În Germania, întreruperea, dintr-un motiv sau altul, a electricităţii pe cap de locuitor este de 20 de minute pe an. În Ungaria, de 150 de minute. În România, de 1.000 de minute. Fiecărui român i se pune aşadar pata neagră de zeci de ori mai mult decât nemţilor şi ungurilor, în timp ce preţul plătit de noi pe kilowatt este cel mai mare din Europa, comparativ cu veniturile. I-am dat şi eu neamţului o veste, scrie Emil Hurezeanu într-un editorial în MONEY EXPRESS. În „Istoria Europei“, Norman Davis alcătuieşte un catalog de 300 de cuvinte, luate din limbile şi culturile tuturor ţărilor continentului. Puse laolaltă, ele sugerează oarecum Europa. În listă există şi câteva cuvinte româneşti, în original: moarte, Vlad, Cernăuţi.
Un raport neobişnuit a fost lansat recent de Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare, intitulat „Reprofesionalizarea României“. Din nici măcar 100 de pagini, aflăm încă o dată cât de rău stăm. După mai multe valuri de modernizare de la Cuza Vodă încoace, trecând inclusiv prin industrializarea forţată a lui Ceauşescu, am rămas o societate predominant rurală, cu mentalităţi feudale (inclusiv în politică, unde funcţionează perfect cuplul suzeran‑vasal), dar – culmea! – şi cu o agricultură neperformantă. Nu mai sunt nici fizicieni, nici instalatori sau crescători de vite care‑şi isprăvesc cu bine şi la timp treaba. Nici arte, nici meserii. UE şi NATO nu ne vor putea ajuta prea mult în această situaţie, chiar dacă ar dori.
Marea Britanie, cu cele mai vechi şi bune şcoli din lume de sute de ani, alocă şi azi 8% pentru educaţie, dintr‑un buget de zeci de ori mai mare decât al României. A fost şi la noi altfel, altădată. Au existat perioade de răspundere pentru viitorul naţiunii, cu investiţii în educaţie şi cu rezultate în progres. Autorii raportului le numesc: 1860–1916, 1920–1940, 1965–1980. Spiru Haret a emis în 1910 teza potrivit căreia modernizarea educaţiei îşi arată roadele de‑abia după 25–30 de ani, într‑un moment de înflorire a ţării. În 1864, Cuza reforma sistemul şcolar; zece ani mai târziu, o delegaţie japoneză vine în România să se inspire din organizarea şcolii elementare. În 1880, momentul Carol culege deja roadele momentului Cuza, dar are grijă să planteze seminţe noi, prin investiţii în liceele de tip clasic. În 1910, urmează momentul Haret, cu cea mai profundă reformă a sistemului de educaţie, atunci când leul avea acoperire integrală în aur. 1935 este apogeul reformelor. Ocuparea unei catedre de liceu, în provincie, de doctori cu studii în Germania sau Franţa (Ion Barbu sau Şerban Cioculescu), este un moment public de rezonanţă. Urmează degringolada. La începutul anilor ’60, în mod limitat şi ultrasupravegheat, sistemul Haret este oarecum repus în drepturi. Dar în 1971 începe declinul ireversibil, prin decizia altoirii marxism‑leninismului specific cu butaşii ideilor ciuce din Coreea de Nord. Prăbuşirea nu s‑a oprit până azi, când România nu figurează în nici unul din clasamentele de performanţe (în afara corupţiei sau a bolilor cardiovasculare) ale lumii euroatlantice. Cu o generaţie tânără sceptică sau dornică de emigrare, cu prea mulţi politicieni guralivi ineficienţi şi prea puţini profesionişti ascultaţi, tocmai punem bazele unui nou deceniu al subdezvoltării.
P.S. Scris în urmă cu puţini ani, reactualizarea în jos, cum se spune în evaluările agenţiilor de rating, devine flagrantă. Examenele de Bac au developat catastrofa educaţională a generaţiei, integral postcomuniste, a celor născuţi şi şcoliţi după 1989. Suntem, apoi, foarte departe de „reprofesionalizarea României“, cerută de oameni ca acad. Mircea Maliţa sau dr. Călin Georgescu. Lui Mircea Maliţa, octogenar venerabil, nu‑i mai rămâne decât să constate, în ultima sa carte, „Cuminţenia Pământului, strategii de supravieţuire în istoria poporului român“, că tocmai traversăm o pană prelungită de electricitate a supravieţuirii. Lui Călin Georgescu, autorul strategiei de dezvoltare sustenabilă a României, i s‑a prezis în urmă cu câteva luni un post de prim‑ministru în succesiunea lui Emil Boc. Ar fi fost începutul unei posibile repuneri în termeni a raţionalizării, în sus, a eşecului.
În schimb, Spiru Haret, primul autor al reformei moderne în învăţământul românesc, chiar că revine în actualitate, în carne şi oase. El este personajul unui clip publicitar, difuzat urbi et orbi, în favoarea unui stabiliment omonim. Un domn distins, îmbrăcat în costum de epocă, vizitează oarecum resemnat sălile de curs ale emblemei subdezvoltării privatizate, care‑i poartă abuziv numele. Şi pentru ca tabloul să fie complet, în chiar aceste zile, casa în care a locuit adevăratul Spiru Haret, părăsită şi prăbuşită, este ameninţată cu demolarea definitivă. Să ne fie de bine! Munţi cu aur să fie, că nici porţi în aşteptarea cerşetorilor nu prea se mai găsesc!
