Este expertă în Comunicare – prima Femeie din România de după 1989 care a scris performanță în acest domeniu și care este, în continuare, un reper. A devenit una dintre vocile presei românești într-o perioadă în care era voie să se spună orice, după ce fusese interzis aproape totul. S-a transformat dintr-o tânără aproape timidă într-o persoană publică, într-o Doamnă model, mentor. Gilda Lazăr este un nume cu ecou atât în universul business sau în cel al presei cât și în lumea artistică, pentru că dintotdeauna a pus tutunul în slujba Culturii.
– A fost greu, incredibil de firesc sau o șansă unică să reușiți în Comunicare? Era loc pentru ascensiune, în vremurile începuturilor Dvs. în acest domeniu?
Era voie să se spună orice, dar propria exigență nu ne permitea să o facem oricum. Și după 1989 a fi de dreapta era un act de curaj. În anii ’90, cine lucra în presă nu era doar jurnalist, ci și un lider de opinie. Fiecare dintre colegii mei de generație avea o cauză în care credea și o misiune, aceea de a educa. Nu era vorba doar despre știri în exclusivitate sau despre reportaje extraordinare, ci despre descoperirea valorilor democrației participative și a tot ceea ce înseamnă capitalism și economie de piață. Ca urmare, a fost nevoie să învăț și să explic mai departe, pe înțelesul tuturor, despre sisteme administrative, reguli de funcționare a instituțiilor politice, cerere și ofertă, capital, împrumuturi, bănci, faliment, antreprenoriat, afaceri. Într-un fel, asta am continuat să fac de-a lungul anilor, dar în alte contexte și în alte forme.
„ATÂT TIMP CÂT PRESA NU E INDEPENDENTĂ ECONOMIC, INTERVINE CENZURA”
– În calitate de jurnalist, ați cunoscut cenzura și după 1989, la fel cum, datorită firii Dvs., ați cunoscut și libertatea de dinainte de Revoluție. Cam prin… 1996 v-ați lovit de cenzură când în redacția pentru care lucrați au apărut „deciziile de oportunitate”. Cum v-ați revoltat?
Imediat după ce „ai noștri” au câștigat alegerile, pentru că, atât la Dreptatea, cât și la România liberă noi, jurnaliștii, eram în mod natural parte din opoziție, au apărut sugestiile: „poate scoți fraza aia”, „titlul e prea tare”, „mai lasă-i, că au promis că nu mai fac”. Iar atunci am zis că, dacă critica nu ajută, poate ajut mai mult din interior. Și am devenit purtător de cuvânt la Ministerul Afacerilor Externe. Abia apoi am plecat în domeniul privat. De ce această industrie? A fost o întâmplare. Și, uitându-mă înapoi, pot spune că una fericită. La acel moment, nu existau prea multe companii multinaționale în România și m-am dus la interviu din curtoazie. Dar, în loc să fiu eu cea intervievată, eu i-am intervievat pe interlocutorii străini. Nu aveam habar de industrie, dar aveam curiozitatea jurnalistică. În termeni americani, cariera mea este clasică. Am început în presă, am continuat în administrație și am trecut în business, iar de vreo zece ani predau și la Universitate. Toate sunt fațete ale Comunicării. Ca jurnalist, comunici. Ca profesor, comunici. Ca purtător de cuvânt, comunici și ca Director Corporate Affairs & Communications, comunici. Cu presa, cu autoritățile, cu toate entitățile de business. Și, ca să revin la întrebarea inițială, da, atunci, imediat după Revoluție, era loc pentru Comunicare, adică pentru a transmite un mesaj, clar, concis, fără ambiguități, care să fie consistent și să ofere informații. Acum, paradoxal, e mai puțin loc pentru Comunicare reală, informația sau opinia fiind înlocuite cu „crearea de conținut”. O înșiruire de cuvinte, adunate în fraze fără substanță, care umplu golul cu nimic și obțin cel mult aprecierea bulei „creatorului”, într-o formula aparentă de „win-win”: dau like pentru că și eu voi avea nevoie de un like mai târziu. Dar, aceasta e o altă discuție.
– Apropo, în 2022 s-a vindecat presa de cenzură?
Atât timp cât presa nu e independentă economic, intervine cenzura. În multe cazuri, jurnalistul cunoaște orientarea politică a conducerii instituției de presă și se autocenzurează sau pur și simplu se integrează și atunci opiniile sale coincid cu ale șefilor. Dar cel mai puțin independenți, din punctul meu de vedere, sunt cei care susțin că funcționează pe baza donațiilor. Despre cei deja înrolați într-un grup de interese știm de ce și pe cine țintesc. În cazul celor care pretind că au ca scop doar binele comun, e mai dificil de luat urma banilor, iar pentru publicul larg par independenți sau activiști în slujba unor cauze nobile. Puritanii sunt „dezbrăcați”, dar publicul tace.
– Revenind la anii ’90, de ce ați refuzat propunerea de a fi purtător de cuvânt la Guvern și de ce ați acceptat oferta de a merge la Ministerul de Externe?
Din convingere. Nu credeam în cei numiți în fruntea unor ministere cheie, gen Justiție, Reformă și Privatizare și nu aveam chimie cu dl Ciorbea. Am acceptat oferta de le Externe dintr-un impuls. Eram convinsă că pot să ajut. Fusesem la burse în SUA și Germania, ca jurnalist, cunoscusem o mulțime de oameni în instituțiile fundamentale, de la Congres și până la Departamentul de Stat și credeam sincer că e nevoie de o nouă abordare.
„CRED CĂ PRESA ARE NEVOIE DE PREGĂTIRE PROFESIONALĂ CONTINUĂ”
– Bursele JTI pentru Jurnalism – un program devenit tradiție în România, sunt o întoarcere cu recunoștință din partea Dvs pentru Destinul care v-a adus două burse profesionale în SUA, în acei ani ’90?
Cred că presa are nevoie de pregătire profesională continuă, așa cum și noi, în companiile private, participăm la o mulțime de traininguri și programe care ne ajută să evoluăm. Procesul de învățare trebuie să fie continuu. Jurnaliștii funcționează în timp real, mai ales în contextul actual, al reducerii echipelor editoriale, când toată lumea trebuie să știe totul despre orice. Ca urmare, mai ales pe subiecte cum e cel al afacerilor europene, unde sursele sunt în cea mai mare parte la mâna a doua sau trebuie tradus din „bruxeleză”, e foarte dificil să înțelegi și apoi să transmiți. Programul e lansat, în fiecare an, de Ziua Mondială a Presei. Data lansării are valoare simbolică pentru că această zi a fost instituită ca să atragă atenția întregii lumi asupra importanței și obligaţiei respectării libertății de exprimare, aşa cum stabilește Declarația Universală a Drepturilor Omului care prevede, la articolul 19, că: „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiune din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele de stat”. Am citit ultimul Eurobarometru și m-am cutremurat. Doar 27% dintre europeni mai cred că libertatea cuvântului e un drept care trebuie protejat. Bursele JTI pentru Jurnaliști au fost lansate în anul 2000, ca o continuare a programului de stagii inițiat în anii ‘90 de National Forum Foundation, cu sprijinul Guvernului SUA. Obiectivul a fost dezvoltarea cunoștințelor și abilităților jurnaliștilor, prin expunere la realitățile democrațiilor dezvoltate, practică profesională specializată, mai întâi în Statele Unite, iar din 2007, anul aderării României la UE, la Bruxelles.
– Oferta de la multinațională – R.J. Reynolds, actualul JTI v-a găsit, de fapt, tot în presă. V-a „răpit” și vă păstrează și astăzi, după aproape un sfert de secol. Credeți în loialitatea din business?
Așa e, cu numirea de ministru consilier (adjunct al ambasadorului) la Oslo în buzunar, am demisionat de la MAE și m-am întors să „fac” ziarul Curentul, alături de Anton Uncu, Corneliu Vlad, Igor Butnaru, Cristian Antonescu, Andy Lupu… L-am lansat și am plecat mai departe acolo unde sunt și astăzi, fără a fi stat pe loc. Ca să funcționeze, business-ul se bazează pe loialitate, iar aceasta pe valori împărtășite și respect reciproc. Oamenii muncesc, obțin rezultate, iar angajatorul îi apreciază pentru ceea ce fac. În România, JTI este, în 2022, angajatorul numărul unu, după nouă ani consecutivi de certificări Top Employer. Ce înseamnă asta? Înseamnă că JTI oferă angajaților condiții excelente de muncă, beneficii, dezvoltare profesională. În plus, în vremurile pe care le traversăm acum, compania a pus pe primul loc siguranța oamenilor. De exemplu, angajaților vulnerabili, cu boli cronice, li s-a oferit opțiunea de a lucra de la distanță, iar dacă prezența la locul de muncă era necesară, prin specificul activității (producție sau vânzări), li s-a permis să stea acasă, salariul fiind plătit integral. Sunt și astăzi la JTI pentru că mi se potrivește, că se întâmplă ceva nou în fiecare zi, că trebuie să găsesc mereu rezolvări simple la probleme complicate, să lupt pentru principii, valori și libertăți, să dau frâu creativității și să contribui la proiecte culturale sau sociale importante. Companiile mari oferă posibilitatea extraordinară de a cunoaște oamenii făcând abstracție de orientările lor religioase sau politice. Discutăm fără părtinire sau îndârjire, împărtășim experiențe și pasiuni personale, dar respectăm cu toții regulile jocului de business, acea loialitate amintită de dvs. De aceea, cred că multinaționalele joacă un rol foarte important în a crea punți între oameni, a aduce prosperitate în comunități și a impune reguli de corectitudine în afaceri.
– Cum ar trebui să fie acum politica astfel încât administrația să reușească să vă mai răpească de la multinațională?
Nici măcar domnul Coposu nu m-a putut ține la Partid – PNȚCD, singurul în care au fost membră, și chiar în Biroul de conducere – atunci când una se spunea și alta se făcea. Am plecat de la Dreptatea, „tribuna de luptă împotriva comunismului”, refuzând să negociez principii. Ca să sar într-o barcă politică sau în cea a Administrației, ar trebui să am siguranța unui mandat deplin, pe minimum patru ani, și garanția că pot schimba ceva în bine, dar o astfel de garanție nu există.
„CULTURA ESTE ESENȚA UNEI NAȚIUNI”
– Ați pus tutunul în slujba Culturii. V-ați adaptat de la vremurile în în care televiziunile difuzau reclame cu țigări, la cele în care tutunul a fost scos din spațiile publice închise, despre care România afla doar în filme. Cu toate acestea, remarcabil și salvator cu adevărat este mai ales gândul pe care l-am amintit – ați pus tutunul în slujba Culturii. Cum i-ați convins pe cei de la multinațională să fie atenți la artă, această Cenușăreasă care își pierde condurul atât de des încât unii au renunțat să o mai salveze?
România este una dintre cele mai restrictive țări din Europa, în materie de reglementare a tutunului. Am trecut prin crize economice și crize sanitare, prin situații limită provocate de creșterea bruscă a taxelor și contrabandei sau de întârzieri ale transpunerii unor acte europene. Indiferent de context, am continuat să ne implicăm în comunitate. Pentru că suntem o companie care produce și comercializează țigarete, ca să evităm orice speculații și procese de intenție, nu susținem programe care au legătură cu sportul, minorii sau sănătatea, dar sprijinim proiectele culturale sau sociale. Întâlnirile JTI au fost lansate în anul 2000, pentru a marca noua identitate a companiei – divizia internațională a RJ Reynolds devenise japoneză. De atunci, au avut loc în fiecare an. Nu a fost nevoie de muncă de convingere, pentru că am găsit deschidere din partea conducerii JTI. Și este o caracteristică a companiei să opteze pentru cea mai înaltă calitate și să susțină acele categorii care au într-adevăr nevoie de sprijin. Dansul contemporan făcea parte dintre acestea, dar a ajuns acum pe val, dovedind că perseverența de peste două decenii nu a fost în zadar. În prezent, nu mai există festival de succes în România fără spectacole de dans. Așa cum spunea Constantin Chiriac, Președintele Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, publicul merită să știe ce este nou, cum se schimbă lumea și cum evoluează artele spectacolului. Așadar, Întâlnirile JTI găzduiesc artiști care nu au mai fost niciodată pe o scenă românească sau spectacole premieră. Cum inspirat comenta criticul Dumitru Avakian, „Întâlnirile JTI – și astăzi și în trecut- au dat consistență vieții noastre artistice”. După cum știți, de-a lungul timpului, au fost invitate la Întâlnirile JTI companii celebre de balet și dans: Bejart Ballet Lausanne, Cullberg Ballet, Joaquin Cortes, Les Ballets de Monte Carlo, El Banch din Chile, Alonzo King Lines Ballet din San Francisco, Maria Pages și Sidi Larbi Cherkaoui, Noism, cea mai mare companie japoneză de dans contemporan, Martha Graham Dance Company sau IT Dansa din Barcelona. Ediția din 2020 a fost amânată pentru 2021, din cauza pandemiei. I-am avut ca invitați, printr-un concurs de împrejurări care a implicat dragostea unor oameni pentru muzică, pe Wynton Marsalis și Jazz at Lincoln Center Orchestra. A fost o experiență extraordinară, primul lor turneu internațional de după pandemie și primul turneu muzical din România după martie 2020. Cred că cine e atent la artă, e atent la esențe. Iar Cultura este esența unei națiuni. Suntem, de asemenea, de ani de zile, parteneri ai Festivalului International de Teatru de la Sibiu (FITS), TIFF, „Turneelor de poveste” – serie de turnee muzicale în orașele mici, Festivalului SoNoRo și sponsor oficial al Gigi Căciuleanu Romania Dance Company. Fiind unul dintre cei mai importanți investitori japonezi în România, JTI sprijină Grădina Japoneză din Herăstrău, Căsuța de Ceai din MNAR și Centrul de Studii Româno-Japoneze din cadrul Universității Româno-Americane. Din 1998, se desfășoară programul Seniorii JTI, prin care 45 de vârstnici din Sectorul 2 primesc zilnic alimente și medicamente, iar de-a lungul anilor compania a colaborat și colaborează cu Samusocial, Ateliere fără frontiere, ARC, SoSiSeSa și alte organizații neguvernamentale, sprijinind proiecte sociale prin care sunt susținute persoane din categorii defavorizate în diverse zone ale țării.
– Funcția dvs., „Director Corporate Affairs” nu se traduce nici acum în limba română. Invers, care este acel element absolut românesc pe care nu ați reușit să îl traduceți străinilor?
Se traduce Director de Afaceri Corporatiste / Corporative și, deja, se predă la Masterul de PR și Comunicare, la Universitate. Sigur, nu sună la fel de bine ca în limba engleză, pentru că este un termen folosit în multinaționale, unde limba comună este engleza. În general, colegii mei străini, odată ce au venit aici, și-au dorit să înțeleagă cât mai multe despre țara noastră. Ne apreciază tradițiile, felul de a fi, profesionalismul, pasiunea pe care o punem chiar și în lucrurile mici. Cei mai mulți spun că au plâns de două ori: atunci când li s-a spus că trebuie să vină, dar mai ales atunci când au fost nevoiți să plece. Și, cei mai mulți dintre ei, vor să vină înapoi.
– Aveți o listă cu… cărți nescrise. Deci, scrieți. Când o să publicați?
Am o listă cu cărți nescrise și una cu cărți necitite. Deși, prin natura lucrurilor, trebuie să fac mai multe lucruri deodată, cred că pentru ceea ce este important trebuie să dedici timp exclusiv și că e o vreme pentru fiecare activitate care implică pasiune și dăruire. „One at a time” cum spun americanii, sau „Și veni-va vremea”, pe rusește.
– Alături de soțul dvs aveți o tradiție – în fiecare an, mergeți în patru țări noi. Pentru că povestea Dvs. împreună înflorește de mulți ani – mai aveți nume noi de țări sau reluați lista, de data aceasta pentru revederi?
Pandemia ne-a prins la 167 de țări și teritorii independente vizitate. Pe lista ONU mai sunt circa 100. În ultimii doi ani, am călătorit mult mai puțin, în țări în care mai fuseserăm, dar în locuri noi, ca de exemplu în Baleare, care țin de Spania, în Madeira, care e parte a Portugaliei, sau în Ciang Mai, din Tailanda. Scriu răspunsurile la aceste întrebări într-un avion, de la Amsterdam, spre Napoli, în drum spre Roma, orașul în care mă întorc întodeauna cu cel mai mare drag și unde am senzația că am mai trăit cândva.
„ROLUL ESENȚIAL AL CULTURII ESTE SĂ CLĂDEASCĂ PUNȚI”
– Anii brăzdați de situația sistemelor sanitare de pretutindeni au fost crunți și pentru călătorii, și pentru cultură. Cum v-ați adaptat?
Am descoperit cu adevărat casa pe care o construisem la Snagov, cu un deceniu în urmă, și am locuit-o două veri la rând. Lucratul de acasă – din biroul meu gândit pentru scrisul cărților, cândva -, mi-a dat un nou echilibru, alte ritmuri și o anume tihnă. Apusurile, păsările, iarba, luciul apei, au făcut orele lungi, din fața ecranului de la calculator, să treacă mult mai ușor. Călătoriile s-au rărit și au necesitat pregătiri complicate, răbdare și multe formalități, dar nu ne-am descurajat. Ne-au lipsit spectacolele, interacțiunea cu oamenii, întâlnirile. Cultura și artiștiii au fost în mare suferință și, de aceea, în această perioadă foarte dificilă, am adăugat listei parteneriatelor noastre două proiecte, cu ProContemporania și The Culture Hub: Coolsound, care sprijină scena independentă românească și A Hand for the Poet/ Aplauze pentru poet, un program de promovare a poeziei clasice românești prin vocile marilor actori.
– Credeți că digitalizarea oricărei forme de artă – necesară în perioadele de lockdown – va rămâne și după ce omenirea va depăși impasul sanitar? Se schimbă Arta și manierele de a face Cultură?
Cultura se va adresa întotdeauna unui public. E o conversație, un dialog, o revărsare din preaplinul cuiva către altcineva. Un actor are nevoie să fie pe o scenă și să creeze o legătură cu spectatorii. Un muzician nu poate să cânte cu adevărat într-o sală goală, fără să transmită emoție. Părerea mea este că unele lucruri nu se vor schimba niciodată, pentru că fac parte din natura umană. Vom avea nevoie și pe viitor de privirea cuiva, de un gest sau un ton al vocii care să trădeze și să traducă. Digitalizarea, din punctul meu de vedere, se întâmplă prea repede și elimină empatia. Trecerea evenimentelor în online nu se poate permanentiza. Un spectator în fața ecranului e singur. Un artist „pe sticlă”, la fel. Și cred că umanitatea va găsi soluții, iar aici intervine rolul esențial al Culturii – să clădească punți, să ne trezească din confortul călduț al papucilor de casă, să ne arate cum suntem și încotro ne îndreptăm. Sunt situații limită, de criză, în care e nevoie de emoții și intuiție ca să știm ce avem de făcut, nu e suficientă doar mintea limpede.
– Care este cel mai frumos spectacol pe care l-ați văzut vreodată?
Sunt multe. Primul spectacol de operă, „Rigoletto”, cu Dan Iordăchescu, sau „Oedip”, cu David Ohanesian, „Hamletul” lui Dodin, la Sibiu, „La Bayadere”, cu Noism, la TNB, „Ivan cel Groaznic”, la Bolșoi, „Carmina Burana”, pusă în scenă de Gigi Căciuleanu, la Târgu Mureș, „Cirque du Soleil, pe pârtia de la Garmash”, „Aida”, la Arenele din Verona, un concert de Orgă, la Catedrala Sfântul Iosif, „Roby Lacatos și familia”, la un depozit de vinuri din Bruxelles, Expoziția digitală van Gogh, Expoziția Brâncuși din cadrul Europalia…
– Marea Întâlnire a Gildei Lazăr?
Întâlnirea Vărsătorului cu libertatea, în Decembrie 1989, care a dus la întâlnirea cu scrisul și la un lung șir de alte întâlniri, cu oameni, cu locuri, cu evenimente și întâmplări din lumea largă.
„AM ÎNVĂȚAT SĂ NU MĂ TEM DE ZÂMBET”
– Care este secretul strălucirii pe care o purtați pe chip?
E o întrebare la care, poate, ar trebui să răspundă cei care mă cunosc. Încerc să îmi păstrez simțul umorului, iar sarcasmul din scrisul meu de pe vremuri a căpătat în timp tonuri satirice. Ca tânăr ziarist, în America, am învățat să nu mă tem de zâmbet, iar mai târziu am realizat că zâmbetul e o stare de spirit, pe care poți să o proiectezi asupra celorlalți. Spun în continuare ce gândesc, fără a încerca să impun, ci să conving și știu că a asculta ce spune celălalt face parte din dialog. Îmi place mai mult să dăruiesc decât să primesc. Încerc să fac bine, iar dacă nu se poate, măcar să nu fac rău. Sunt om de echipă, lucrez cot la cot cu ceilalți, nu îmi arog merite și superioritate.
– Sunteți o femeie intimidant de inteligentă, copleșitor de elegantă și – pentru barometrele clișeelor – nepermis de frumoasă. 🙂 Și, pe deasupra, și expertă în Comunicare. Câți neprieteni vă aduc aceste calități?
În primul rând, mulțumesc pentru cuvintele frumoase, care cu siguranță reflectă subiectivitatea relației noastre speciale și îndelungate. Se spune că, dacă te iubește toată lumea, ai o mare problemă. Probabil că nu am acestă problemă, dar „neprietenii” nu reprezintă o preocupare. E o întrebare despre neprieteni, dar cred că merită amintiți mai degrabă prietenii, mentorii, cei apropiați, cu ajutorul cărora am reușit să las ceva important în urmă, să construiesc, să aleg în ce merită să investesc timp și energie, să cunosc oamenii minunați. Fie că e vorba despre domnul Corneliu Madru, profesorul meu de muzică, sau de domnul Anton Uncu, modelul meu într-ale jurnalismului sau cei cu care am pornit la drum acum mulți ani. Domnul Valerian Mareș, cu o experiență foarte valoroasă, care conduce Fundația Art Production, precum și omul de televiziune, pasionată și cunoscătoare a dansului, Silvia Ghiață, cu care colaborăm din anul 2000 pentru Întâlnirile JTI. Nu pot să nu îi menționez pe Constantin Chiriac, sufletul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu sau pe minunatul și generosul Gigi Căciuleanu, singurul care știe să scoată dansul din orice om. Eu aș tot continua, „căci cuvântul din poveste mult și frumos mai este”, dar îmi e teamă că umplem toată revista.
– Ce visuri neîmplinite aveți încă?
Să văd un spectacol la Scala din Milano, să ajung la Polul Nord, să-mi scriu cartea și tot așa – nimic irealizabil.
– Care este supremul compliment profesional pe care l-ați primit?
„Gilda este un om e bun-simț”- cuvintele profesorului meu, Dan Grigorescu, în fața comisiei, la susținerea lucrării de licență. Și, de curând: „Sunteți Gilda Lazăr, nu mă cunoașteți, dar eu vă știu de peste 30 de ani, pentru că vă citeam zilnic, în România liberă”, mi-a spus omul care intrase în curte, la Predeal, să citească gazele. De altfel, mulți îmi spun și acum „Gilda, ziarista de la România liberă”.
– Vă e dor de…
Ducă.
– Nicio zi fără…
Știri și cafea.
– Cel mai mult vă bucură…
Florile, muzica și câinele meu Zack.
– Presei Culturale îi doriți…
Revenire în forță. Să fie prezentă unde contează, să continue cu aceeași pasiune pentru frumos. Să schimbe lumea în bine prin cultură.