Cel mai probabil, a ajuns pe Pământ din spațiu, acum vreo patru miliarde de ani, odată cu bombardamentele cu meteoriți. Din momentul în care omul l‑a descoperit, aurul a devenit parte integrantă din istoria lui. Majoritatea teoriilor susțin că a fost chiar primul și cel mai important vector al evoluției noastre, chiar înaintea prelucrării fierului și cuprului. Intuitiv, fără a ști desigur la ce cotații-record avea să ajungă în toamna lui 2011, omenirea a valorizat de la bun început metalul galben, impresionată de strălucirea și rezistența lui. Așa se face că aproape toate culturile și civilizațiile l‑au echivalat cu elita culturală, puterea, frumusețea, înțelepciunea, perfecțiunea, nemurirea.
Menționat de 430 de ori în Biblie, aurul era pentru chinezi metalul perfect, iar pentru indieni simbolul iluminării și perfecțiunii. Pentru egipteni, carnea faraonilor și a zeilor era din aur, iar pentru incași
prețiosul metal era „transpirația soarelui“. Râvnit de oameni și popoare întregi, metalul galben a provocat dintotdeauna patimi, războaie, drame. În Antichitate, grăbea căderea unei civilizații și era motorul dezvoltării alteia. În Grecia antică, de pildă, existau deja mine de aur, unele deținute de stat, altele exploatate de privați, care, ca în zilele noastre, plăteau o redevență statului. Grecii antici foloseau aurul ca monedă, iar Aristotel și Platon fac referiri la prețiosul metal în scrierile lor. Romanii nu aveau cum să rămână mai prejos și cu aurul extras din regiunile cucerite au consolidat economia Imperiului
când aceasta era suferindă.
Istoria monetară a aurului începe cu primele monede de aur, apărute în jurul anului 700 î.Ch., în vremea regelui Cresus al Lidiei, deci Antichitatea clasică a fost cea care a adus primul standard monetar și a creat premisele primelor relații comerciale internaționale. Conceptul aurului ca bani le‑a permis economiilor din Vestul lumii să prospere și să se extindă. Banii – monedele de aur și argint – plecau spre India pentru mirodenii, iar în China pentru mătase. În perioada de vârf a Imperiului Roman, banii de aur și argint romani dominau deja comerțul din Britania până în Egipt. Banii fuseseră, iată, inventați.
Indiferent de epocă, istoria consemnează un fapt indiscutabil: omul a făcut dintotdeauna eforturi extraordinare pentru a găsi și obține aur. Uimitor poate, dar numărul căutătorilor de aur este și astăzi impresionant: între zece și 30 mil. de mineri sunt implicați în operațiuni de minerit aurifer de mică anvergură, potrivit datelor unui program finanțat de Banca Mondială. Cifră mult mai mare dacă i‑am pune la socoteală și pe cei care lucrează pentru giganții industriei de profil.
„IN GO(L)D WE TRUST“. Pe repede înainte, anul 2012. Credeți în aur! Potrivit analiștilor, va fi foarte probabil al 12-lea an consecutiv de creștere pentru metalul galben, ceea ce îl face una dintre cele mai sigure metode de protejare a banilor împotriva inflației și vremurilor economice instabile. Ca întotdeauna. Așadar, dacă vă doriți plasamente în metalul galben, poate ar trebui să știți că, în 2011, autoritățile americane au scos la vânzare o mină de aur din Arizona, prețul de pornire stabilit de celebra casă de licitații Sotheby’s fiind de 43 mil. dolari.
Cine nu‑și permite totuși o mină are la îndemână celebrele lingouri sau și mai modernele instrumente financiare cu expunere pe piața aurului. Într‑o lume mai impredictibilă ca niciodată, portofoliile de investiții caută să includă într‑o proporție semnificativă o componentă tangibilă, precum aurul, pentru a se proteja de potențialul declin al activelor de hârtie – valutele, titlurile de stat, acțiunile – care compun în mod tradițional cam orice portofoliu investițional. Statistic vorbind, portofoliile care includ plasamente în mărfuri (inclusiv în aur) sunt mai puțin volatile decât restul, potrivit site‑ului gold.com.
Pentru că în creșterea și descreșterea cotației aurului intervine un întreg amestec de factori economici (inclusiv panica investitorilor), și comportamentul față de aur ajunge să difere substanțial de la an la an. Indiferent de variații, sunt câteva lucruri la care trebuie să fiți foarte atenți, atunci când investiți în aur. În primul rând, este bine de știut că forțele economice care influențează prețul aurului diferă și cel mai adesea sunt chiar opuse celor care influențează prețul activelor de hârtie. De exemplu: prețul unei acțiuni depinde, știm bine, de potențialul de creștere și veniturile unei companii; prețul bondurilor, de randamentele oferite, de ratingul țării etc.
Ei bine, în cazul aurului, prețul este influențat de cererea și oferta de aur fizic, de schimbările ratelor de schimb ale valutelor, de inflație, de rata dobânzilor sau de turbulențele politice. La un loc, toate acestea fac ca prețul aurului să evolueze complet diferit de prețul altor active financiare. Raportul ofertă‑cerere este important și în evoluția prețului la aur, totuși nu atât de critic precum în cazul altor mărfuri. O simplă privire scoate în evidență un fenomen care a afectat și fluxurile de capital: cererea de aur a început să migreze dinspre Vest spre Est.
Dacă în 1980 America de Nord și Europa consumau împreună 68% din oferta totală de aur, procentajul a continuat să scadă până la 27, în 2010. În același an, subcontinentul indian și estul Asiei atrăgeau 58% din aurul disponibil global. Și sunt patru țări – China, Australia, SUA și Rusia – care domină jocul, generând 40% din cele 2.500 tone de aur extrase în 2010, potrivit Consiliului Mondial al Aurului (în scădere de la un vârf de 2.600 de tone, în 2001). Europa nu stă bine deloc la acest capitol: produce sub 2% din producția globală, Turcia și Suedia fiind campioane. Dacă ar fi extrase zăcămintele de aur de la Certej și Roșia Montană, estimate la 18 tone de aur, România ar putea deveni cel mai important producător de aur din Europa. O performanță care rămâne, deocamdată, pe hârtie. În ceea ce privește consumul global de aur, în 2010 era de aproape 3.800 de tone.
Vechea fascinație pentru aur, puternic înrădăcinată în cultura și tradițiile indiene, face din această țară cel mai mare consumator de aur. Potrivit unui raport din decembrie 2011 al firmei de cercetare Macquarie, valoarea aurului deținut de indieni se ridică la peste 950 mld. dolari (18.000 tone de aur sau 11% din stocul global). Adică aproape jumătate din PIB al Indiei. Tot la capitolul consum, industria bijuteriilor este cea care înghite, ca volum, peste 50% din producția totală de aur a lumii. În plus, calitățile unice ale metalului galben îl fac indispensabil în electronică, industria aerospațială, medicină sau stomatologie. Abia pe locurile următoare vin băncile centrale (consumă anual în jur de câteva sute de tone de aur) și investitorii privați.
TOATE DRUMURILE DUC LA… AUR.
Dincolo de ierarhii, țări, epoci, tendințe, un lucru este limpede: aurul și‑a conservat puterea de atracție și parcă niciodată nu a fost atât de râvnit ca acum, deopotrivă de persoane fizice, fonduri suverane și speculative, bijutieri și bănci centrale. Efectul imediat: în ultimul deceniu, aurul s‑a scumpit de aproape șase ori. Un reviriment spectaculos care contrazice usturător, de altfel, tabăra celor care l‑au numit o „relicvă barbară, ce amintește de timpuri monetare demult apuse“. Spre deosebire de bulbii de lalea olandezi care au creat isteria de la 1636, cu aurul povestea este diferită, iar goana modernă după aur ia fie forma achiziției de aur fizic (lingouri, bijuterii), fie pe cea a plasamentelor în instrumente financiare cotate pe piața aurului.
Rezumând, analiștii internaționali creditează redeschiderea unor mine, investițiile speculative pe aur și noua clientelă asiatică drept principalele motive care au dus aurul până la un maximum de 1.900 de dolari/uncie (67,1 dolari/gram, respectiv 208 lei/gram), în septembrie anul trecut. Economistul cu Nobel Paul Krugman îi contrazice: în realitate, prețul aurului a crescut atât de mult pentru că randamentele celorlalte investiții au scăzut „într‑o economie depresivă blocată în capcana lichidității“. Iar recordul de anul trecut ar putea fi lăsat mult în urmă de următorul: sunt voci care indică pentru aur un nivel de 4.000 dolari/uncie în următorii ani. Printre ele, miliardarul american John Paulson, care a câștigat anul trecut 5 mld. dolari pariind pe metalul galben.
Cu o creștere anuală de 12%, aurul s‑a dovedit mai rezistent la criză chiar și decât platina, paladiul sau argintul care au scăzut cu 21, 19, respectiv 8%. Pentru 2012, revista de afaceri americană „Forbes“ estimează că „fundamentele aurului indică un an foarte dinamic, în care metalul galben va continua să fie unul dintre cele mai performante plasamente, „cu un randament estimat de circa 30%“. Mai mult, companiile miniere intervievate în raportul anual al PricewaterhouseCoopers (PwC) dedicat industriei aurifere globale vehiculează pentru anul în curs o cotație de 2.000 dolari/uncie. Refugiul masiv în aur are în spate teama de inflație, alimentată puternic de recentele runde de relaxare cantitativă (emisie de monedă) ale FED, susțin la unison analiștii economici. Dacă adăugăm și criza datoriilor suverane din zona euro, scăderea ratingului mai multor țări, inclusiv al SUA, și instabilitatea politică din unele părți ale globului, avem acel complex de factori care îi împinge invariabil pe investitori către aur pentru a‑și proteja lichiditățile.
Descriind 2012 drept „anul călătoriei de la disperare la speranță“, Goldman Sachs, celebra bancă americană de investiții, și‑a sfătuit clienții să fie pregătiți pentru piețe extrem de volatile, mai ales în prima
jumătate a anului. Aceeași teamă a împins și băncile centrale către achiziții tot mai mari de aur. În 2011, acestea au fost cei mai mari cumpărători neți de aur, rezervele actuale atingând în prezent un maximum al ultimilor 40 de ani, potrivit presei economice internaționale. Neașteptat, dat fiind că, în urmă cu două decenii, cu aceeași frenezie cu care acum cumpără, multe bănci centrale își vindeau o parte din rezervele de aur, orientându‑se către valute liber convertibile sau obligațiuni de stat cu randamente mai mari decât metalul galben.
O mutare destul de costisitoare, dat fiind că vindeau aurul când cotația sa era în jur de 270 dolari/uncie, iar acum îl cumpără când este de aproape șase ori mai scump. Achiziții importante au fost făcute în 2011 atât de țări dezvoltate, cât și de cele emergente, precum Mexic, Rusia, Thailanda sau Coreea de Sud. Tot anul trecut, Venezuela și‑a repatriat 160 de tone de aur pe care le păstra la Londra. Banca centrală a României (BNR) și‑a păstrat în ultimii 11 ani nivelul rezervei de aur între 103,7 (în prezent) și 105 tone. Un nivel‑record a fost atins în 1940, când rezervele instituției ajunseseră la 140 de tone. Minimum a fost atins în perioada regimului lui Nicolae Ceaușescu – sub două tone de aur –, după ce acesta s‑a decis să vândă din rezervele de aur pentru a achita din datoriile externe ale țării.
Sunt și excepții, adică o tabără mult mai mică a celor care rezistă noii frenezii a aurului. Warren Buffett, miliardarul american cotat al treilea cel mai bogat om al planetei, nu este impresionat de avansul susținut al prețului metalului galben. Pentru Buffett, aurul nu are nici o utilitate. „Îl dezgropăm din Africa de Sud sau din alte părți, plătim ca să îl aducem în America, apoi îl îngropăm din nou în cuferele Rezervei Federale“, comenta acesta în decembrie anul trecut, în scrisoarea anuală adresată acționarilor companiei Berkshire Hathaway și dată publicității în revista americană „Forbes“.
Un alt miliardar, un alt exemplu: George Soros, care, spre deosebire de Buffett, a fost mereu cu ochii pe aur, și‑a lichidat, în mai 2010, expunerea pe metalul prețios, compania sa deținând acțiuni în două dintre cele mai mari ETF‑uri (Exchange Traded Funds, fonduri deschise de investiții în aur): iShares Gold Trust și SPDR Gold Trust. La patru luni după această mutare, Soros eticheta aurul drept „balonul speculativ suprem“.
ȘI CELĂLALT PREȚ.
Însă în spatele efervescenței mondiale pe care aurul a stârnit‑o, din nou, în ultimii ani, nu sunt doar rațiuni de investiții și câștiguri enorme. Sunt deopotrivă condițiile de coșmar în care lucrează majoritatea minerilor, un mediu înconjurător serios afectat în preajma minelor aurifere și multe vieți distruse în imensa industrie clandestină a aurului. Un reportaj publicat în decembrie de prestigioasa publicație franceză „Courier International“ scoate la lumină detalii din viața minerilor care muncesc într‑una din cele mai adânci mine aurifere din lume (aproape 2.000 m adâncime), situată în apropiere de Johannesburg, în Africa de Sud. Condițiile nu diferă nici în minele de aur din Senegal. Munca într‑o astfel de mină este o luptă permanentă și doar rațiunile de profitabilitate – costul de producție al unei tone de aur este în medie circa 800 dolari/uncie – pot justifica condițiile „de coșmar“ din mină, după cum formulează autorul respectivului reportaj.
Lunar, sunt răscolite circa 80.000 de tone de minereu, din care sunt extrase aproape 300 kg de aur. Potrivit statisticilor, subsolul sud-african mai are rezerve de 36.000 de tone de aur, al treilea mare zăcământ de aur încă neexploatat dintr‑un total global neexploatat de 57.000 de tone, potrivit „ Courier International“. Galeriile care se întind pe kilometri întregi, formând adevărate labirinturi, nu sunt mai înalte de 150 cm, iar temperaturile în adâncime pot ajunge și la 50 de grade Celsius. Într‑o atmosferă îmbibată de mercur care le macină pielea și căile respiratorii, mulți mineri ajung să o ia razna.
Tot mai valoros pe piețele internaționale, aurul a atras în ultimul deceniu nu doar companiile care‑l exploatează legal, ci a generat și o imensă industrie ilegală: de la hoții de aur sud‑africani, în marea lor parte foști mineri, la cartelurile și grupările paramilitare din Columbia (principalul producător de aur din America Latină), pentru care aurul a devenit „noua cocaină“, până la cele șapte mii de companii chineze care, în mod clandestin, tranzacționează fizic sau fac pariuri pe aur. Pentru atunci și acum, avem același numitor comun: oamenii sunt dispuși să facă orice pentru a obține prețiosul metal galben.
