Ne-am obişnuit, din nefericire, cu „neatenţia strategică” manifestată în ultimii ani de cei care conduc România. Tema independenţei energetice pare să aibă şi ea soarta pecetluită în coada listei de priorităţi a autorităţilor. Se vorbeşte despre asta, dar nu se face mai nimic. De ce? Interese de tot felul, ignoranţă sau şi una, şi alta? Iată o chestiune asupra căreia este bine ca fiecare să reflecteze şi să tragă propriile concluzii.
Cert este că preţul gazelor a crescut cu 75% în ultimii şapte ani, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică, iar energia electrică s-a scumpit cu 52%. Se vede, aşadar, că românii alocă din ce în ce mai mulţi bani din bugetul familial pentru plata utilităţilor, iar dosarele importante de politică externă, cu ample implicaţii economice, zac în continuare pe birourile demnitarilor.
Aici merită să ne referim puţin şi la contextul în care evoluăm ca stat, chiar dacă lanţul scandalurile politice interne hipnotizează opinia publică. De altfel, teza dependenţei noastre energetice de Moscova este folosită periodic doar ca armă politică internă. „România a pierdut relaţia cu Federaţia Rusă şi preţul gazului în momentul în care s-a calificat spre Occident. Cu cât te duci spre spaţiul răsăritean, cu atât relaţia dintre politică şi economie e mai puternică. Numai un naiv poate crede că poţi să faci afaceri cu Federaţia Rusă de capul tău, ignorând decizia politică”, îmi declara, într-un interviu, Dan Dungaciu, fost consilier al preşedintelui Republicii Moldova.
În prezent, România importă din Rusia 20% din necesarul de gaze naturale, dar rezervele naţionale cunoscute sunt pe cale de a se epuiza. Să nu uităm însă de anunţul făcut relativ recent de compania austriacă OMV în privinţa „rezervelor enorme” pe care ţara noastră le-ar deţine în Marea Neagră. Chiar şi americanii de la Exxon susţin că au găsit, în perimetrul românesc pe care îl exploatează, zăcăminte ce cuprind între 42 şi 84 de miliarde de metri cubi de gaze naturale. Această cantitate ar fi suficientă pentru a asigura consumul României pe o perioadă de patru ani, dar i se mai adaugă o sută de miliarde de metri cubi de gaze din apele teritoriale.
„România ar putea fi independentă din punct de vedere energetic dacă s-ar investi, anual, trei, patru miliarde de euro, până în 2030, în tot ce înseamnă petrol, gaze şi energie alternativă”, a afirmat şi directorul general al OMV Petrom, Mariana Gheorghe. Ea a precizat însă că, din cauza lipsei investiţiilor, dependenţa ţării noastre de importuri va creşte la aproximativ 50% din consum, în următoarele două decenii.
Pe de altă parte, jurnaliştii de la „Financial Times” au consemnat recent că ţările Europei Centrale şi de Est deţin unele dintre cele mai mari rezerve de gaze de şist de pe continent şi că există convingerea că regiunea ar putea repeta „revoluţia” în materie din America de Nord. De altfel, compania americană Chevron a obţinut un certificat de urbanism pentru explorarea gazelor de şist în judeţul Vaslui, deşi premierul Victor Ponta era mai rezervat în această privinţă atunci când se afla pe băncile opoziţiei. Chevron a primit „undă verde” şi în Lituania, iar Ucraina a semnat un acord de explorare a gazelor de şist, în valoare de zece miliarde de dolari, cu compania anglo-olandeză Royal Dutch Shell. Ecologiştii se opun peste tot în lume exploatării gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice, considerată extrem de nocivă pentru mediu, însă Canada şi Statele Unite au aplicat-o pe „propria piele” încă din urmă cu zece ani.
Un lucru este totuşi sigur: folosirea resurselor interne de gaze naturale ar putea ameninţa poziţia dominantă a ruşilor de la Gazprom, care deţin monopolul în Europa de Est şi care căptuşesc cu miliarde de dolari bugetul Kremlinului.
Haideţi să vedem, totuşi, şi ce se întâmplă în partea cealaltă a Oceanului Atlantic, acolo unde o familie de canadieni plăteşte în medie, lunar, vreo 30 de dolari (1 CAD = 3,25 RON) pentru gaze şi tot atât pentru energie electrică. Şi asta la o putere de cumpărare de circa şase ori mai mare decât cea a românilor aflaţi în „câmpul muncii”.
Canada aplică, periodic, în relaţia cu Statele Unite, principiul „frate, frate, dar brânza e pe bani”. De pildă, prin 2011, se stabilise ca petrolul din provincia Alberta să ajungă în rafinăriile din Texas printr-o nouă conductă magistrală de 2.700 de kilometri. Construcţia oleoductului trebuia să înceapă, însă administraţia Obama şi-a „ajustat” lista de priorităţi. Proiectul de şapte miliarde de dolari a fost amânat de americani pe motiv că studiile de impact trebuie revizuite, ca nu cumva să fie afectate terenurile agricole din Nebraska. Urmarea? „Dacă SUA nu mai vor petrolul din Alberta, Canada poate găsi alţi clienţi, în special din Asia”, a declarat premierul canadian Stephen Harper. Între timp, Barack Obama a anunţat că a ajuns la un acord de principiu cu 11 ţări, printre care şi Canada, în ceea ce priveşte semnarea Parteneriatului Trans-Pacific, baza celei mai întinse zone de liber-schimb din lume, care trimitea Uniunea Europeană în „liga a doua” din acest punct de vedere. Cam aşa se joacă la nivel înalt, însă credeţi că autorităţile de la Bucureşti învaţă ceva din toate acestea?
