„Berlinul nu dă senzaţia unui oraş imperial. Noile clădiri guvernamentale au fost proiectate cu multă sticlă şi lumină naturală, pentru a pune accentul pe transparenţă şi democraţie. Ministerul de Finanţe se află totuşi în fostul sediu al Luftwaffe, dar cea mai mare parte a arhitecturii grandioase – Bulevardul Unter den Linden şi Poarta Brandenburg – sunt o moştenire a regilor prusaci. Berlinul modern prezintă o faţă mai prietenoasă şi a devenit un magnet pentru turişti şi adolescenţi”, afirmă editorialistul Financial Times, Rachman.
Totuşi, în timp ce capitala Germaniei a evitat deliberat expresii ale puterii imperiale, realitatea este că Berlinul este tot mai mult capitala de facto a UE, consideră editorialistul şef pentru afaceri externe al FT.
Decizia finală privind o ieşire a Greciei din zona euro aparţine Germaniei. Dezbaterea esenţială privind susţinerea cu ajutoare financiare a ţărilor din sudul Europei va avea loc în Bundestag şi nu în Parlamentul European. Cele mai importante consultări ale FMI în privinţa zonei euro sunt cele cu Germania şi Banca Centrală Europeană (cu sediul la Frankfurt) şi nu cele cu Comisia Europeană, comentează acesta.
Transferul puterii de la Bruxelles la Berlin a fost accelerat de criza zonei euro. Cancelarul german, Angela Merkel, trebuie să meargă încă la Bruxelles şi să încheie înţelegeri cu ţările partenere, însă criza înseamnă că Merkel este acum incontestabil cel mai important dintre liderii europeni.
„Din motive diferite, toate celelalte ţări UE mari sunt prezente la Bruxelles într-o poziţie slabă. Spania şi Italia se luptă cu îndatorarea, astfel că sunt în postura de a cere sprijin. Marea Britanie a ales să nu participe la zona euro şi la noile structuri planificate în uniunea monetară, astfel că este marginalizată. Polonia nu este în zona euro şi are o economie relativ mică. Rămâne Franţa. Prin tradiţie, parteneriatul franco-german se află în centrul oricărui acord în UE. Timp de mulţi ani, summit-urile UE au fost precedate de reuniuni separate ale liderilor Franţei şi Germaniei, precum şi de o scrisoare comună a acestora. Când Nicolas Sarkozy era încă preşedeintele Franţei, relaţia cu Merkel era atât de strânsă, încăt presa le-a prescurtat numele cu «Merkozy»”, scrie Rachman.
Chiar şi atunci, mulţi observatori erau sceptici. Un important oficial european a spus: „Franţa are nevoie de Germania să ascundă cât de slabă este. Germania are nevoie de Franţa pentru a ascunde cât de puternică este”.
Acum s-a renunţat chiar şi la aparenţe. Nu a mai avut loc o întâlnire franco-germană înaintea summit-ului UE de săptămâna trecută. În schimb, preşedintele Franţei, Francois Hollande, a dat un interviu presei europene în care a încercat să preseze Germania să cedeze teren în privinţa introducerii de obligaţiuni comune şi a creării unei uniuni bancare. La summit a devenit însă clar că germanii nu se vor grăbi.
Se poate spune că parteneriatul franco-german a avut mereu şi momente dificile, iar cele două state vor reveni la sentimente mai bune.
„De această dată, însă, va fi diferit. Diferenţa de forţe dintre Franţa şi Germania a devenit prea evidentă, iar chestiunile care le despart prea fundamentale”, consideră editoriaistul.
Diferitele propuneri ale Franţei, pentru introducerea de obligaţiuni comune în zona euro, constituirea unei uniuni bancare, cheltuieli de infrastructură în UE şi programe sociale comune sunt primite cu reţinere la Berlin. Germanii suspectează că aceste propuneri au în comun ideea de a-i aduce pe contribuabilii germani în ipostaza de a subvenţiona Franţa. Contrapropunerea Germaniei, ca bugetele naţionale ale statelor UE să fie controlate de un comisar european, este respinsă ca o încălcare inacceptabilă a suveranităţii la Paris.
Prin tradiţie, trebuie să se ajungă la un compromis între Franţa şi Germania. Chestiunile aflate în discuţie sunt, însă, atât de esenşiale, încât s-ar putea ca un acord să fie dificil de găsit. Într-un astfel de caz, forţa economică a Germaniei s-ar putea dovedi decisivă, mai ales dacă, aşa cum suspectează multă lume la Berlin, Franţa se îndreaptă către o criză economică profundă.
Acumularea puterii este tratată cu ambivalenţă la Berlin. Din motive istorice clare, Germania nu a căutat după cel de-Al Doilea Război Mondial o poziţie dominantă în Europa. După reunificare, obiectivul a fost exprimat întotdeauna ca fiind „o Germanie europeană şi nu o Europă germană”. Sentimentul de a integra interesele germane într-o identitate europeană rămâne puternic. Dar exasperarea cu încălcarea regulilor şi inconsecvenţa fiscală în alte ţări europene are efect asupra reţinerilor Germaniei în a insista asupra nevoii pentru o Europă mai germană.
Preţul ajutorului german va fi, tot mai mult, acceptarea regulilor şi legilor gândite de Berlin, afirmă editorialistul FT.
„O astfel de putere poate conduce la aroganţă. La Berlin, săptămâna trecută, am auzit ocazional referiri exasperate la spaniolii aroganţi, britanicii trufaşi, francezii care se amăgesc singuri şi grecii corupţi. Dar tonul general al discuţiilor este serios, răbdător şi responsabil. Germanii insistă că sunt complet angajaţi în privinţa euro şi UE şi că sunt hotărâţi să le facă să funcţioneze”, arată Rachman.
Problema, dacă există una, este că viaţa prea dulce de la Berlin. Germania este prosperă, iar Berlinul este un oraş plăcut şi modern. Problemele Greciei şi Spaniei par foarte îndepărtate. Această detaşare faţă de restul zonei euro şi mai puţin „dorinţa de putere” este motivul pentru care Berlin rămâne o capitală ciudată pentru Europa, încheie editorialistul FT.
