Gazele de şist au dat peste cap piaţa de energie a Americii de Nord. În SUA, producţia a crescut de 12 ori faţă de anul 2000, până a ajuns să acopere un sfert din gazul extras din această ţară. Până în 2035, proporţia ar putea să se ridice până la jumătate din cantitate. Şi, odată ce a început să plutească gazul de şist, preţurile s‑au prăbuşit. Nu a trecut multă vreme de când SUA depindeau de importurile de gaze lichefiate. Acum sunt pe cale să devină exportatoare de gaze. Aceste beneficii nu au trecut neobservate în Europa.
Bătrânul continent are aproximativ aceeaşi cantitate de gaze de şist ce pot fi recuperate (gaze naturale prizoniere în formaţiuni de şisturi) ca Statele Unite. Rezervele europene se ridică la 18.000 de miliarde de metri cubi, faţă de cele 24.400 de miliarde ale SUA, potrivit agenţiei guvernamentale americane pentru informaţii energetice. Dar recuperabil din punct de vedere tehnic nu înseamnă acelaşi lucru cu recuperabil din punct de vedere economic, observă Peter Hughes de la Ricardo Strategic Consulting.
Costurile sunt mai mari în Europa, iar motivele sunt de mai multe feluri. În primul rând, geologia europeană este mai puţin favorabilă: depozitele de gaze de şist ale continentului se află la adâncimi mai mari şi sunt mai greu de extras.
În al doilea rând, Statele Unite au un istoric îndelungat de explorare a petrolului şi gazelor, care a produs o industrie de servicii petroliere uriaşă, foarte competitivă, ce deţine echipamente şi know how din abundenţă. Europa nu are nimic comparabil. În 2008, în momentul de vârf al perioadei de boom al pieţei de gaze din SUA, erau în funcţiune 1.600 de instalaţii de foraj. În Europa există în prezent doar 100. Condiţiile mai acerbe de piaţă din Statele Unite trag costurile în jos. Un singur puţ de gaze din Europa poate costa până la 14 milioane de dolari, de 3,5 ori mai mult decât unul american, potrivit unei estimări a Deutsche Bank.
În al treilea rând, industria de gaze a SUA se confruntă cu reglementări mai puţine şi mai prietenoase decât cea europeană. Spuneţi‑i efectul Dick Cheney, dacă vreţi. Iar în al patrulea rând, forajele la noroc, dacă reuşesc, au acces la un păienjeniş de conducte funcţionale, aşa încât gazele respective ajung imediat pe piaţă. Europa nu deţine nici o reţea similară şi nici reguli similare de acces liber.
Problema cu seismele. Unele ţări europene sunt dornice să copieze povestea de succes a gazelor de şist americane. Polonia, care s‑ar putea să deţină cele mai vaste depozite de pe continent, a emis licenţe de exploatare pentru mai bine de 20 de firme. Puţurile de testare au început deja să coboare în adâncuri. Dar primul‑ministrul al Poloniei, Donald Tusk, estimează că producţia comercială nu va porni până în 2014.
Alte state europene sunt mai puţin entuziaste în legătură cu aceste gaze, deseori din motive ecologice. Franţa are un potenţial de rezerve considerat abundent, dar a impus un moratoriu asupra fracturării hidraulice („fracking“), tehnica prin care gazele sunt eliberate din rocile de mare adâncime prin injectarea unei soluţii apoase, până când sunt evaluate toate pericolele.
Aceste pericole includ posibila poluare a apelor freatice cu produsele chimice conţinute în fluidele injectate şi scăpările de metan, un gaz care agravează procesul de încălzire globală. Alt motiv de teamă este faptul că fracturările ar putea cauza cutremure de pământ. Activitatea seismică recentă din apropierea unui puţ de testare din Marea Britanie a fost pusă pe seama fracturării hidraulice şi operaţiunile sunt deocamdată oprite (compania britanică Cuadrilla Resources a întrerupt în iunie lucrările după protestele localnicilor din nord‑vestul Angliei, speriaţi de cutremurele din aprilie şi mai – n.r.). Asemenea preocupări sunt reale şi destul de răspândite – în august, Africa de Sud a urmat modelul francez şi a impus un moratoriu asupra acestui procedeu de extracţie. Este nevoie de mai multe studii pentru a calma opinia publică.
Şi americanii, şi canadienii sunt îngrijoraţi de impactul de mediu al fracturării hidraulice (în Oklahoma, unde există 185.000 de sonde de exploatare şi sute de puţuri de injectare, a avut loc la începutul lunii noiembrie cel mai puternic cutremur cunoscut în istoria statului, după ce anul trecut s‑au înregistrat 1.047 de seisme, faţă de o medie anuală de 50 – n.r.). Dar europenii sunt mult mai îngrijoraţi, nu în ultimul rând pentru că Europa occidentală are o densitate a populaţiei mult mai mare decât America de Nord. Extragerea de gaze de şist este un procedeu mult mai perturbator decât destuparea pungilor din pământ cu alte hidrocarburi – pentru a produce aceeaşi cantitate de gaze, este nevoie de mult mai multe puţuri decât în cazurile convenţionale. Fracturarea solicită oceane de apă, adusă de flotile de cisterne gălăgioase. În apropierea unei sonde de exploatare tipic europene vor locui cu siguranţă mai mulţi oameni, aşa încât opoziţia faţă de obţinerea licenţei de exploatare poate fi şi ea mai puternică.
De asemenea, şi cadrul juridic este diferit. În Statele Unite, drepturile pentru mineralele din subsol aparţin proprietarului terenului. În Europa, ele aparţin de obicei statului. Aşa încât, atunci când un proprietar american de pământ vede o sondă, vede simbolul dolarului. Proprietarii europeni văd doar o sondă mare şi urâtă (situaţia este diferită în SUA dacă gazul se întinde sub terenuri deţinute de autorităţile federale. În acest caz, permisele de exploatare se obţin mai greu).
Licenţele de exploatare americane obligă de obicei firmele să continue să extragă gaze indiferent de condiţiile de piaţă. Aşa încât gazele continuă să curgă, fie că preţurile urcă sau coboară (cum se întâmplă acum). Iar proprietarii de terenuri continuă să încaseze redevenţe, fie că sondele fac profit sau nu. În contractele europene nu există de obicei asemenea prevederi.
Citeşte mai departe în revista Money Express despre opoziţia Rusiei faţă de exploatarea gazelor de şist.
