L-am invitat pe tenorul Eusebiu Huțan la un interviu despre muzică și Mari Întâlniri, despre Italia și România și despre Sensul Operei în societatea contemporană.
– Cum a început povestea cu Muzica?
Povestea cu muzica a început relativ târziu. Deși muzica a reprezentat pentru mine dintotdeauna un refugiu și un mod de a-mi exprima sentimentele, când eram mici, fratele meu mai mic era cântărețul familiei (N.R.: Râde!). Așadar, nu am avut parte de educație muzicală până după vârsta de 20 de ani… În urma unor probleme cardiace, urmate de săptămâni petrecute în spital, am simțit dorința de a mă exprima prin intermediul acestei forme complexe de artă: muzica. Astfel, cei din jurul meu au descoperit talentul meu. Așa a început totul: am decis că acest talent merită să fie șlefuit și am mers la primele lecții de canto, sub îndrumarea baritonului Fernando Pasqualetti.
„Primele înregistrări pe care le-am ascultat l-au avut ca protagonist pe Pavarotti”
– Cine te-a inspirat, în primii ani de studiu? Cine te inspiră acum?
Poate părea previzibil, un clișeu, pentru că majoritatea tenorilor ar răspunde la această întrebare astfel: Luciano Pavarotti! Primele înregistrări pe care le-am ascultat l-au avut ca protagonist pe acesta. Incontestabil, cea mai frumoasă voce de tenor a tuturor timpurilor! Odată cu primele lecții de canto, profesorul meu de canto mi-a transmis admirația și aprecierea pentru tenorul Beniamino Gigli al cărui student fusese în tinerețe — un leitmotiv al orelor mele de canto erau fotografiile și afișele cu autograf ale acestuia. Când sunt singur, în sala de studiu, făcând vocalize, încă îmi trec prin fața ochilor. Ultimul, dar nu cel din urmă, cel care reprezintă cea mai semnificativă sursă de inspirație pentru mine în prezent este Giuseppe Di Stefano, datorită modului său inedit de a simți și a transmite muzica. O altă sursă de inspirație care în ultimii ani mi-a servit atât pe scenă, cât și în afara ei sunt sportivii de performanță, datorită determinării și perseverenței lor. La urma urmei, cântăreții de operă sunt artiști-atleți. Cea mai importantă sursă de inspirație a fost și este tatăl meu, un om extrem de muncitor, punctual și exigent, în primul rând, cu sine însuși și apoi cu noi — el m-a ajutat să mă autodepășesc!
„În primul an de liceu, să fii român reprezenta o jignire pe care italienii și-o adresau unul celuilalt”
– 20 de ani ai trăit în Italia. Cum a fost perioada aceea acolo?
…Și cu bune, și cu rele! Părinții mei au decis ca eu, fratele și mama mea să ne alăturăm tatălui meu, care locuia și muncea în Italia din ’91. Am trăit pe pielea mea decadența românilor în ochii italienilor. În timp ce în clasa I colegii mei de școală primară mă ajutau, chiar și din punct de vedere material, și erau foarte empatici cu românii, realizând faptul că noi am emigrat cu speranța unui trai mai bun, în primul an de liceu, să fii român reprezenta o jignire pe care italienii și-o adresau unul celuilalt. Deci, și bune, și rele! Această situație nu poate fi atribuită doar unei părți — românii, sau celeilalte — italienii, dar eu am simt că mi-a marcat dezvoltarea ulterioară.
– Ce ți-a plăcut cel mai mult la Italia?
Italienii sunt un popor care privește lucrurile mult mai în esență, care se concentrează pe lucrurile fundamentale, practice, și nu pe aparență. Consider că mi-am format personalitatea în Italia și mă regăsesc în cultura acesteia. Cel mai mult mi-a plăcut muzica (N.R.: Râde!) — este suvenirul pe care l-am luat cu mine și pe care-l port pretutindeni.
– Ce nu ți-a plăcut?
Ceea ce mi-a displăcut: prejudecățile față de români, dar, din nou, nu le putem atribui întreaga vină…
– Care era dorul din România?
Zona mea, a Bucovinei, și atmosfera specifică acesteia, plopii de pe marginea drumului…
„M-am întors în România din dorința de apartenență, o dorință greu de explicat”
– De ce te-ai întors? Italia este, prin definiție, patria Operei… a Artei…
M-am întors în România din dorința de apartenență, o dorință greu de explicat de a trăi în România. Doar cine a trăit în afara țării în perioada exodului românilor poate înțelege acest lucru.
– Pandemia a afectat mai mult Italia decât România, din perspectiva activității teatrelor de operă?
Atât în România, cât și în Italia, activitatea teatrelor de operă a fost afectată în egală măsură până la ridicarea restricțiilor. Pot spune că, odată cu concluzionarea stării de alertă sanitară, publicul s-a îndreptat spre operă, teatru, balet, concerte cu mai mult entuziasm decât înainte.
– În prezentarea ta subliniezi faptul că te-ai format alături de Marius Vlad Budoiu. Care este principala lecție pe care îți amintești că ți-a predat-o și ce ese acel „ceva” ce ai „furat” tu din lucrul cu el?
În decursul anilor, am avut participat la Masterclassuri predate de mulți profesori de canto și cântăreți, dar atenția asupra detaliului în ceea ce privește tehnica vocală nu am regăsit-o la nimeni altcineva.
– Cum ai ales Clujul, ca Operă ce-ți e „acasă”?
Vedeam în Cluj un oraș în plină dezvoltare. Academia de Muzică „Gheorghe Dima” a fost și este și în prezent una dintre cele (dacă nu cea mai) mai bine cotate instituții de învățământ vocațional din România, și nu numai. Școala de cânt clujeană a oferit scenelor lirice din toată lumea cântăreți de o considerabilă valoare artistică.
– Care sunt oamenii care au contat esențial în parcursul tău profesional?
În ordine cronologică, țin să-i numesc pe primul meu profesor de canto, Fernando Pasqualetti; cel care m-a îndrumat în perioada studenției și care mi-a pus bazele profesionale, fiind el însuși un profesionist desăvârșit, Marius Vlad Budoiu; Florin Estefan, director al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca, care a crezut în talentul meu încă din primii ani de studiu la Cluj.
„Venind dintr-o familie simplă, fără studii în domeniul muzical, am crescut cu muzica ușoară”
– Există vreun gen muzical modern, cum ar fi rock-ul sau hip-hop-ul, care ți-a influențat stilul de interpretare în operă? Dacă da, cum?
Venind dintr-o familie simplă, fără studii în domeniul muzical, am crescut cu muzica ușoară. După cum spuneam anterior, port în suflet muzica cântăreților italieni din anii ’50 și până astăzi — Mina, Paolo Conte, Claudio Baglioni, Renato Zero, Nina Zilei, Lucio Battisti —, muzică pe care am bucuria s-o includ în concertul Innamorato di te, un proiect de suflet pe care l-am creat în colaborare du Florin Estefan și bandoneonistul Giancarlo Palena.
– Ai vreo poveste specială cu un anumit rol? De la momentul când ți-ai dorit să îl cânți, până când l-ai primit?
Da, Rodolfo din opera La Bohème de Giacomo Puccini, care a fost primul DVD de operă pe care l-am vizionat, în interpretarea lui Pavarotti. Din momentul acela, s-a născut dorința de a deveni cântăreț de operă și de a interpreta acest rol. Visul meu a devenit realitate anul trecut, în luna decembrie, pe scena Operei din Cluj. Pentru mine a fost un moment unic de satisfacție profesională și nu numai.
– Care a fost personalitatea copleșitoare cu care ai împărțit scena?
Dintre artiștii cu care am avut ocazia să cânt pe aceeași scenă, îi voi aminti pe tenorul Ștefan Pop, care a fost student la Academia de Muzică din Cluj cu doar câțiva ani înaintea mea și pe care mereu l-am privit ca pe un exemplu; George Petean, care la rândul său este unul dintre cei mai apreciați baritoni la nivel internațional; Roberto Scandiuzzi, o legendă a vocii de bas pe plan mondial, cu care am avut ocazia să debutez în opera Macbeth de Giuseppe Verdi rolul Macduff; soprana Adela Zaharia, câștigătoare a Concursului Operalia – Placido Domingo în anul 2017; mezzosoprana Ramona Zaharia, care la rândul său se bucură de o carieră sclipitoare pe scenele operelor Gran Teatre del Liceu și Royal Opera House, printre multe altele; baritonul Zoltan Nagy, un prieten drag al meu. A fost, de asemenea, o onoare să cânt cu bagheta dirijorală a Maestrului Giuseppe Sabbatini, care mi-a împărtășit din vasta sa experiență dobândită pe parcursul carierei sale de tenor.
– Care a fost cel mai provocator rol pe care l-ai intrepretat și ce anume l-a făcut să fie așa de dificil?
Evit să abordez roluri care să-mi pună probleme vocale. În schimb, din punct de vedere muzical, consider că rolul Rinuccio din opera Gianni Schicchi de Puccini este unul dintre cele mai mari provocări de până acum în repertoriul meu.
– Pentru ce rol te pregătești?
În prezent studiez rolul Duca di Mantova din Rigoletto de Verdi, un rol complex din punct de vedere vocal, care pentru un tenor liric reprezintă un rol de referință.
– Cum crezi că s-a schimbat rolul operei în societatea contemporană comparativ cu secolele trecute?
Opera este o formă de entertainment. Considerând că avea mult mai puțini competitori în secolele trecute, când încă internetul, social media, platformele de streaming, și inclusiv cinema-ul nu existau, astăzi, opera are o misiune mult mai dificilă în a atrage atenția publicului de toate vârstele.
„Opera nu poate fi și nu trebuie să fie relevantă pentru toată lumea, pentru că reprezintă din partea publicului o activitate intelectuală, de căutare și dezvoltare”
– Ce strategii crezi că ar trebui implementate pentru a atrage tinerii către operă? Cum putem face ca acest gen muzical să fie mai accesibil și relevant pentru noile generații?
Opera nu poate fi și nu trebuie să fie relevantă pentru toată lumea, pentru că reprezintă din partea publicului o activitate intelectuală, de căutare și dezvoltare. La fel cum nu putem convinge pe nimeni să citească Dostoievski, nu vom putea niciodată să convingem marea masă să placă opera. Și, în specială, opera nu are datoria de a deveni mai comercială, în conformitate cu gusturile contemporane, pentru a plăcea. Dorința de a atrage publicul în sala operei nu este de neglijat, dar nu ar trebui să devină principalul țel al artiștilor, ci acesta ar trebui să fie conservarea operei de artă. În altă ordine de idei, din punct de vedere economic, opera este accesibilă tuturor claselor sociale fără excepție.
– Există multe montări… curajoase. În ce măsură crezi că opera poate și ar trebui să abordeze problemele politice și sociale actuale? Există riscul de a deveni prea politizată?
În primul rând, când ne referim la politică în acest caz, nu vorbim despre un anumit partid, cât despre o ideologie, o viziune asupra a ceea ce ne înconjoară. Politica a fost unul dintre subiectele abordate de libretiștii din cele mai vechi timpuri în istoria operei. În acest context, ne mințim dacă credem că există vreun domeniu de activitate care să fie complet apolitic. Regizorii de operă din străinătate, în special, ating frecvent subiecte socio-politice de interes actual, și personal susțin libera exprimare a acestora, atâta timp cât idea regizorală nu este în contradicție cu esența lucrării, muzica și libretul.
– Cum crezi că ar reacționa compozitorii de operă din trecut, cum ar fi Verdi sau Wagner, la reprezentările moderne ale operelor lor?
Este greu de spus… Dar consider că artiștii, autori ale unor opere de artă care dăinuie peste secole, au fost persoane open-minded și avangardiste, care, la vremea respectivă, au fost la rândul lor controversați.