc altfel pe unul dintre cei care făceau parte dintre cunoștințele mele. El era plecat în Canada, la Toronto. Eram o fascinație… Aici, în România, majoritatea bărbaților erau intimidați de o femeie ca mine. Îmi doream foarte mult să îmi refac viața, pentru că așa am fost obișnuită. Eu am fost obișnuită să merg la brațul soțului meu! Mi se părea că am un handicap – mă duceam la o petrecere, la o nuntă și stăteam singură la masă. La un moment dat l-am întâlnit pe tânărul acesta – era cu 11 ani mai tânăr ca mine. El a fost fascinat de realizările mele. A venit cu un imens buchet de trandafiri roșii și m-a invitat la o cină. A fost un amănunt care cred că a contat: eu nu puteam să mă împac cu ideea că l-am pierdut definitiv pe soțul meu și, uitându-mă în jur parcă tot așteptam să vină de undeva, nu puteam să mă împac cu ideea că dragostea mea a fost întreruptă brusc.
– Ați spus la un moment dat, într-un context, că l-ați pierdut pe soțul Dvs. în ziua în care îl iubeați cel mai mult…
Exact. Când acest domn m-a invitat la cină am aflat că e născut pe 19 mai – data de naștere a soțului meu. Aveau aceeași dată de naștere, și acest domn era extrem de admirativ cu mine – mă simțeam o femeie admirată. Mi s-a părut atunci că destinul mi-a trimis o șansă. A fost un transfer afectiv, dintr-o dată.
– Vobiți la trecut despre această relație…
Da, pentru că a fost o poveste care a durat cam un an. Am traversat Oceanul să îl văd, vorbeam despre căsătorie… Dar, la un moment dat, pe el diferența de vârstă l-a speriat. Am vorbit recent și a spus „Ah, ce fraier am fost!” Dacă ne-am fi căsătorit am fi avut un copil de 15 ani… Eu aveam 44 de ani… I-a fost frică de perspectivă, de ce avea să fie peste 10 ani… N-am mai vorbit 10 ani…
„În toți anii aceștia în care am fost foarte preocupată de fericirea clientelor mele, să fac cele mai frumoase rochii și cele mai bune prezentări, nu prea am fost atentă la mine”
– În prezent sunteți la brațul cuiva?
Nu. Am mai avut o încercare, la un moment dat am mai avut o poveste frumoasă. Era un bărbat care avea o orchestră. Nu ne-am potrivit. Faima mea… Foarte puțini bărbați acceptă. El îmi spunea „Eu sunt șeful de orchestra, toată viața solista venea după mine! Dar acum eu când mă duc undeva, lumea pe tine te cunoaște deja”. Dar eu sunt o visătoare incurabilă. Acum vreun an și ceva am încheiat o relație care nu mai mergea. Eu cred că într-o relație trebuie să fie iubire exprimată. Cam de un an de zile m-am întâlnit cu mine însămi. Am început să mă descopăr pe mine. În toți anii aceștia în care am fost foarte preocupată de fericirea clientelor mele, să fac cele mai frumoase rochii și cele mai bune prezentări, nu prea am fost atentă la mine. Recent am început să mă îndrăgostesc de mine. Și sunt fascinată!
– Care este lucrul care v-a surprins la „întâlnirea” cu Dvs.?
Mi-am dat seama că sunt o femeie de valoare, frumoasă, deșteaptă… (N.R.: Râde!) Una dintre prietenele mele, care se ocupă cu dezvoltare personală, m-a întrebat ce văd când mă uit în oglindă. Eram foarte supărată. O pierdusem pe mama, anul trecut… plecasem din relația aceea… Eram la un pas de depresie. Mergeam pe stradă și plângeam. Ea m-a întrebat ce văd în oglindă. „O femeie”, i-am spus. „Și cum e femeia aceea?”, m-a întrebat. „Cumsecade”, am zis. Apoi prietena mea m-a încurajat: „O femeie frumoasă nu vezi, cumva? O femeie creativă” Am început să mă uit mai cu atenție… Dana, prietena mea, mi-a spus aceste lucruri și de atunci mă tot uit în oglindă, să mă descopăr.
– Credeți că Marea Întâlnire din viața oricărui om ar trebui să fie cea cu sine însuși?
Evident.Eu cred că nu au mers celelalte relații pentru că eu cred că nu eram centrată pe mine. Eram, de multe ori, foarte bărbată. Dar era nevoie să fiu așa. Așteptam să primesc iubire. Eu am crescut pe genunchii tatălui meu, tata m-a iubit foarte mult!
„Dacă mă întrebi ce este dragostea, eu aș spune o frumoasă îmbrățișare”
– Îl mai aveți pe tata?
Nu. Pe mama am pierdut-o anul trecut, pe tata acum vreo zece ani. Dar am rămas cu o dependență față de îmbrățișarea puternică. Dacă mă întrebi ce este dragostea, eu aș spune o frumoasă îmbrățișare.
– Cum a fost acea călătorie în Italia, la primul Fashion Week de la Milano?
Atunci a fost incredibil! Ca la prima întâlnire cu soțul meu, când am știut după mersul lui că omul acela are ceva spercial! La Milano am rămas în fața vitrinei Gianfranco Feré, unde nu se mai putea intra. O doamnă de la organizare a venit să mă întrebe cu ce mă ocup. I-am spus că vin din România, că vreau să fac modă și că am atelier și magazin în România. Atunci mi-a dat un badge de buyer. Când am intrat în sala de prezentare!… Îmi curgeau lacrimile șiroaie pe obraz, de emoție. A fost ceva din altă dimensiune. Deși soțul meu nu mai e în lumea noastră de 25 de ani, foarte mulți ani după ce el a plecat eu am avut o forță care aproape nu era a mea… Eu cred că dragostea nu moare și că sufletele care sunt atât de legate nu se pierd. El era atât de mândru de mine… nu a dorit să intre partener cu mine în firmă, deși mă ajuta foarte mult. M-a lăsat pe mine în față… un băbat de o eleganță rară, mândru de calitățile soției sale.
– Clientele Dvs. s- au constituit într-o comunitate, în tot acest timp. Vă cunoașteți bine. Au evoluat și la nivel de stil, și ca vârstă, și ca posibilități financiare…
Eu am făcut multe rochii de mireasă. Am sute, poate mia de mirese! Pe la mine au trecut fetele și la 14 ani, și la18 ani, și la 20, 30, 40… Practc, Ellis a fost și este modă pentru o viață. Eu am fost lângă clienta mea, de la început. De când a venit, cu mama, până când a ajuns să vină cu fiica. Clienta de astăzi este femeia preocupată de carieră, de stilul clasic. De fapt, așa a fost dintotdeauna! Generațiile se schimbă, dar sunt fascinată să văd cum, atunci când mă descoperă fetele tinere, sunt captivate. Eu știu că acum nu am o prezență online așa cum ar trebui. E o provocare acum să pot să mă exprim în online așa cum am făcut-o atâta timp în offline.
– Dar acest lucru vă conferă și o notă de exclusivitate… Știu că o îmbrăcați pe Dna. Johannis, de exemplu.
Da. Și pe Andreea Marin, mai nou.
„Evident că părerea Dnei. Johannis a contat, de fiecare dată. Și Dna. Macron avea părerea sa despre lungimile fustelor”
– În general v-ați asociat cu nume iubite, apreciate, contestate, comentate dar oricum considerate puternice. Asocierea cu Prima Doamnă, prin această colaborare, v-a adus un beneficiu de imagine, o provocare în profesie? Există dress code, există elemente care țin de protocol pe care trebuie să le respectați… Se tot vorbește despre lungimea fustelor Dnei. Johannis. Există o presiune specială, vă raposrtați diferit în această colaborare?
Noi de la început ne-am mulat foarte bine pe stilul Primei Doamne. Colaborarea a fost foarte ușor de făcut pentru că eu am ales să servesc stilul clasic. Am ales să merg pe stilul clasic, pe care l-am modernizat atât cât am simțit. Referitor la discuțiile despre Prima Doamnă… A lucrat cu mai mulți designeri. Eu am fost prima, cu acea rochie roz la Ziua Principesei Margareta, în Ziua de Buna Vestire. După mine au venit Alexandru Ciucu, Stephan Pelger – Dumnezeu să-l odihnească – iar criticile au fost mai mult pentru ținutele celorlalți. În acești 7 ani, i-am făcut vreo 50 de ținute purtate în întâlnirile oficiale. De exemplu, când a fost vizita Președintelui Macron în România i-am făcut trei ținute. Atunci chiar am primit o vizită surpriză a celor două Prime Doamne. I-am spus atunci Dnei Macron despre pasiunea mea pentru Franța. A fost foarte ușor să mă adaptez nevoilor unui stil de protocol. Evident că părerea Dnei Johannis a contat, de fiecare dată. Și Dna Macron avea părerea sa despre lungimile fustelor. Și era la modă așa. Acum, într-adevăr, în ultimii doi ani au crescut foarte mult lungimile fustelor. Aș puncta și momentul cu vizita Papei Francisc. Și atunci cele patru ținute gândite și realizate de mine pentru Dna. Johannis au fost apreciate. Ceea ce fac eu vine cu o responsabilitate foarte mare și cu multe emoții! Tremur, de fiecare dată, ca să nu se întâmple ceva cu ținuta pe care o îmbracă.
– Ținutele din aceste categorii sunt unice, sau le reproduceți și pentru alte cliente, la cerere?
Aș putea să le reproduc… Dar eu am păstrat toate ținutele purtate – o parte la mine, o parte la Dna. Johannis. Mi-aș dori să fac odată o expoziție cu acestea. Reprezintă un stil.
„Fac, în general, hainele pe care le-aș purta și eu”
– Mă gândesc la ce mai înseamnă să ai stil… Încotro se duce moda? Apar rochii – da, rochii! – de mireasă pentru bărbați, au apărut și balerini pentru bărbați. Femeile nu mai poartă rochii… totul devine unisex…
Din păcate, trăim o degradare a frumosului. Vedem la marile case de modă tot felul de colecții-capsulă cu haine rupte, ponosite, murdare special. Prezentări în noroi… Se promovează o estetică a urâtului. Nu sunt de acord cu lucrurile caraghioase. Mie și tatuajele mi se par oribile! Eu rămân, cum mi-a spus odată Dan Puric – „O prințesă a frumosului”. Însă eu cred, totuși, că e doar un curent.
– Numărul femeilor care investesc în dressingul clasic rămâne constant, cât să vă permită o stabilitate a business-ului? Veți începe, la un moment dat, să faceți altceva?
Noi facem ținute sport, casual, desigur tot pentru clienta noastră, femeia clasică. Eu fac, în general, hainele pe care le-aș purta și eu. Ca tendință, ador hainele fluide, care curg, croiurile simple, care pun în valoare silueta. Dar fac haine care te lasă să ghicești silueta, nu îmi plac hainele foarte tăiate, foarte complicate, geometrice. Îmi place simplitatea studiată și îmi place naturalețea.
– Ce ne facem cu zona de mass-market? Mai sunt rochiile o investiție pentru femei? Când în mall un tricou este 50 de lei, maid au femeile 250 de lei pe unul semnat de un designer?
Dar să dai 2.500 de lei?! E o problemă, da. Mass-marketul prinde tot mai mult și este o tendință clară. În primul rând, majoritatea e tentată să taie de pe listă haina scumpă și să meargă pe haina accesibilă, cât se poate de accesibilă, ieftină. Problema este că nu avem o educație a valorilor. Noi, în România, nu avem o Cameră Națională de Modă, de exemplu. Oamenii de o anumită calitate, care își cumpără mobilă de zeci de mii de euro nu au dorința de a avea și haină de valoare. O haină de valoare este o haină de calitate, în număr restrâns – ori unică, ori câteva piese. Oamenii aceștia nu ar trebui să își cumpere hainele din mall… haine care se fac pe vapoare, de calitate îndoielnică.
– A mai apărut o modă printre influenceri – aceea de a achiziționa îmbrăcăminte de la magazine second-hand.
Nu prea mi-am dat seama. Nu m-aș îmbrăca niciodată dintr-un magazine second-hand. Eu îmi vindeam cartela în facultate ca să fac rost de haine. Eram foarte cochetă. Nu aș îmbrăca haine second-hand și nici nu aș închiria haine. Pe pielea mea nu aș vrea să pun o haină pe care nu știu cine a purtat-o.
– Mi se par provocări pentru orice business în modă…
Să știi că este foarte greu să reziști. Eu, dacă nu eram economist, nu rezistam 30 de ani în acest domeniu. Mă reinventez permanent. În pandemie am descoperit ținutele de lucru. Am deschis o nouă divizie, de work-wear. Producem echipamente de lucru și pentru Farmacia Inimii – Catena. Dna. Anca Vlad fiind una dintre clientele de elită Ellis.
– Acum aveți un proiect nou…
Elli’s cool. Sunt foarte fericită pentru acest proiect. E un demers pe care îl visez de un deceniu – un proiect pentru tineri. Vreau să fac o modă din a avea îndemânarea necesară să creezi ceva. Într-o epocă a digitalizării masive și radicale, toată lumea se plânge că nu mai avem meșteri. Dar este normal, pentru că în școli nu mai există nicio oră de atelier. Copiii nu au șansa să mai pună mâna pe un ac, o ață, un ciocan, un cui… Acum am început la Arad niște cursuri la care s-au înscris 120 de copii între 7 și 15 ani. Eu am constituit o asociație non-profit în memoria soțului meu. Și pentru acest proiect am făcut un parteneriat cu Fundația Alber din Arad. Această fundație ne susține financiar. Și ne susține și BCR partea de educație financiară. Eu cred că în fiecare tânăr este un talent. Mergem spre București!
– Cum vă împărțiți între Arad și București, în general?
Am showroom în București. Și am showroom în Arad… M-am obișnuit să fac naveta de 25 de ani. Cu avionul, cu trenul… Îmi este foarte greu să mă hotărăsc să rămân în București sau în Arad. Nu știu de ce… Aradul are conotația de „acasă”, dar prietenii mei de suflet sunt în București. La Arad am proprietățile mele… va trebui cândva să decid unde mă așez…
– Ce i-ați spune „Elenei”, cea care erați înainte de a deveni Eli despre prezentul femeii puternice care sunteți astăzi, când îmbrăcați nume sonore din diverse domenii?
I-aș spune că sunt mândră de „ea”. Sunt foarte mândră de ce a făcut Elena de atunci ca să ajungă Eli de acum. Sunt foarte mândră de cum am reușit să găsesc, de fiecare dată, calea cea dreaptă și Lumina. Sincer, sunt foarte mândră de cee ace am reușit să fac! Am sentimentul că mi-am făcut datoria. Și mi se pare minunat că zeci, sute, poate mii de femei au un gând bun pentru mine. Tata era foarte mândru de mine, soțul meu era foarte mândru de mine, fiul meu este foarte mândru de mine! M-am străduit să nu dezamăgesc! Iubesc munca și le sunt recunoscătoare părinților mei pentru că mi-au dat cea mai consistentă avere prin educația pe care am primit-o. Îmi doresc să pot inspira și eu, la rândul meu, poate pe copiii cu care lucrez acum, să le sădesc speranță. Ma preocupă ideea de a construe ceva trainic. Vreau să pun umărul la o mentalitate sănătoasă. Bani poți să faci în mai multe feluri, dar unul este drumul drept. Mie întotdeauna mi-a plăcut Lumina. Chiar și când veneam noaptea, de la fabrica de confecții, alegeam să merg pe mijlocul străzii, sub stâlpii de lumină. La fel e și în viață – dacă vrei să nu se întâmple nimic rău, te păstrezi în zona de Lumină. Unde e Lumină, unde e Credință și unde este Dumnezeu, acolo e Bine! Forța pe care am avut-o ca să înfrunt toate greutățile care au venit peste mine a fost Credința în Dumnezeu.
– Chiar și atunci când l-ați pierdut pe soțul Dvs.?
Atunci am avut parte de un cuvânt care parcă m-a pregătit. Pe Valea Oltului, de la Sibiu, de obicei mergeam ținându-ne de mână în mașină. Și el era un om credincios. De obicei ascultam un post creștin, în mașină. Atunci era o predică despre un Psalm. Se vorbea despre greutățile care vin în viață, despre necazuri, pierderi… Sfatul era să înțelegem ce ar trebui să schimbăm în viața noastră. Rămăsesem pe gânduri și, la un moment dat l-am întrebat pe soțul meu oare când ajungem. Mi-a calculat și a adăugat „dacă nu se întțmplă ceva”. Și chiar atunci s-a produs accidentul… Am perceput totul ca într-un film. Ultimele lui cuvinte… Pe moment mi-a fost greu să mă rog. Poate că au trecut câteva luni în care am încercat, dar nu puteam… Însă, după o vreme, am înțeles că unele lucruri se întâmplă, pur și simplu… Am tot încercat să înțeleg de ce se întâmplă… Cu timpul, m-am reconectat cu Dumnezeu cel Mare și cel Puternic. Mă rog la Măicuța Domnului și simt ajutorul ca și cum aș fi cu capul în poala mamei. Oamenii fac tot felul de lucruri în neregulă în lumea material, cu gândul că nu îi vede nimeni. Și, totuși, când nu te vede nimeni, Deasupra e Dumnezeu!
