Reuniţi la sediul Rezervei Federale din New York, şefii băncii şi fostul secretar al Trezoreriei SUA Henry Paulson aşteptau cu sufletul la gură un telefon de peste Ocean. Era seara de duminică, 14 septembrie 2008.
Cu mai puţin de 24 de ore înainte ca bursele să deschidă şedinţa de luni, Paulson voia să ştie dacă omologul său britanic, Alistair Darling, are de gând să aprobe cumpărarea, cel puţin parţială, a Lehman de cărtre Barclays, scrie The Guardian.
Când l-a sunat pe Paulson, Darling nu i-a dat răspunsul pe care acesta ar fi vrut să-l audă. Autorităţile britanice aveau îndoieli mari că e bine pentru Barclays să fie salvatorul băncii de pe Wall Street şi erau gata să cadă de acord doar dacă li se ofereau garanţii sigure. Darling voia să ştie dacă Paulson era gata să uşureze preluarea Lehman, o bancă ce suferise pierderi uriaşe din cauza expunerii pe credite subprime, punând la bătaie banii contribuabililor americani. Cei de la Barclays ştiau că vor avea nevoie de sprijin financiar american, pentru a nu intra ei înşişi în dificultate după cumpărarea Lehman.
Paulson nu i-a putut oferi omologului său nicio asigurare. A spus doar că şi-ar fi dorit ca Darling să fi pus astfel de întrebări mai devreme.
Potrivit ministrului britanic, americanii au ştiut de la început despre îndoielile Londrei, care au fost exprimate de nenumărate ori de-a lungul weekendului ce a transformat o criză de pe Wall Street în panică globală. Până în ultimul moment, Darling şi colegii săi de la Banca Angliei şi Autoritatea Serviciilor Financiare au crezut că guvernul american va veni cu un plan de salvare pentru Lehman: ar fi fost mai logic s-o preia statul, decât s-o lase să cadă. Până la 15 septembrie 2008, mesajul a fost clar: băncile ofereau întotdeauna un plan se salvare băncilor aflate în dificultare. Darling naţionalizase banca Northern Rock, iar Paulson orchestrase o preluare a Bear Stearns. Nu a fost aşa. Pentru oficialii din Londra, a devenit până la urmă clar că americanii nu au un plan pentru salvarea Lehman. Sir John Gieve, fost viceguvernator al Băncii Angliei, spunea: “A fost o greşeală catastrofală. Rezultatul a fost că investitorii şi-au pierdut încrederea în capacitatea autorităţilor americane de a face faţă crizei financiare, ceea ce s-a dovedit a fi foarte costisitor”.
Rămasă fără ultima şansă de preluare şi fără sprijin din partea guvernului american, Lehman a intrat sub protecţia falimenului la prima oră a dimineţii de luni, 15 septembrie 2008. Bursele americane, care înregistrau deja scăderi semnificative, au intrat în picaj. Prăbuşirea Lehman a declanşat un tsunami al vânzărilor de active, la preţuri depreciate, pe tot globul. În următoarea lună, teama că orice bancă, oricât de mare şi indiferent din ce ţară, riscă să cadă a blocat pieţele.
