Europa este ultima ideologie permisă. Mai precis: ea este transformată în așa ceva de unii dintre cei mai vehemenți propagandiști ai ei. Continentul nu merită asta. El trebuie apărat de cei mai aprigi adepți ai săi, pentru că, înainte de toate, Europa este o țesătură filigranată, cu o bătrânețe demnă și în același timp atât de fragilă. Și se mai află și în mijlocul crizei Uniunii Europene.
Continentul a găsit o casă profund transformatoare a istoriei și viitorului său. Din cauza crizei există mai multe schimbări decât de obicei, ca de pildă hotărârile de la ultimul summit de criză de la Bruxelles [18-19 octombrie]. Acum aranjamentele provizorii trebuie înlocuite cu un cadru solid. Ca de obicei, există mai multe păreri contradictorii despre cât de exact trebuie să fie el, scriu cei de la Presseurop.
Dar Europa mai este și altceva. Ea servește ca sperietoare de ciori inamicului de mulți dintre cei cărora globalizarea le produce stări de anxietate, care n-au chef să plătească pentru alte țări și regiuni, cât și de cei cu o furie interioară permanentă, și care au ales UE ca obiect al urii lor.
În cele din urmă, mai există o a treia Europă, aceea a euroforicilor, a celor care vor mereu mai multă Europă, cât mai repede posibil. Ei transformă UE într-o Weltanschauung și abuzează de ea ca ideologie.
Tablou apocaliptic
Spre deosebire de populiștii eurofobi precum Umberto Bossi din Italia, Geert Wilders din Olanda sau Adevărații Finlandezi, euroideologiile nu sunt în niciun caz marginalizate, ele marchează puternic dezbaterile. Argumentele lor apar într-o formă foarte puțin moderată și în discursul multor politicieni aflați la putere, ca de exemplu la șeful Eurogrupului, Jean-Claude Juncker sau la [ministrul german de Finanțe] Wolfgang Schäuble. Adesea, paradigmele de gândire ideologice provoacă dispute, iar în cel mai rău caz ele dau muniție populiștilor de dreapta.
Purtătorii de cuvânt ai acestor euroforici sunt intelectuali respectați, precum Ulrich Beck, Robert Menasse [scriitor austriac] sau Daniel Cohn-Bendit. În încercarea lor de a scăpa de demonii trecutului printr-o Europă complet integrată, cu state naționale fără însemnătate, ei aterizează tocmai acolo, în trecut, în ideologie și în Wilhelminism [ dorința de grandoare națională caracteristică domniei împăratului Wilhelm al II-lea (1888-1918)].
Acum, ei colorează continentul, în manifestul lor pentru Europa [în cartea „Debout l’Europe!” apărută recent la editura André Métaillé, 2012]., în cele mai negre culori și șoptesc că ar putea să iasă mult mai rău, dacă nu se începe imediat unificarea europeană completă. Suntem amenințați cu „ștergerea completă a culturii noastre care datează de două mii de ani”.
Dar nu doar Europa însăși este amenințată cu dispariția, ci lumea întreagă este în mare primejdie, pentru că ne așteaptă „conflicte comerciale în stil mare și noi războaie internaționale”. De ce fac oameni rezonabili așa ceva? În prezent euroforicii încearcă să facă ceva paradoxal: ei vor să realizeze saltul înainte în cel mai depresiv și dificil punct, moment, în care se află UE. Argumentul lor sună așa: tocmai pentru că este atât de greu, trebuie să înaintăm cu atât mai repede. Asta este în mod clar extrem de contraintuitiv, pentru că orice cetățean obișnuit crede că atunci când ceva nu funcționează bine, este preferabil să fii mai precaut. Tocmai de aceea Cohn-Bendit și Guy Verhofstadt cresc doza apocaliptică. Karl Popper, marele filozof al rațiunii critice, a dat drept caracteristică a ideologiilor faptul că ele nu sunt falsificabile, deci sunt irefutabile. Așa stă treaba și cu euroforicii.
La orice deranj în UE, la orice îndoială rațională în legătură cu faptul de a ști dacă ești pe drumul cel bun, ei răspund: pentru a combate slăbiciunile UE nu ajută decât mult mai multă UE! Este evident că oamenii nu urmează o asemenea gândire decât dacă nu mai cunosc nicio altă ieșire, dacă nu mai au nicio alternativă.
Și tocmai această lipsă de alternativă trebuie să le fie indusă. A fi sau a nu fi, sau-sau, acum ori niciodată, cine, dacă nu noi? – așa au vorbit toți conducătorii ideologici ai ultimului secol. În cazul celor doi europarlamentari înflăcărați, Cohn-Bendit și Verhofstadt, asta duce la gesturi revoluționare curioase. Ei își strigă înfocați tovarășii europeni imaginari la arme spunând: „Doar șefi de state și de guverne lași, leneși și mărginiți nu pot înțelege asta. Scutură-i ca să se trezească. Nu-i lăsa nicio zi în pace”.
Interesant este că termenul „laş” trebuie să sugereze aici că Angela Merkel sau preşedintele Franţei, François Hollande, nu doresc să facă marele salt înainte tocmai pentru că se tem să nu piardă alegerile. Dacă este într-adevăr aşa, atunci asta se explică prin faptul că nu există majorităţi în Europa care să susţină mai multă Europă deoarece teama oamenilor nu este destul de mare şi ei nici nu vor să se lase înfricoşaţi.
Singura soluţie, o altă revoluţie
Şi Robert Menasse ne oferă o dovadă a furiei sale interioare. El şi-a pierdut răbdarea şi vrea să măture totul din cale: „Pe termen mediu pot fi desfiinţate şi Parlamentele naţionale. Într-o astfel de Europă, n-ar mai trebui să ne luptăm cu fenomene iraţionale ca de pildă faptul că domnul Cameron poate bloca o întreagă politică financiară europeană, chiar dacă ţara sa nu participă nici măcar la Uniunea monetară europeană, pentru a-şi proteja piaţa de speculaţii financiare, City-ul londonez”. Deci, aceasta este ideea: Menasse crede că poate reduce la tăcere interese şi oameni prin faptul că-i împiedici să-şi aleagă parlamentarii şi să se pronunţe asupra unor chestiuni.
Şi anti-reformismul se întoarce în această ideologie europeană. La fel ca în vremurile Republicii de la Weimar Zeiten, atunci când social-democraţii au fost înfieraţi de comunişti pe motiv de reformism, în prezent Cohn-Bendit şi Verhofstadt îndeamnă masele europene revoluţionare să nu se lase niciodată potolite de sistem: „O răsturnare radicală este necesară. O veritabilă revoluţie. Opuneţi-vă reformelor prea lente”.
Argumentul că numai o Europă unită se poate afirma într-o lume schimbată cu centrele de putere SUA, India, Brazilia, Rusia şi China poate avea sens. Doar că autoafirmarea este un argument rece ca gheaţa al şcolii realiste, puţin wilhelmin ca gust. Europa vrea să-şi asigure un loc sub soare. Foarte bine, dar nu trebuie să facă atâta tam-tam pe asta. Până la urmă, statele cu care Europa are treabă acum sunt predominant state naţionale.
„A fi sau a nu fi naţiune”
Aşa că în realitate nu se pune întrebarea „A fi sau a nu fi naţiune”, ci este vorba despre mărime şi importanţă. În mod evident statul naţional le stă în gât euroforicilor, deşi îl admiră uneori. La acest complex de inferioritate se adaugă – din nou ca în cazul lui Wilhelm al II-lea, din păcate – puţină megalomanie.
Dacă Europa nu se uneşte, atunci toată lumea va fi ameninţată de războaie, fără Europa nici o catastrofă climatică nu poate fi împiedicată, spun Verzii, de exemplu. Nu putem să spunem pur şi simplu că Europa îşi caută drumul, ceilalţi pe al lor, iar apoi să vedem ce şi cum?
Ciudat este că oameni în fond rezonabili şi raţionali vorbesc astăzi din nou atât de ideologizat, şi asta tocmai despre Europa, sărmanul nostru continent care a devenit într-o anumită măsură înţelept prin prea multele pagube pe care şi le-a făcut singur. În Europa poţi vorbi într-adevăr despre totul, despre orice reformă indiferent cât de departe merge ea. Nu e nicio problemă, serios. Dar nu pe acest ton. Terminaţi cu asta!
