În analiza numită „Rethinking Macroeconomic Policy”” (Regândirea Politicii Macroeconomice) se arată că ţinta de 2% folosită de majoritatea băncilor centrale este suficientă „într-o lume cu şocuri de mică amploare”.
„În timpul crizei financiare din 2008, care a dus la prăbuşirea pe scară largă a cererii agregat, băncile centrale nu au putut reduce dobânzile sub nivelul zero, ceea ce a limitat eficienţa politicii lor monetare”, potrivit analizei.
O inflaţie medie mai ridicată şi un nivel corespunzător al dobânzilor ar fi făcut posibilă reducerea mai amplă a dobânzilor, limitând declinul producţiei şi deteriorarea poziţiilor bugetare, potrivit autorului lucrării, Olivier Blanchard, director pentru cercetare la FMI.
Factorii decidenţi trebuie să reanalizeze atent beneficiile şi costurile inflaţiei, să recunoască faptul că şocurile economice se pot produce în continuare, de la crize financiare, pandemii şi până la atacuri teroriste asupra unui centru economic important.
Analiza, la care au contribuit consultantul FMI Giovanni Dell’Ariccia şi Paolo Mauro, şef de divizie la departamentul pentru probleme bugetare al FMI, cere evaluarea avantajelor şi dezavantajelor unei ţinte de inflaţie mai ridicată.
O altă întrebare este dacă economiştii trebuie să relaxeze politica monetară în cazul încetinirii puternice a inflaţiei, pentru preveni deflaţia, chiar dacă măsura implică riscul accelerarea creşterii preţurilor, în eventualitatea avansului neaşteptat la cererii, se mai arată în document.
Autorii argumentează totodată că politicile bugetare discreţionare survin de obicei prea tâziu pentru a combate recesiunile, întrucât implementarea lor durează.
Astfel, există motive serioase pentru îmbunătăţirea factorilor de stabilizare automată a bugetelor, cum ar fi reducerile de taxe, în cazul în care şomajul depăşeşte un anumit prag, spre exemplu de 8%.
