Politica germană în Europa a alimentat numeroase mituri, care împiedică oamenii să aibă o viziune de ansamblu a gravităţii situaţiei actuale. Merită clarificate cel puţin două. Primul este că Germania, cel mai mare beneficiar al monedei comune şi cea mai puternică economie din UE, a renunţat la solidaritatea cu celelalte ţări, întorcându-le spatele. De fapt, fără angajamentul Germaniei, zona euro de mult timp s-ar fi fărâmat. În ultimii 3 ani, Berlin a acordat ţărilor din zona euro, aflate la ananghie, peste 200 de miliarde de euro în împrumuturi şi garanţii de credit, scrie Presseurop.eu.
Al doilea mit zice că, în ciuda crizei, Germania o duce astăzi atât de bine încât şi-a pierdut orice interes pentru Europa, iar acum îşi caută noi parteneri în China sau Brazilia. Într-adevăr, în decursul primului trimestru al anului 2012, comerţul cu aceste ţări este cel care a permis economiei germane să înregistreze o creştere, în ciuda recesiunii economice. Cu toate acestea, exporturile germane încă depind de zona euro, care absoarbe peste 40% din producţia ei (faţă de 6% pentru piaţa chineză). Astfel o prăbuşire a monedei euro, sau o eventuală destabilizare socială şi politică în zona euro, ar fi probabil mai brutale pentru Germania decât în orice altă ţară europeană .
Problemele europene ale Germaniei au rădăcini adânci
Sursele problemei germane ale Europei, sau problemei europene ale Germaniei, sunt altundeva, şi sunt adânci. În primul rând, criza a lovit Germania din plin. Nu din punct de vedere economic, dar politic şi moral. Nu este începutul unei „Europe germane”, ci din contră sfârşitul acesteia. Moneda unică a fost construită pe model german, iar Banca Centrală Europeană este o copie a Bundesbank.
Prăbuşirea acestei „Europe de la Maastricht” pune sub semnul întrebării două credinţe importante ale politicii germane, şi anume că profiturile germane sunt bune pentru Europa şi că avântul modelului german merge mână-n mână cu dezvoltarea integrării europene.
Înainte de criză, aceste două convingeri aveau un sens. Atunci când Germania apăra ideea unei integrări mai extinse, a creării unei pieţe unice şi a introducerii monedei euro. Acest lucru a servit Europei. Dar a fost de asemenea o condiţie necesară pentru prosperitatea germană postbelică, bazată pe reconstrucţia reputaţiei ei internaţionale şi pe dezvoltarea unei economii orientate spre export. În ultimele decenii, germanii au prins obiceiul să creadă că ceea ce era bun pentru Germania era bun şi pentru Europa. Această simbioză a luat într-adevăr sfârşit.
Pentru a salva Europa, Germania va trebui nu numai să pună mâna la portofel, dar şi să-şi modifice viziunea ei asupra Europei şi a economiei. Aceasta este o considerabilă provocare politică şi intelectuală.
Criza a măturat principiul sfânt potrivit căruia fiecare este responsabil pentru propriile sale datorii. Ea a răsturnat de asemenea o altă dogmă germană, anume cea care zice că singurul rol al Băncii Centrale Europene este cel de garant al stabilităţii monedei, şi nu cel de actor-cheie în salvarea mai multor ţări ameninţate de faliment .
Este un paradox faptul că Germania este obligată să se reinventeze atunci când modelul ei actual are atâta succes: economia ei este în plină creştere şi şomajul la cel mai scăzut nivel cunoscut. A schimba direcţia în aceste condiţii ar necesita un curaj şi o perseverenţă care-i lipsesc Angelei Merkel.
Slăbiciunea uriaşului
Un alt motiv, mai rar menţionat, al dilemei europene a Germaniei priveşte situaţia economică şi socială a ţării. Beneficiile succesului economic german din ultimele decenii au fost foarte inegal distribuite în societate. În timpul boomului economic, inegalităţile materiale au crescut mai mult decât în celelalte ţări industrializate. Competitivitatea germană pe pieţele externe se baza în mare măsură pe costuri ale forţei de muncă relativ scăzute, adică pe salarii mici.
Reducerea şomajului a fost efectiv benefică pentru oamenii fără muncă. Dar calitatea celor mai multe noi locuri de muncă este departe de condiţiile confortabile de muncă în vigoare pe vremea aşa-numitului „capitalism renan”. Astăzi, Germania are cel mai mare procent de „contracte-gunoi” [precare] în Europa.
La care se adaugă de asemenea problema uriaşelor datorii ale unor municipalităţi germane, care, forţate să facă economii drastice, închid instituţii de utilitate publică, piscine, centre culturale şi de asistenţă socială. Este un paradox, dar erodarea modelului social german s-a accelerat de la introducerea monedei euro şi cu perioada de creştere economică care a urmat.
În timp ce Europa vede în Germania o putere economică care domină continentul, germanii ei-înşişi văd, în ciuda boomului economic, prăbuşirea modelului german al statului bunăstării şi al promovării sociale, în vigoare de la al doilea război mondial încoace.
A treia problemă germană cu Europa este legată de democraţie. Germanii refuză ideea euroobligaţiunilor sau alte soluţii mai radicale spunând că acest gen de transfer de competenţe către UE ar necesita o modificare a constituţiei lor. Curtea Constituţională Federală a confirmat de altfel acest lucru, stabilind limitele care nu trebuie să fie depăşite în această integrare.
Democraţia, o problemă în Europa?
UE are astăzi o adevărată problemă cu democraţia. Unul dintre aspectele acestei probleme este tehnocraţia, care înseamnă că, aşa cum scrie Ivan Krastev în ultimul număr al „Przegląd Polityczny” [„Revista Politică”], în Grecia sau Italia, „alegătorii îşi pot schimba guvernul, dar nu şi politica economică”.
Alt aspect al acestei crize democratice este lipsa de voinţă politică a poporului (şi nu numai a germanilor), de a ceda mai multe puteri la nivel european. Singurul lucru care poate salva Europa ar putea fi un pas către uniunea politică, dar exact acest lucru este respins de opinia publică din ţările membre.
Economistul american Raghuran Rajan scria, acum câtva timp, că politicienii nu sunt capabili să răspundă eficient la pericole cărora nu le cunosc amploarea. Este o explicaţie bună pentru atitudinea cancelarului Merkel. Politica germană se mulţumise până acum să limiteze pagubele şi să încerce să menţină ce putea din Europa germană.
În ultimele zile, cancelarul a evocat necesitatea de a construi o uniune politică, de care liderii UE ar trebui să discute cu ocazia summitului european de la sfârşitul lunii iunie. Este posibil ca Parisul, şi nu Berlinul, să fie cel mai mare obstacol în calea realizării acesteia. Dilema actuală – „dezintegrarea UE sau uniunea politică” – a devenit foarte reală. Dar cea mai mare neglijenţă a lui Merkel este poate faptul că politica ei din ultimii ani nu a pregătit opinia publică pentru oricare dintre aceste două scenarii.
