Istoria nu a fost mereu de partea sa. Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici a avut o poveste de viață cu parfum de epoci apuse. Istoria personală îi este certificată de realizări în premieră pentru România și este romanțată cu episoade despre care nu a prea vrut să vorbească, deși tălmăcirea i s-a citit, clar, în privire. Constantin Bălăceanu Stolnici a fost un om… ca o carte de istorie, în care realitatea ia forma penelului care o scrie!
– Cred că povestea dumneavoastră nu a fost spusă, cu adevărat, niciodată până acum… Știu că v-ați născut pe 6 iulie 1923, la București. Sunteți descendentul unei familii nobiliare române, cu originile în secolul al XIII-lea, căreia, în secolul al XVII-lea, Aula Imperială Vieneză i-a conferit titlul de Conte al Sfântului Imperiu romano-german și i-a concesionat stema. Grozav început de viață trebuie să fi avut!…
Ei, nu chiar așa grozav, pentru că de începutul de viață, sigur nu-mi aduc aminte. Știți foarte bine, creierul nostru este construit în așa fel încât nu începe să înregistreze decât în jur de trei ani. Deci, primele momente… nu le-am conștientizat. Și regret, pentru că trebuie să fi fost foarte interesant – primul contact cu lumina, primul contact cu respirația, primul contact cu mișcarea… Sunt evenimente mari pe care le trăiește copilul, dar despre care nu-și mai aduce aminte… toată viața lui. La mine, cele mai vechi amintiri s-au petrecut între vârsta de trei și patru ani… Și s-au petrecut în casa în care trăiesc și acum. Amintirile mele sunt legate, în special, de păriți mei, de bunicii alături de care locuiam aici și de indispensabila guvernantă care era în toate casele, pe vremea aceea.
– Ați crescut deprinzând corectitudinea nemțească – știu că tatăl dumneavoastră, conte austriac, fusese primit la Academia Militară Tereziană, o școală militară imperială. A fost educat acolo. Mama a fost crescută la pensioanele de călugărițe, iar tatăl ei, fiind neamț la rându-i, avusese parte de o educație teutonică. Practic, acesta era peisajul familiei în care v-ați format. Iar despre guvernante…. știu că au fost două – una din Austria și una din Germania.
Au fost mai multe… A fost și una din Austria, e adevărat. Prima, despre care vag mi-aduc aminte, era o studentă nemțoaică din Boemia. Cânta la vioară. Îmi aduc aminte de când a plecat… Așa că eu, chiar de atunci, de la vârsta de trei ani, ascultam muzică. Bine, și tata cânta la pian… Muzica nu a lipsit din anii mei dintâi. Apoi au urmat alte guvernante – una germană, alta austriacă, mama ne-a adus și o franțuzoaică, la un moment dat, pentru ca să învățăm limba franceză. Mai târziu, când aveam 6-7 ani, ne-a adus și o guvernantă englezoaică, ca să începem să învățăm și limba engleză. Ultima guvernantă a fost o austriacă. De fapt, nu mai era chiar guvernantă, era mai mult dama de companie a mamei. Aceasta a stat la noi până ce s-a terminat Al Doilea Război Mondial.
– Cum ați înțeles dumneavoastră începutul acesta ales în viață – faptul că trăiați într-un mediu atât de special…
Nu aveam cum să fac comparații. Pentru mine asta era viața de toate zilele. Prietenii pe care-i aveam făceau parte din același spațiu cultural. Deci, întâlneam aceleași elemente, aceleași modele, același fel de viață. Comparația cu restul lumii am început s-o fac abia mai târziu.
– Aveați voie să vă jucați cu „copiii obișnuiți”?
…Ne jucam tot noi între noi… Spațiul nostru de joacă era la Șoseaua Kiseleff. Ne ducea tata cu mașina și stăteam toată dimineața. Era un spațiu foarte interesant – pomii, peluzele, aleile cu foarte multe bănci… Acolo veneau toți copiii din familiile noastre, care locuiau de jur-împrejur. Nu prea erau copii de altă categorie. Cu altă categorie de copii am început să mă joc la Stolnici, la țară. Acolo am trăit fara niciun fel de discriminare, fiindcă una dintre învățăturile principale pe care le-am primit a fost aceea de a nu face discriminări.
– La Stolnici v-ați mutat în anii ’30, când izbucnise criza și tatăl dumneavoastră a fost forțat de împrejurări sa meargă acolo…
În 1931 ne-am mutat. A fost o idee a părinților mei, pentru a face față, într-un mod mai echilibrat, crizei economice din 1929-1930. Ne-am mutat la țară și, apoi, a fost așa de bine la țară, încât n-au mai vrut să plece de acolo decât atunci când i-au gonit comuniștii.
– Vreo 10 ani ați rămas acolo…
Da, din 1931 până în 1940. Eu am stat până în 1941, ei au stat mai mult, până în 1949. Dar, pentru mine, acești 10 ani la țară au fost extrem de interesanți și plini de învățăminte. În mediul rural… Bine, nu era numai mediu rural, pentru că, în perioadele de vacanță, veneam la București. Și de Sărbători. Concediile de vară le făceam la mare, la Eforie, sau la munte, la Sinaia. Mai făceam câte un voiaj în străinătate… Așa că nu a fost o izolare totală în mediul rural.
– Dumneavoastră, însă, ați avut un soi de izolare prin faptul că nu ați făcut liceul împreună cu ceilalți tineri. Nici școala!… Luați lecții în particular și doar examenele le dădeați împreună cu ceilalți copii… obișnuiți.
Așa este. Chiar și învățământul primar, pe care l-am început la București, a fost cu o profesoară care venea acasă. Dar era un regim destul de dur! Apoi dădeam examenele la diferite școli. La Școala „Clemența” am fost prima dată și, după aceea, la Școala „Tunari”.
– Nu a fost acest lucru un handicap social pentru momentul în care ați vrut să dați la facultate și ați fost, practic, obligat să vă vedeți cu tineri de vârsta dumneavoastră, atât de mulți tineri și din clase sociale atât de diferite?
Eu sunt un om deschis, cu tendința spre socializare, așa că, atunci când am venit la facultate, în 1941, după examenul de admitere, nu am avut niciun fel de dificultate în a mă integra în colectivitatea de acolo. Dar este adevărat că eram deja tineri cu un anumit grad de maturitate. Problemele de învățământ erau extrem de grele – medicina, în primii doi ani, este extrem de grea și solicită foarte mult și intelectul, și partea fizică.
HORA DE LA STOLNICI
– Aș vrea să mai rămânem încă puțin la Stolnici, pe care-l purtați atât de frumos în nume, ca un semn de recunoștință în fața destinului pentru că v-a deschis acel univers. Știu că la Stolnici cel mai mult vă plăceau horele și că ele erau un adevărat ritual de inițiere. Veneau fetele frumos îmbrăcate, le invitați la joc… cum era?
Vedeți… atunci viața la țară era cu totul diferită de ceea ce este acum. Când mă duc acum… nu mai recunosc nimic. Doar spațiul geografic, casele și peisajul. Atunci mentalitatea încă aparținea culturii tradiționale. Și, în cultura tradițională, distracția fundamentală și evenimentul principal de socializare era hora. În afară de horă mai erau clăcile și praznicele. Dar hora era elementul principal. Eu nu mi-am dat seama atunci perfect de elementul inițiatic. Am descoperit valența aceasta mai târziu, prin lecturile mele, prin discuțiile pe care le-am purtat, prin ceea ce mi-au spus și etnografii noștri. La origine, toată această manifestare rurală era, totuși, un ritual religios. Și s-a păstrat! Nu oricine era primit la horă, exista un filtru. Noua generație, când venea la horă, nu venea în … orice zi. Venea în Duminica de Paști. Hora Duminicii de Paște era intrarea în maturitate, era un fel de rit de trecere în care băieții erau mai puțin solicitați, dar fetele dădeau un examen foarte greu. Era examenul pentru cum erau îmbrăcate…
– Să fi fost atunci primul moment în care v-a plăcut vreo fată?
(Roșește)… Ei, ăsta e alt aspect… Pe ăsta nu-l mai discutăm… Dar, într-adevăr, era această întrecere la cum se prezintă, în special, ia. În zona noastră, a Argeșului, ia era unul dintre elementele vestimentare cele mai complicate. Fotele se cumpărau, erau foarte luxoase, aproape precum cele ale unor prințese bizantine – cu foarte mult aur, cu foarte multe elemente. Dar ia era cusută de mână. Și fetele astea, chiar servitoarele pe care le aveam la noi în casă, toată iarna își brodau ia pentru ziua de Paști. Dar modelul trebuia să fie secret. Și atunci, toată povestea asta se făcea în izolare, pentru ca nimeni să nu fure modelul. Și, în ziua de Paște, fetele dădeau un adevărat examen în ceea ce privește felul în care se prezentau. Nu numai novicele, ci toată generația tânără. E un lucru foarte interesant, era o emulație. Apoi urmau dansurile, ca un ritual, în cerc – hora, sârba, bătuta… Mai era și câte unul mai sentimental – perinița, și, printre ele, se strecurau și dansuri corp la corp. Dar tot în contextul unei muzici rurale care era cântată de lăutarii satului.
„NU AM AVUT MIRAJUL UNEI ALTE PROFESII”
– Aveți amintiri foarte frumoase de la Stolnici, dar cred că la fel de frumoase sunt și amintirile din București. Ați început să studiați Medicina în 1941 și, în 1948, ați obținut titlul de „Doctor în medicină și chirurgie”. De ce ați ales Medicina?
Nu știu de ce. De multe ori, datorită întrebărilor pe care le-am primit, am căutat în minte să văd când mi-a venit această idee. Nu știu când, pentru că, parca dintotdeauna, n-am avut alt plan decât să fac medicina. Exista o oarecare tradiție în familie, pentru că bunicul meu era medic. Fratele lui geamăn – medic, fratele lui celălalt – medic.
– Era cumva și o datorie față de familia dumneavoastră?
Eu nu am simțit-o ca pe o datorie. Bunicul bunicii mele a fost unul dintre primii medici din Țara Românească. Și el a vrut să aibă descendenți medici. A avut un băiat, dar n-a avut noroc. Băiatul, într-o dramă, s-a sinucis și atunci faptul că eu am ales medicina a fost un fel de continuitate peste atâtea generații… Așa că, undeva în atmosfera acestei case, a existat ideea de a face medicină. Dar nu pot să spun cum am început… Odată intrată această idee în mintea mea, nu am avut altă variantă. E interesant și acest aspect pentru că, uneori, copiii își mai schimbă opțiunea. Nu am avut mirajul unei alte profesii. Tata a făcut Dreptul, bunicul a făcut Dreptul, așa cum era tradiția în familiile boierești. Atracția cea mare era spre diplomație… Ei bine, nu. Eu am avut-o spre Medicină.
„NU EXISTĂ ELEMENT MAI DRAMATIC PENTRU UN OM CARE ARE CONȘTIINȚĂ, DECÂT SĂ DECIDĂ PE CINE SALVEAZĂ DE LA MOARTE. ESTE UN LUCRU CARE MĂ URMĂREȘTE ȘI ASTĂZI”.
– Nu ați fost pe front pentru că, spuneați dumneavoastră, Antonescu proteja studenții. Studenții la început de drum, pentru că aceia care erau doar cu un an mai mari decât dumneavoastră mergeau să aibă grijă de cazurile grave.
Antonescu făcuse astfel încât toți studenții să-și facă serviciul militar în cadrul facultății. Pentru aceasta, fiecare sâmbătă era zi de instrucție și, două luni pe an, instrucția se făcea la o cazarmă, fie în București, fie în provincie. În medicină lucrurile au fost mai complicate pentru că studenții din anii mai mari aveau deja o calificare de interni și aveau deja experiență. Astfel au fost folosiți pentru spitalele militare. În special spitalele militare de zonă internă, ca să nu-i trimită chiar pe prima linie. Și noi am rămas în București, făcând practică medicală pe lângă învățământ. În perioada de dinaintea venirii sistemului comunist, în anul al III-lea, elementele bune ale facultății intrau, pe baza unui concurs, în circuitul medical. Întâi ca extern și apoi ca intern. Fiind extern încă din anul 1943, am intrat în sistemul spitalicesc, internii fiind plecați la spitalele militare. Atunci am suportat toată problema, foarte, foarte dureroasă a bombardării Bucureștiului, în 1944.
– Au fost cazuri de amputări pe care le-ați rezolvat dumneavoastră…
Nu ăsta era cel mai dramatic lucru. Au fost amputări, pansamente, răni sfârtecate, viscerări… dar asta e partea medicală. Mai era o parte morală pe care eu o spun întotdeauna ca să descurajez – da’ ce, poți să descurajezi omul ca să nu mai facă cineva război?! Numărul răniților care erau aduși și aveau nevoie de ajutor era mai mare decât posibilitățile de asigurare a supraviețuirii lor. Și atunci intervenea un element absolut aleatoriu – adică tu decideai „îl iau pe ăsta – ăsta scapă, dar, în același timp, celălalt moare”. Nu există element mai dramatic pentru un om care are conștiință, decât să decida „pe ăsta îl scap, dar pe ăstălalt nu mai pot să-l scap”. Alegerea aceasta este un lucru pe care nu-l doresc nimănui.
– V-a urmărit peste ani amintirea aceasta?
Ăsta este un lucru care mă urmărește și acum! Adică sunt oameni pe care aș fi putut să-i salvez, dar nu i-am salvat fiindcă l-am ales pe celălalt. Ăsta este un lucru care depășește modelele pe care ni le facem noi despre apostolatul medicinei. Există momente atât de crude, care sunt determinate de cataclisme în care nimeni nu-i vinovat, și de război, în care oamenii sunt vinovați.
„AM SALVAT DE LA MOARTE PESTE O MIE DE OAMENI ȘI AM SALVAT ALTE ZECI DE MII DE OAMENI DE SUFERINȚE, DE MIZERIA BOLII”
– Dar vă amintiți un caz pe care l-ați salvat și care, poate, peste ani, a venit să vă mulțumească?
Nu. N-au venit să-mi mulțumească. În învălmășeala aia… Vreo doi-trei au revenit, mai târziu, cu fracturi mari pe care noi, ca începători, nu le puteam pune totdeauna așa cum trebuie. Da… am salvat, am salvat vieți. Și poate că, dacă fac așa un bilanț general, cred că am salvat de la moarte peste o mie de oameni. Nu numai atunci, ci vorbind așa… în cariera mea. Și a doua satisfacție – zecile de mii de oameni pe care i-am salvat de suferințe, de mizeria bolii. Ăsta e farmecul acestei profesiuni.
– E cea mai frumoasă răsplată pe care v-o putea da medicina…
Și mulți dintre pacienții mei vin și astăzi să-mi mulțumească. Unii, destul de mulți, au murit. Dar copiii lor vin și astăzi să-mi mulțumească. Și asta-i o satisfacție.
– Spuneți-mi cum erați ca student. Vă plăcea foarte tare să învățați? Erați printre cei mai buni?
Da. Am fost printre cei mai buni. Dar eram și muncitor. Acum trebuie să recunosc un lucru: pentru mine munca nu a fost un sacrificiu. Îmi plăcea. Deci nu vreau să spun ipocrizia aceea „m-am sacrificat și am muncit”. Nu. Am muncit fiindcă mi-a plăcut.
– Chiar spuneați cândva – „Secretul meu a însemnat: muncă, disciplină și maeștri”.
Da, așa este. Și în casă am avut modele: tata, mama, bunicii – care au fost oameni extrem de capabili, cu o cultură generală mare, cu o educație foarte aleasă, oameni care s-au ocupat de noi. Am avut și la Universitate profesori mari, dar am avut și în perioada de liceu profesori buni. Chiar cele două învățătoare de la Stolnici – erau învățătoare de țară dar erau extraordinar de bine pregătite. Una dintre ele era chiar din mediul urban și prezența ei acolo era chiar puțin disonantă. Era o fată tânără, elegantă, cultivată la pensioanele de la Craiova. Și, pe urmă, mi-au fost aduși profesori de la liceu. Pe vremea aceea, profesorii de la liceu erau personalități. Și căutau să-și mențină și rolul de model. În București se pierdeau în atmosfera profesorilor universitari, dar în provincie erau modele. Mama și tata îi aduceau la Stolnici ca să ne mediteze. Pe vremea aceea, când profesorul trecea pe strada mare, toată lumea se apleca cu respect, ca și când ar fi trecut unul dintre marii oameni politici sau ai culturii. Era respectul acesta care astăzi s-a cam diluat.
– Vorbeam de anii facultății, anii studenției. Mi-ați spus că ați fost printre cei mai buni, dar nu pot să nu vă întreb ce se întâmpla în partea cealaltă a sufletului dumneavoastră. Iubeați?
Ei, mie nu-mi place să vorbesc despre lucrurile acestea.
– Nu sunteți un om sensibil? Aveți cord, nu inimă?
Pentru mine, viața personală, viața sentimentală, a fost întotdeauna „a mea”.
– Dar despre soția dumneavoastră nu-mi spuneți nimic?
Ba da!
– Cum v-ați cunoscut?
Este a doua soție. Prima soție a murit. Pe cea de-a doua am cunoscut-o pentru că ea făcea parte din lumea noastră – ne vedeam, dar nu aveam legături. Am cunoscut-o prin 1957, când am fost dat afară din Universitate și de la Spitalul Colentina și am aterizat, volens nolens, ca medic specialist neurolog la Policlinica Cantacuzino, unde ea lucra ca secretară. De acolo a pornit totul!
– Este jumătatea dumneavoastră?
Da, este! Este jumătatea mea! Și am avut o viață foarte frumoasă împreună!
– Și prima soție, despre care-mi spuneați că s-a stins…
Era studentă, colegă cu mine. Era un om foarte capabil din punct de vedere profesional.
– L-ați întrebat ceva pe Dumnezeu atunci când s-a stins?
Nu. Nu-l băgăm pe Dumnezeu în chestiunile astea niciodată. Eu sunt un om al Bisericii, sunt un om care a făcut parte din adunările mari ale Bisericii.
– Mă gândesc că, uneori, nu înțelegem ce ni se întâmplă, nu înțelegem destinul…
Da… Lucrurile sunt complicate, viața este complicată și, dacă nu ai un anumit reper religios, poți să te pierzi. Ăsta a fost unul dintre mecanismele prin care am trecut peste greutățile vieții, peste părțile negative care s-au întâmplat. Todeauna am avut încredere în existența unei Providențe Divine.
„DACĂ NU SE ÎNTÂMPLAU TOATE EVENIMENTELE ASTEA CARE AU STRIVIT TOATĂ INTELECTUALITATEA ROMÂNEASCĂ, PROBABIL CĂ AȘ FI AVUT O CARIERĂ cU TOTUL DEOSEBITĂ”
– Dacă ar fi să rezumăm activitatea didactică, ar fi de spus următoarele: între 1944-1949 ați fost preparator și asistent la catedra de Anatomie; 1949-1952, asistent la catedra de Neurologie. În 1952 ați fost exclus de la catedră și din Institutul Medico-Farmaceutic, pe motive politice. 1971-1972 – ați fost profesor suplinitor la catedra de Cibernetică generală la Facultatea de Filozofie a Universității din București… Președinte de Onoare al Universității Ecologice din București și profesor de Neuropsihologie și Anatomie a Sistemului Nervos, profesor de Istoria Culturii și Științei, Președinte al Societății Ateneul Român, Profesor asociat la Universitatea din Newcastle-upon-Tyne (Anglia), Universitatea Pontificală din Porto Alegre (Brazilia), Universidad Internacional Menéndez Pelayo din Santander (Spania), Academia Medicală Cataloneză din Barcelona (Spania), Colegiul de Medicină din Paris (Franța). Sunt foarte multe…
Da, am avut o activitate didactică… dar regimul comunist m-a împiedicat să fac o activitate profesorală așa cum trebuie. Abia în 1990 am început activitatea profesorală, la Universitatea Ecologică, când am putut să-mi fac cariera. Dar, uite că au trecut atâția ani…
– Ați putea spune că istoria nu a fost de partea dumneavoastră?
Nu, istoria n-a fost de partea mea! Totuși, am avut noroc. N-a fost de partea mea istoria, pentru că, dacă nu se întâmplau toate evenimentele astea care au strivit toată intelectualitatea românească, probabil că aș fi avut o carieră cu totul deosebită. Dar nu mă plâng de nimic. Sunt un om care a avut o viață frumoasă, am avut momente foarte plăcute, am avut realizări destul de importante.
– Sunteți pionier în neurocibernetică. Aș vrea să le explicăm românilor ce înseamnă acest lucru pentru țara noastră.
În anii ’49 a fost o revoluție în gândirea științifică mondială, declanșată de pătrunderea, în toate formele de abordare a lumii, a conceptului informației, a conceptului de automate cu feedback, a conceptelor de rețele logice. O problemă foarte complicată care avea punctul de plecare în domeniul tehnic, cu o reflectare extrem de complicată în domeniul matematicilor, lucru care s-a dovedit extrem de util și pentru a explica alte domenii. Atunci am avut norcoc… absolut printr-o întâmplare. Profesorul Balș mi-a dat o carte despre cibernetică, cartea lui Wiener, și mi-a deschis acest orizont. M-am aruncat în el. Am avut norocul să-l întâlnesc și pe profesorul Edmond Nicolau, care și el era un inginer specialist în antene, dar care a căzut și pe această idee și, timp de 25 de ani, ne-am ocupat să aplicăm principiile, modele matematice și experimentale ale ciberneticii la studiul sistemului nervos. Și acest lucru a fost un pionierat, pentru că, în momentul acela, nimeni nu începuse acest lucru. După aceea lucrurile au luat o dimensiune planetară și s-a ajuns să se schimbe complet modul cum înțelegem funcționarea sistemului nervos. Aceste modele nervoase au fost folosite de către tehnicieni, aplicate în planul tehnic și, fiecare dintre dumneavoastră, când vă jucați cu calculatoarele și cu toate telefoanele acestea mobile, să știți că nu faceți altceva decât să faceți cibernetică aplicată în domeniul tehnic, așa cum am făcut noi – cibernetică aplicată în domeniul neurologiei. Lucrul a fost, însă, dificil pentru că, în spațiul nostru politic era interzis, în primii ani – până prin 1955-1956, pentru că Stalin avusese un reflex de respingere față de cibernetică și atunci, evident, nu puteai să o faci. Însă am fost sprijinit, în special, de profesorul Nicolae Ionescu Sisești – neurolog, de profesorul Parhon – care a avut o foarte mare deschidere către cibernetică. La fel și profesorul Milcu. Și profesorul Moisil, care era matematician și care m-a încurajat. Așa că a fost un drum pe care am putut merge. Lucrul a fost foarte important și din alt punct de vedere: cercetările de cibernetică le făceai, citind, gândind, scriind, desenând, făcând tot felul de formule matematice, nu aveai nevoie de laboratoare. Or… eu eram exclus atunci de la viața științifică de laboratoare și, deci, am putut să abordez un domeniu științific nou, revoluționar, fără a fi legat de niște structuri statale care mă respingeau. A fost un mare noroc și, în felul ăsta, mi-am câștigat un nume național și internațional.
– Spuneați de calculatoare… și nu pot să nu mă gândesc la faptul că, din câte știu, dumneavoastră folosiți calculatorul câteva ore pe zi, verificați e-mailurile, sunteți la curent cu tot ce e nou în tehnică.
Da, în privința asta așa este. Am calculatoarele mele, și acasă, și la universitate. Cursurile le tin prin proiecții PowerPoint pe care eu le fac. Tot ce scriu acum… aproape că nu mai scriu de mână, totul scriu cu ajutorul computerului și mă informez cu ajutorul motoarelor de căutare. Acestea sunt un lucru absolut revoluționar. Nimeni nu s-ar fi gândit la asta atunci când noi am început să facem primele modele de neuroni – cum se formează relațiile între neuroni. Nu ne-am fi gândit că acest model va fi extrapolat și se va forma astfel această uriașă rețea de informație care este internetul și care a schimbat viața noastră și în bine și în rău. Că are și ea umbrele ei.
– Dar a schimbat mai mult în bine, nu?
Cine știe să folosească computerele are un avantaj extraordinar. Indiscutabil! Tinerii aceștia nici nu-și dau seama ce era pentru noi să facem bibliografia unei lucrări. Te duceai din bibliotecă în bibliotecă și nu găseai! Îi scriai autorului ca să-ți trimită un extras… Era o intreagă poveste. Acum… apeși un buton și găsești.
– Revenind la CV-ul dumneavoastră, ați fost ultimul președinte al Societății internilor și foștilor interni, desființată, în mod abuziv, în 1948, medic specialist neurolog la Spitalul Colentina și Cantacuzino, medic primar neurolog la Spitalul Gheorghe Marinescu, medic primar geriatru și șef de secție la Institutul Național de Gereontologie și șef al serviciului metodologic de neurologie și neurochirurgie, cu sarcină de coordonare a activității rețelei naționale medicale în aceste specialități. Când i-a fost cel mai greu medicului?
Rețelei de recuperare… Da!… Cel mai greu mi-a fost ca intern. V-am spus că noi am început medicina ca externi. Ei bine, acolo mai eram protejați. Dar ca intern aveai toată răspunderea. Nici nu terminasem facultatea… Pe vremea aceea un intern trebuia să rezolve urgențele care veneau în noaptea de gardă. Câte operații de apendicită, de ulcer perforat n-am făcut împreună cu sora de serviciu!… În regim de urgență! A fost o școală, o muncă foarte grea. După aceea, când am ajuns la neurologie, satisfacția a fost de cu totul alt ordin. Neurologia este una dintre ramurile din medicină cu o foarte mare dimensiune de cercetare științifică. Pe vremea aceea, fiecare caz punea o problemă de cercetare științifică fiindcă misterele creierului erau mari. Nici acum nu sunt rezolvate, deci mai ales atunci… nu erau… Și a fost și o specialitate cu aspect practic trist pentru că majoritatea cazurilor au un aspect dramatic. Dar a avut latura aceasta extraordinară de a cunoaște misterele creierului. Ăsta a fost, în fond, unul dintre scopurile vieții mele. Aceea a fost o etapă foarte bună. La policlinică a fost partea cealaltă, aceea de a ajuta populația într-o perioadă dificilă, o perioadă grea. Iar la geriatrie a fost o nouă deschidere, spre un domeniu al medicinei care este încă destul de puțin dezvoltat – acela al îngrijirii bătrânilor. Deja bătranul este o problemă foarte grea.
„LAURENȚIU” ȘI FOSTA SECURITATE
– Dar acest moment al vieții dumneavoastră este cuprins de internetul pe care-l folosiți atât de iscusit, prin faptul că… presa susține că dumneavoastră ați declarat că, în 1974, ați fost racolat de către Securitate. Tot presa spune că nu ați precizat data până la care ați continuat să furnizați note informative fostei Securități. Numele de cod era „Laurențiu”. Știe bine internetul?
Este un subiect pe care nu-l discut! Ați spus că n-o să fiți agresivă! Este un subiect pe care nu-l discut, este un subiect foarte greu, foarte dificil, dar extrem de interesant, pe care o să-l discut… când o să fie… în Memoriile mele.
– Așteptăm atunci… detalii despre această perioadă din viața dumneavoastră. Revenind la ce mai susține CV-ul dumneavoastră… sunteți Membru de Onoare al Academiei Române, doctor Honoris Causa al Universităților de Medicină din Iași, Petroșani și al Universității Ecologice din București. Sunteți decorat cu Crucea Patriarhală, laureat al Marelui Premiu al Societății Franceze de Sinteze Înalte, aveți Meritul Maltez în grad de Cavaler și Medalia Regele Mihai I pentru Loialitate. Este vreo distincție pe care nu o aveți și v-o doriți?
Eu nu am dorit… mi s-au dat! Mi s-au dat… mi s-au dat…
„Am introdus în România rețeaua de geriatrie”
– Sunteți un bun al României… aveți atâtea realizări…
Am făcut destule pentru această țară. În primul rând, am vindecat foarte mulți oameni. Am salvat de la moarte foarte mulți oameni, am format generații de studenți – unii dintre ei au ajuns în posturi foarte mari în străinătate și au făcut cariere strălucite. Și mai am la activ un lucru care mie îmi aduce o deosebită satisfacție – acela că am introdus în România rețeaua de geriatrie. Nu exista geriatria ca specialitate medicală. Exista doar Institutul de Geriatrie pe care l-a făcut Ana Aslan – care a pus problema geriatriei în România. Dar rețeaua de geriatrie… eu am făcut-o și sunt foarte bucuros astăzi când văd că sunt sute de medici geriatri, că sunt policlinici de geriatrie, că sunt spitale clinice de geriatrie… Există chiar un spital care îmi poartă numele. Toate acestea sunt rezultatul unei decizii pe care am luat-o, în 1992, grație și ministrului Maiorescu care, deși pediatru, a înțeles foarte bine necesitatea unei astfel de rețele.
– Când vă întâlnesc românii pe stradă, se opresc să vă mulțumească? Sunteți o figură care nu a lipsit din peisajul mediatic al României… ultimilor ani chiar!
Da, sunt unii oameni care vin la mine. Probabil că sunt și foarte mulți care mă înjură, sunt foarte mulți care au contra mea diferite resentimente… Dar, în general, când merg pe stradă lumea mă salută, mulți vin la mine. Și mai este un aspect care, poate, o să vi se pară puțin nostim. Foarte mulți vin să se fotografieze cu mine. Oriunde mă duc, vor să se fotografieze cu mine. Sigur că e o copilărie, dar îmi face plăcere!
– Întotdeauna v-am admirat modul în care vă îmbrăcați… Parcă din alt timp.
Din alt timp, da. Eu am rămas la moda vestimentară veche. Mă vedeți pe mine cu pantaloni scurți și cu cămașa descheiată mergând pe bicicletă?!…
„NU AM COPII. INELUL VA AJUNGE ÎNTR-O COLECȚIE PRIVATĂ”
– Există o bijuterie pe care o păstrați, din generație în generație?
Da, inelul pe care mi l-a dat bunicul când am împlinit 10 ani și care este cu stema, de două generații… Mi l-a dat la 10 ani și, de atunci, nu l-am mai scos de pe deget!
– V-ați gândit să faceți gestul acesta și dumneavoastră? Să-l dați către un tânăr care, poate, va fi binecuvântat de timp și de destin așa cum ați fost dumneavoastră?
Da… Dar cum nu poate face parte din familie… Pentru că eu nu am copii, stema devine ceva nepotrivit. Așa că impresia mea e că, după mine, inelul se va duce undeva, într-o colecție privată.
– Aici, acasă la dumneavoastră, ne înconjoară foarte multe cărți…
La etaj am două-trei biblioteci, sunt cărți pe jos… Nevastă-mea este înspăimântată că se împiedică peste tot de atâtea cărți. Sunt grămezi! Vin multe cărți, citesc multe cărți!
– Există vreo carte care să vă fi schimbat viața? Care să vă fi fost pildă într-un moment de nevoie?…
Nu pot să spun că există o asemenea carte. Dar, dacă într-o carte găsești măcar o idee care să-ți folosească, înseamnă că e o carte bună. Și sunt cărți care-ți dau, câteodată, zeci de idei! Am parcurs toată literatura mare, universală, cărțile clasice – toate. Încă de când eram copil ne-au învățat așa. Aveam la Stolnici o bibliotecă de două ori mai mare decât cea pe care o am acum. Au ars-o comuniștii! A ars complet! Că așa era ordinul dat de la Moscova. În liceu am avut posibilitatea, pe lângă programa de școală, să citesc cărți care făceau parte din literatura mare a omenirii.
– Vă vedeți biblioteca de acasă cuprinsă într-o tabletă?
Am și tabletă! Am o tabletă unde țin foarte mult material -și din cercetare și toate cărțile pe care le-am scris, vreo 27 sunt acolo. Sunt, toate, într-o tabletă. Tot ce am eu nevoie e acolo, când mă duc undeva scot tableta și… Este un avantaj cu tableta asta!
– Ce se va întâmpla cu cărțile, cu bibliotecile?
Imaginați-vă că aveți nevoie de Enciclopedia Britanică și locuiți într-un apartament de bloc. Păi, Enciclopedia Britanică vă ocupă jumătate de bibliotecă. Și imaginați-vă că, în schimb, o puteți avea on-line, pe computerul dumneavoastră. Sau că o găsiți pe un DVD, care este un plic pe care-l păstrați undeva… Eu cred că, în viitor, bibliotecile electronice vor înlocui bibliotecile acestea fizice. Când am fost la Universitatea din Singapore, studenților nu li se mai dădeau cărți pe hârtie. Aveau acces la o bibliotecă electonică imensă. Comandau și erau puși în legătură cu serverul respectiv. Nu cred că biblitecile vor rezista încă multă vreme! Așa cum nu au rezistat nici manuscrisele, după introducerea tiparului.
– Credeți că oamenii vor deveni mai reci? Nu cumva tehnica ne dezumanizează, uneori?
Ne dezumanizează pentru că ne transpune într-un univers virtual care este extrem de interesant. Dacă vreau să mă plimb astăzi prin Veneția, mă duc, deschid Google și știu unde să accesez pentru a mă plimba pe străzile orașului respectiv! Asta este o parte pozitivă. Însă, universul social pe care-l deschide internetul este un univers foarte periculos. Acolo se socializează anonim. Și, în adăpostul anonimatului, se dezvoltă o cultură de o categorie extraordinar de proastă. Majoritatea mesajelor pe care le vezi sub anonimat seamănă cu mesajele care, înainte, se scriau pe pereții closetelor. Sunt de-o vulgaritate și de-o lipsă de etică monstruoase. Sunt defulările unor oameni, în general, fără cultură, ale unor oameni mărunți, la adăpostul anonimatului. Aceasta este una dintre marile capcane ale internetului, plus faptul că internetul îți dă acces și la niște lucruri îngrozitoare cum ar fi piața drogurilor.
– Luptați vehement împotriva consumului de droguri…
Am o fundație, CIADO, pe care o conduc și care caută să mobilizeze în special societatea civilă în lupta împotriva drogurilor. Nu se poate lupta împotriva drogurilor numai cu sistemele pe care statul le pune la dispoziție – care au domeniul lor. Trebuie făcută și prevenția și aceasta se poate face doar de către societatea civilă, care trebuie mobilizată.
– Susțineți valorile morale ale tinerilor români și aveți o legătură specială cu Dumnezeu. Aveți o poveste cu Biserica Domnița Bălașa…
Domnița Bălașa este o fundație a Brâncovenilor. Nevastă-mea este descendentă directă din Brâncoveanu. Sunt epitrop testamentar acolo și, de aproape o jumătate de secol, mă duc duminică de duminică și sunt implicat în conducerea acestei fundații, fiindcă este o biserică fundațională. Acesta este un aspect. Al doilea aspect este acela că, prin educația mea, sunt un om religios, care aparține universului creștin-ortodox de tip bizantin. Și am reușit performanța de a împăca activitatea științifică, gândirea mea științifică cu o deschidere spre orizonturile spiritualității, pornind de la ideea că, între modul religiei de a privi viața și modul științei de a o face, nu există o antinomie, ci există o complementaritate. Și ăsta este un avantaj! Sigur că foarte multă lume mă întreabă cum un om de știință, care se ocupă toată viața de microscop, de experimente… Te mai duci și la biserică! Am scris și o carte despre cunoaștere și știință. Cunoașterea umană este mult mai extinsă și mai complicată decât cea pe care ți-o dau științele exacte. Și, dacă le iei complementar, nu există niciun fel de impediment ca un om de știință să fie și un om religios. Ceea ce s-a întâmplat cu oamenii de știință foarte mari! Pasteur era un om foarte religios, Einstein era un om religios… profesorii mei erau oameni religioși… În Statele Unite este structura aceasta sceptică care a spus radical că nu se poate să te consideri om de știință dacă ești om religios și viceversa.
„NU SUNT UN OM BOGAT”
– Sunteți un om care a făcut foarte multe pentru țara aceasta și, tocmai de aceea, îmi imaginez că, poate, românii cred că sunteți și bogat. Sunteți bogat?
Am o casă, am niște bani care mi-au rămas de la vânzarea unei păduri și atâta tot. Nu pot să mă plâng de sărăcie, dar nu pot să spun că sunt un om bogat așa cum se definește omul bogat într-o societate capitalistă modernă. Oamenii bogați ai societății capitaliste moderne sunt cei implicați în marea industrie, în sistemul bancar, în serviciile mari. Cei care au un rol pozitiv – dacă știu să și-l îndeplinească – în mersul societății și în dezvoltarea istoriei. Dar eu nu sunt la nivelul ăsta. Am o viață confortabilă, fără să am mari griji materiale. Sigur că acum, cu toate fenomenele astea de criză, te mai gândești… la ce se va petrece.
– Dar, când vă uitați la televizor, ce vedeți? Vă place România așa cum este ea pe micile ecrane?
Nu!
– Credeți că imaginea pe care o prezintă mass-media contrastează puternic cu realitatea?
Imaginea aceasta nu dezvoltă realitatea pentru că mediile noastre de informare, presa scrisă și, mai ales, televiziunea nu vor să informeze. Nu vor să formeze o opinie. Ei merg pe dezvoltarea unor interese de grup și, în special, pe acest principiu fundamental al jurnalisticii – că o știre bună nu-i o știre! Și atunci, nu dau decât știrile rele și prezintă partea goală a paharului. Nu se pune accentul pe realizări, pe lucrurile pozitive, care, zi de zi, se fac în această țară.
– Pragul de 90 de ani – un prag important… ce ați schimba din viața dumneavoastră, dacă ați avea șansa?
Capacitatea unui singur om de a schimba ceva… Eu mă feresc de lucrurile astea – ce s-ar fi întâmplat dacă Cleopatra ar fi fost cârnă, care ar fi fost istoria Umanității… E o joacă care nu are o bază care să fie interesantă. Pentru că poți să-ți închipui orice – cum ar fi fost dacă aș fi rămas dincolo, daca nu m-aș fi căsătorit… Sigur că istoria ar fi fost alta! Nu știu dacă mai bună sau mai proastă!
– Dar cea mai frumoasă perioadă a vieții dumneavoastră care a fost?
Toată viața mea a fost frumoasă! Nu pot să spun… chiar când am avut necazuri mari, ele s-au întors spre bine. A fost bombardată casa – datorită acestui lucru n-a fost naționalizată, am fost dat afară din învățământ – datorită acestui lucru am făcut cibernetică și am găsit nevasta. Era să mor de o formă gravă de rujeolă, am fost în comă în 1956 și asta m-a scăpat să nu mi se atârne niște tinichele de coadă cu prilejul Revoltei din Ungaria. Că așa era pregătit! De fiecare dată, de câte ori a fost ceva rău, s-a transformat în bine. Și, în general, toți cei care mi-au făcut rău, n-au scăpat bine.
– Fie roata și pătrată, tot se-nvârte ea odată, nu?! Așa spune românul…
Ei, roata mea n-a fost nici prea rotundă, dar nici chiar pătrată. A fost așa… poligonală! Și a mers bine, s-a-nvârtit!
– Aveți vreun mesaj pentru români?
Le-aș spune să privească viața sub mai multe aspecte. Sub aspectul profesional, dar nici să nu neglijeze orizonturile culturii, lucru care se întâmplă la ora actuală, mai ales prin programele noastre școlare. Iar în deomeniul profesiei… să caute să-și facă o profesie serioasă, muncind pentru ea, fiindcă este elementul care-i face, cu adevărat, utili în societate și independenți. Și să nu se lase atrași de acest model care astăzi circulă foarte mult: să fac bani cât mai mulți, cât mai repede și indiferent prin ce mijloace. Asta este capcana cea mai periculoasă în care poate să lunece un tânăr.
Interviu difuzat de Money TV – Noiembrie 2012
