Helmuth Duckadam a Plecat în stele astăzi. În semn de omagiu, reluăm un interviu acordat pentru Money, în anul 2013. Condoleanțe familiei!
În 1986, Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni. Pentru românii de pretutindeni, Helmuth Duckadam ramane un erou. Sevilla 1986 a fost momentul care a taiat rasuflarea unei țări întregi pentru ca, mai apoi, să ne aducă victoria din teren. O victorie din nostalgiile căreia fotbalul românesc a trăit, ani întregi. Helmuth Duckadam – despre momentul celor patru lovituri apărate, despre câți bani a câștigat atunci si cât a durat gloria.
– Primii pași în fotbal i-ați făcut în 1974, la Școala Sportivă Gloria-Arad. Cum ați ajuns să faceți fotbal? Băteați mingea pe maidan?
Helmuth Duckadam: Da, în acea perioadă toți copiii jucau fotbal, în pauza mare, în curtea școlii. Eu am început fotbalul în comuna mea natală, comuna Semlac. La 15 ani jucam în echipa comunei.
– De ce ați ales fotbalul?
Helmuth Duckadam: Probabil că fotbalul era, ca și acum, cea mai mare atracție pentru un copil. Am ales postul de portar pentru că eram puțin mai puturos. Și atunci m-am pus în poartă. Cu timpul, mi-a plăcut acest post – îmi plăcea să plonjez, să mă arunc pe minge. De la echipa din Semlac am plecat la Scoala Sportivă Gloria, din Arad, unde plecasem să fac școala profesională. În acea perioadă părinții încercau ca noi, copiii lor, să avem o meserie.
– Sperau că veți face o carieră în fotbal? Sau era doar o pasiune, un mod de a vă consuma timpul?
Nu, era doar o pasiune.
– Familia dvs. are origini germane?
Helmuth Duckadam: Noi suntem etnici germani – în acea parte a țării au fost foarte mulți, iar după Revoluție au plecat în Germania. Bunicii, străbunicii mei, toți erau de etnie germană, iar în casă se vorbea limba germană.
– Ați avut o educație riguroasă? Părinții v-au ținut din scurt?
Helmuth Duckadam: Nu aș putea să spun asta, dar, cum se vede și azi, poporul german este un popor meticulos, cu oameni de cuvânt. Și la noi în casă a fost același lucru.
– Deci vă regăsiți în stilul acesta de viață?
Helmuth Duckadam: Da, chiar îmi place acest stil de viață. Sunt punctual, disciplinat și poate de aceea am ajuns, ulterior, la Steaua, în armată.
– Să continuăm cu parcursul profesional. În 1977 debutați ca portar la echipa Constructorul-Arad, din Divizia C.
Helmuth Duckadam: De la Școala Sportivă Gloria-Arad am plecat la UTA-juniori. Orice echipă mare avea și o echipă de tineret. Am jucat acolo o jumătate de an, după care am ajuns la Constructorul-Arad, o echipă de Divizie C, Liga a III-a. Aici am avut marele noroc de a-l avea ca antrenor pe regretatul Coco Dumitrescu, un mare antrenor al Aradului, al României. Am evoluat un an și, de acolo, am plecat în Divizia A. La UTA am avut un alt antrenor, Ion V. Ionescu, care m-a promovat la prima echipă a UTei. Am avut concurența foarte mare. Erau doi portari de echipa națională, Iorgulescu și Jivan, iar eu eram foarte tânar. Mi-au dat această încredere și am debutat la un meci cu Târgoviște, unde juca Gică Dobrin. Era o mare realizare pentru mine să joc într-un meci oficial contra lui Gică Dobrin.
„În perioada mea, în sportul românesc nu erau bani foarte mulți”
– Tinerii care fac sport astăzi își doresc să facă performanță și apoi să părăsească România, să joace pentru echipe străine. În vremea dvs. cum se punea problema? Aveați știri despre sportivii mari, de afară? Vă gândeați că, făcând sport, veți câștiga mulți bani? Ce vă doreați, de fapt, de la fotbal? Glorie, bani?
Helmuth Duckadam: Bani, în niciun caz. În acea perioadă, în fotbalul românesc, nu erau bani foarte mulți. În primul rând, era o satisfacție să ajungi la un club mare, cum ar fi un club din București, să reușesti să faci o facultate mai ușor și să vezi lumea. Prin faptul că ajungi la un club mare, la echipa națională aveai posibilitatea, pe care foarte mulți nu o aveau, de a vedea lumea.
– Ivan Patzaichin îmi spunea, într-un alt interviu, ca sportul l-a scăpat din sărăcia copilăriei. La dvs., în familie, cum stăteau lucrurile? Aveați o situație modestă sau, dimpotrivă?
Helmuth Duckadam: Noi am avut o situație normală, în comuna Selmlac, cu venituri normale. Nu am dus lipsuri majore. Mai am un frate și o soră, mai mică.
– Cu ce se ocupă? Tot în lumea sportului?
Helmuth Duckadam: Nu. Din păcate, nici frații mei, nici copiii mei nu au făcut sport de performanță. Nu au fost talentați la sport. Fiica mea cea mare, din Statele Unite, a avut aptitudini pentru tenisul de câmp. Însă situația financiară nu mi-a permis să o susțin, cât aș fi vrut.
– Ce sportiv admirați, în anii de început ai carierei dvs.?
Helmuth Duckadam: Sigur, fiecare copil avea un idol. În Romania erau: Adamache, un portar foarte sobru de la Brașov, Moraru, de la Dinamo, pe care îl admiram pentru ținuta și echipamentul lui. Pe plan extern, vedeam pe antena de Ungaria, sportivii internaționali: Konada, Schumacher.
– Ce a însemnat echipa Steaua pentru dvs.? A fost o opțiune sau mâna destinului?
Helmuth Duckadam: A fost o opțiune. Eu, în perioada când am fost la UTA, am fost selecționat la echipa națională, pe vremea lui Mircea Lucescu și în această perioadă am avut oferte să merg la Universitatea Craiova sau la Steaua. Eram în cantonament la Snagov, cu echipa națională. Atât Ștefănescu cat și regretatul Sameș încercau să mă convingă să merg, unul la Craiova, celălalt, la Steaua. Am ales Steaua pentru că urma să plec în armată și am considerat Steaua ca fiind opțiunea mai bună, deși, financiar, oferta de la Craiova era mai bună. Mai târziu, băiețelul meu când era întrebat ce vrea să se facă spunea că vrea portar la Steaua, ca să nu facă armata.
– V-ați gândit cum ar fi fost dacă ați fi ales invers?
Helmuth Duckadam: Sigur, în acea perioadă Universitatea Craiova era un club foarte mare – generația Balaci, Irimescu, Cârțu… ei au ajuns până în sferturi de finală. Din punct de vedere financiar, Universitatea Craiova stătea mai bine. Poate nu mai aveam satisfacțiile pe care le-am avut: aici, la București, am reusit sa termin și Academia Militară – Motoare și Avioane. Pe plan sportiv, cu echipa Steaua, se numără: câștigarea a două titluri de campioană a României, o Cupă a României și câștigarea Cupei Campionilor. Satisfacție mai mare nu exista…
– Cum erau colegii de echipa de la Steaua? Acum fotbaliștii sunt mai mult vedete decât sportivi. Așa era și atunci?
Helmuth Duckadam: Eu am ajuns la Steaua în perioada anului 1983. Steaua era în căutări, ca și acum. S-au perindat în Clubul Steaua peste 60 de jucători până s-a ajuns la formula din anul 1986. Sigur, până ne-am adunat au fost mici probleme de jucători, de lot, pentru că veneau mulți jucători. Din 1985 s-a format echipa mare, care a dominat Europa, vreo 5 ani. În acea perioadă nu eram vedete, nu puteam fi vedete pentru că nu existau atâtea televiziuni de sport, atâtea ziare. Viața noastră privată era mult mai discretă.
– Dar acum, când deschideți un ziar, când priviți știrile sportive la televizor, vă place ce vedeți? Considerați că știrile sportive sunt transmise într-un mod profesionist?
Helmuth Duckadam: Eu cred că răspunsul cel mai potrivit este că mai avem de lucrat. Din păcate, nu vreau să supăr pe nimeni, se caută prea mult cancan și mai puțin știri sportive. Probabil că asta se cere și, din acest punct de vedere, nu poti să-i acuzi. Fiecare televiziune caută ratingul.
– Mă gândesc, ce s-ar fi întâmplat dacă momentul din 1986 ar fi avut loc, să spunem, anul trecut? A fost o isterie mondială…
Helmuth Duckadam: Depinde unde ar fi avut loc. Dacă ar fi fost în România, nu știu dacă se schimba foarte mult. Dacă ar fi fost în străinătate, erai aranjat financiar pe toată viața. Din păcate, acestea sunt diferntele dintre noi și alte țări.
– Să vorbim despre momentul de la Sevilla, din 1986, când acolo, în poartă, ați decis istoria fotbalului românesc. Ce a însemnat acel moment pentru dvs? Fără doar și poate, vârful carierei!
Helmuth Duckadam: Cu siguranță. Înainte de acea finală, cu toții ne gândeam că mergem acolo, jucăm cu Barcelona, pe pământ spaniol, că șansele noastre erau destul de reduse. Barcelona era, ca și acum, o echipă foarte mare. Am vrut să arătăm, în primul rând, ca și înRomânia se juca un fotbal de calitate. Faptul că am reușit să câștigăm acel trofeu a fost împlinirea unui vis.
– Sunteți în Cartea Recordurilor pentru că ați apărat cele 4 lovituri de balon.
Helmuth Duckadam: Așa am auzit și eu, dar nu pot confirma pentru că nu am văzut acea carte.
– Aș vrea să ne povestiți ce sentimente au fost în sufletul dvs. atunci când ați apărat prima dată, când ați apărat a doua oară, a treia oară și … a patra oară. La ce vă gândeați? La cine va gândeați? Ce s-a întâmplat în mintea dvs.?
Helmuth Duckadam: Sigur, ca orice copil, ai un vis. În momentul când m-am apucat serios de fotbal, visul meu a fost să ajung într-o finală și să decid eu soarta partidei, la loviturile de la 11 metri. Dar niciodată nu am visat să ajung la un nivel atât de mare. În acele momente mi-am făcut o strategie. Foarte importantă a fost prima lovitură pe care a tras-o Alesanco. Am reușit, prin poziția lui, să ghicesc colțul, cum se spune, și am apărat prima lovitură. Cea de-a doua lovitură, ca și celelalte, a fost un joc al minții, pentru că m-am pus în situația celui care execută lovitura. Cum aș executa eu? Dacă facem o retrospectivă a fost așa Portarul de la Barcelona, Urruti, a apărat una în stânga și una în dreapta și logic era caurmătorul jucător, Pedraza, să gândească, pe undeva, la fel. Portarul, adică eu, a apărat una pe dreapta, logic ar încerca în stânga, deci trag tot îndreapta. A gândit ca și mine sau eu ca el: m-am dus tot în dreapta. Cea mai simplă lovitură a fost cea de-a treia, a lui Piti Alonso, care era logică, după ce, un portar apară două lovituri pe o parte, în dreapta, va pleca în stânga, deci trag în dreapta. Am plecat destul de repede pe dreapta, se vede pe imagini, pentru că eram convins că va trage tot în dreapta. La a patra lovitură mă gândeam ce să fac: am apărat trei lovituri pe dreapta, ce voi face la a patra? Mă gândeam la jucătorul care bate lovitura, că este convins că eu mi-am ales un colț, dreapta și se gândește să tragă în stânga. Așa a gândit Marcos și așa am gândit și eu. Am apărat, astfel, și cea de-a patra lovitură. Ce era interesant în acele momente era faptul că, în momentul când executau loviturile jucătorii Stelei, eu eram la marginea careului de 16 metri, pe spate și priveam cerul. Se făcea o mare gălăgie și după această gălăgie a spectatorilor îmi dădeam seama dacă a marcat sau nu. Iar în momentul când trăgeau spaniolii, se făcea liniște ca să nu-i deranjeze pe jucători, ceea ce m-a ajutat și pe mine, ca să mă pot concentra mai bine.
– Dar, le-ați prins privirea atunci când șutau spre poartă?
Helmuth Duckadam: Nu. Acestea sunt povești. Distanța esta de 20 de metri, nu ai cum să-i vezi privirea. Un portar își face o strategie și își alege colțul, pentru că, dacă nu pleci cu câteva fracțiuni de secundă mai înainte de șut, nu ai nicio șansă să prinzi acea minge.
– V-ați gândit cum era dacă dădeați greș? Ce ar fi zis echipa? Ce ar fi zis țara?
Helmuth Duckadam: Nu. Eu am avut șansă. Un portar are mereu șansă. Să fim realiști: un portar, la o lovitură de la 11 metri, nu are ce pierde, el are doar de câștigat. Nimeni nu-i imputa unui portar că nu a prins un penalty, îl acuză pe jucătorul care ratează. Din acest punct de vedere eu eram ferit.
– Ce s-a spus atunci la vestiare?
Helmuth Duckadam: Mare lucru nu s-a spus, pentru că eram cu toții uimiți, nu ne venea să credem că am reușit această performanță. Ne-am deplasat la hotelul în care stăteam, ne-am revenit cam după o oră, am coborât, erau și soțiile jucătorilor și încet, încet am conștientizat marea noastră performanță. A durat luni, ani, până când lumea și-a dat seama de această performanță.
– Ce a scris presa atunci? Bănuiesc că toate fotografiile erau cu dvs. V-ați simțit vedetă?
Helmuth Duckadam: Nu, nu. Fotografiile nu erau cu mine, erau 2‑3 fotografii cu echipa. În acea perioadă era un singur ziar de sport. Era înaintea Congresului al XIV-lea al P.C.R și toate ziarele, inclusiv Sportul, erau pline cu acest eveniment. Ni s-a dat atenție o zi, două și apoi, gata. Nu este ca acum, după orice victorie îți apare poza pe 3‑4 pagini.
– Când v-ați întâlnit cu oamenii, în România, ce vă spuneau?
Helmuth Duckadam: A fost ceva special. Oriunde ieșeam, în București, Arad, oriunde oamenii mă priveau cu simpatie, mă întrebau despre meci, mă invitau la restaurante…
– V-ați făcut prieteni în perioada aceea? Și mă gândesc la oameni influenți, la niște relații care să vă ajute, peste timp…
Helmuth Duckadam: Nu. Niciodată nu am reușit și nici nu am încercat să-mi fac prieteni pentru o relație sau pentru a profita.
– La Sevilla, pe lângă glorie, cupă, aplauze… banii câți au fost?
Helmuth Duckadam: Înainte de acest meci au fost tot felul de propuneri de premiere. S-a pornit de la o mașină Dacia, până la urmă ni s-a spus de un Aro. Am fost chemați la președintele țării, Nicolae Ceaușescu, care ne-a dat Meritul Sportiv clasa I, o cupă de șampanie și, pentru acea perioadă, 1600 de lei, impozabili. Această sumareprezenta cam jumătate din salariul unui muncitor…
– Ce ați făcut cu acei bani?
Helmuth Duckadam: Nu aveai ce să-ți faci cu ei, pentru că nu erau bani mulți, erau, ca pentru acum, 2‑3 milioane. Acel Aro promis ni l-au dat, după câteva luni, dar nu a mai fost un Aro nou, cum se făcea la Câmpulung.
– Cum, nu ați primit o mașină nouă?
Helmuth Duckadam: Nu. Erau din stocul armatei, vechi. Dar, în acea perioadă, se vindeau foarte bine, erau foarte cerute de ciobani. Am vândut-o la cineva din comuna Pecica, unui cioban și am cerut 220 de mii de lei. Trebuia să facem actele în București și când a venit cumpărătorul mi-a spus că nu-mi dă decât 200 de mii, pentru că avea consumul de ulei mai mare decât cel de motorină, fiind o mașină veche. Una peste alta, a fost un premiu bun.
– Se spune că, în viață, fiecare moment de fericire este secondat de o încercare. Dvs, în același sezon, aveați să treceți printr-o încercare dificilă, un anevrism la brațul drept, care a presupus o intervenție chirurgicală, un șoc pntru cariera dvs.
Practic, era finalul carierei mele.
– Erați cu niște prieteni cândați aflat. Toți v-au spus că poate sunteți obosit…
Helmuth Duckadam: Eram în vacanță, pe malul Mureșului, la un foc de tabără. Dimineața, pe rouă, am alunecat și m-am sprijinit pe mână. În acel moment, probabil, s-a deplasat cheagul de sânge și a blocat circulația în brațul drept. Durerile au fost foarte mari, medicul din sat și-a dat seama de gravitatea situației și m-a trimis la Arad. Spre norocul meu, a fost după finala de la Sevilla, când toată lumea era impresionată de acel succes și am primit toată atenția din partea medicilor. Primul secretar de la Arad a vorbit cu ministrul Apărării, în aceeași zi a fost trimis un avion la Arad și am fost adus la București. Era vorba de ore, minute, pentru că brațul se învinețise și era problema de amputare și alte complicații și mai rele. Echipa de la București a făcut o treabă fantastică pentru că, în acea perioadă, medicina de la noi nu era așa de dezvoltată, aparatele necesare la o asemenea intervenție lipseau, în mare parte sau cu desăvârșire. Mi-a fost salvat brațul.
– V-ați recuperat complet?
Helmuth Duckadam: Da, m-am recuperat. În primă fază am crezut că o să mai pot juca, am și jucat, la un nivel mai mic și pe răspunderea mea.
– … la un nivel mai mic. Ce a fost în sufletul unui campion, când și-a dat seama că trebuie să joace la un nivel mai mic?
A fost alegerea mea.
– Ați simțit că sunteți retrogradat?
Helmuth Duckadam: Nu, niciodată. Aveam chiar adversari care se mândreau că au reușit să marcheze de la 11 metri în poarta apărată de mine, ceea ce nu au reușit jucătorii spanioli. Nu am făcut din acest lucru un caz pentru că eu nu am uitat niciodată de unde am plecat.
– Dacă ar fi să vorbim în cifre despre cariera dvs., am spune așa: 133 de apariții în Divizia A, 13 în Cupa României și 9 în Cupa Campionilor Europeni. Așa este?
Helmuth Duckadam: Nu știu. Niciodată nu am făcut socoteala, câte jocuri am făcut în Divizia C, B, în Divizia A… câte goluri am marcat, că și eu am marcat goluri.
– Păstrați înregistrările cu meciuri în care ați jucat dvs? Aveți o arhivă?
Helmuth Duckadam: Nu. Singurul lucru pe care îl am este un geamantan imens, în care, în primaperioadă a carierei mele, înainte de 1989, am adunat ziare. Cred că nu m-am mai uitat peste ele de peste 20 de ani. Sunt undeva în pod, la mama. Dacă va avea cineva curiozitatea, copiii, vreun nepot, la găsesc acolo.
– Sunteți cetățean de onoare al localități idvs natale? Oficialitățile au făcut vreo școală care să vă poarte numele?
Helmuth Duckadam: Da, am fost făcut cetățean de onoare, dar din păcate au fost niște evenimente, pe care nu vreau să le comentez și din cauza cărora am renunțat la această diploma, că atât a fost.
– Ce relație aveți cu GigiBecali?
Nu suntem nici prieteni, nici nu ieșim înoraș, avem o relație strict angajator-angajat.
– Dumnealui are niște gesturi foarte mari pentru a-și arăta satisfacția sau mulțumirea față de cineva care contează pentru clubul Steaua. Nu v-a făcut vreo statuie?
Helmuth Duckadam: Nu, nici nu mi-a mărit salariul. Avem o relație de respect reciproc, de un an și jumătate de când sunt la Steaua. Niciodată nu mi s-a reproșat că ceva nu aș fi spus bine, la un interviu. Este singurul om din România care, într-adevăr, m-a ajutat. Acum trei ani a trebuit să fac a treia intervenție chirurgicală la brațul drept și costa foarte mulți bani. Mi s-a pus un dispozitiv pe mână, la o clinică în Austria și a costat 10 mii de euro. Eu nu eram încă la Steaua, dl Becali m-a sunat că aflase că am nevoie de acești bani, pe care nu îi aveam. Eu i-am spus că nu are nici o obligație față de mine și mi-a răspuns că a ajutat atâția oameni, „cum să nu te ajut și pe tine”. Și dl. Becali a achitat costul intervenției. Este un gest mare pe care l-a făcut pentru mine și din acest motiv, indiferent de cum va evolua relația dintre noi, ea va rămâne de respect.
– Pentru profesioniștii din fotbalul de peste hotare, 10 mii de euro înseamnă, uneori, un weekend petrecut într-o stațiune exotică… Considerați că românii vă apreciază la adevărata dvs. valoare? Au știut să vă și mulțumească, financiar vorbind? Vă așteptați la mai mult?
Helmuth Duckadam: Faptul că oamnii mă apreciază pentru ceea ce fac, pentru ceea ce am făcut, îmi dă o mare satisfacție. Dacă ceva mă nemulțumește, este tot legat de politic, de tot ce a guvernat România până acum. Pe lângă succesul pe care l-am avut la Sevilla, din păcate, am regretul că am participat, din primele zile, la Revoluția din 1989. Este singurul regret din viață pentru că nu aș mai face-o. După ani de zile, după alegeri, când s-ahotărât să primim o anumită pensie viageră, nu o sumă fantastică, de anul viitor nu o s-o mai primim nici pe aceasta. Cred că am spus tot.
„Trebuia să-mi aleg o meserie pentru a-mi întreține familia”
– După ce v-ați încheiat cariera de fotbalist, v-ați angajat la Poliția de frontieră -Arad.
La Nadlag este un punct de frontieră, aproape de localitatea mea, 12 km.
– De ce ați ales acest job?
Helmuth Duckadam: Eram la o răscruce, deoarece trebuia să-mi aleg o meserie pentru a putea întreține familia. Am ieșit din armată, nu au mai vrut să mă țină – cât ești bun, ești bun, când nu mai ești, te dau la o parte. Am venit în București cu trenul și mi-am zis să bat pe la uși. Singura ușă care mi s-a deschis a fost a lui Corneliu Vadim Tudor, pe care l-am rugat să mă ajute cu un serviciu. M-aîntrebat ce aș dori să fac și i-am spus că aș vrea să mă angajez în Poliția de frontieră, pentru că este aproape de casă. M-a ajutat și, după un curs de perfecționare de trei luni, în București, am ajuns polițist de frontieră.
– Nu se punea, cumva, problema să rămâneți în sport? Să fiți un antrenor, un consilier în fotbal?
Nu, nu s-a dorit asta.
– Ați incomodat pe cineva?
Helmuth Duckadam: Nu cred. Așa erau vremurile. Am fost chemat la Ministerul Apărării după ce s-a știut că nu mai pot juca din cauza acelei operații, de către IlieCeaușescu și mi s-a spus că asta e, e gata. Le-am făcut propunerea ca pe salariul pe care îl aveam de 3.000 de lei, care nu era o avere, să fiu un fel de impresar, să văd ce se petrece în restul țării și să fac propuneri pentru fotbaliști care să joace la Steaua. Nu s-a acceptat această propunere și a trebuit să-mi văd de treabă.
– În anul 2003 ați câștigat loteria vizelor și ați primit dreptul de a pleca în SUA. Ați plecat acolo cu fosta soție, Ildiko și cu fiica, Brigitte. V-ați întors în țară după numai un an. De ce? Ce a fost America pentru dvs, un vis?
Helmuth Duckadam: Nu neapărat. Era o dorință să văd America, iar la loteria vizelor am depus datorită unui nepot și am câștigat. Așa a fost să fie. Înainte de a pleca îi propusesem soției să nu mai plecăm. Aveam o vârstă, aveam acele probleme de sănătate și mi-ar fi fost greu să fac o muncă pentru care se câștigă mai bine. Soția a insistat să plecăm pentru copii. Am plecat și am stat din 2003 până în 2006, am mai venit, am mai plecat, pentru diferite perioade. La un moment dat, am zis că America nu este pentru mine, nu mă puteam acomoda. Trebuia să am cel puțin 5 ani ca să pot deveni cetățean american și să pot activa într-un job în poliție sau înaltă parte, unde mi-ar fi plăcut.
„Am muncit pe la neamuri, ajutam prin grădină…”
– Și cât ați stat acolo, ce ați făcut?
Am făcut diferite munci pe la neamuri, ajutăm prin grădină… nimic interesant.
– În presa vremii se spunea că ați plecat în America cu fosta soție. Să înțeleg că acum, în viața dvs, este altcineva?
Helmuth Duckadam: Da. După acea perioadă în care eu nu m-am acomodat, am spus că mă întorc în România. Soția a hotărât să rămână în Statele Unite. La ora actuală avem o relație foarte bună, se cunoaște cu actuala mea soție, Alexandra.
– Cum este femeia care vă stă alături?
Helmuth Duckadam: Pe Alexandra am cunoscut-o tot prin fotbal. Fotbalul mi-a adus multe! Nepotul ei era tot portar la echipa de fotbal, de juniori, pe care o înființasem în comunaSemlac. Am cunoscut-o când tot venea să-și vadă nepotul. Am stat vreo doi ani împreună, după care ne-am hotărât ca relația să fie serioasă și să ne căsătorim. Ne-am căsătorit în urmă cu 4 ani, avem o fetiță, Julie. Actuala soție este mai tânără decât mine cu 20 de ani, o femeie frumoasă, inteligentă, are două facultăți și un masterat… Nu m-a luat pentru bani, că nu am avut și nu am nici acum.
– Sunteți un om fericit? Sunteți un om împlinit?
Helmuth Duckadam: Da, da. Trebuie să recunosc că, din acest punct de vedere, sunt chiar foarte mulțumit. Am o familie unită, cu dragoste. Mă bucur că relațiile cu fosta soție au rămas foarte bune și cu copiii mei, Brigitte și Helmuth. Am și nepoți, de la băiat, un nepot de 6 ani și o nepoțică de 3 ani. Sunt împlinit, din punct de vedere familial.
– Spuneți-mi trei lucruri din viața dvs. fără de care nu ați putea trăi.
Helmuth Duckadam: Aș începe cu sănătatea, fără de care nu poți trăi și, tot pe primul loc, familia. Întotdeauna mi-au plăcut filmele italiene, în care familia era mereu unită. Înal treilea rând, dacă nu ai banii pentru strictul necesar, nu ai cum să trăiești.
– Care ar fi calitățile dvs., spuse în câteva cuvinte?
Helmuth Duckadam: În primul rând, sunt născut în zodia Berbec și spun, mai în glumă, mai în serios, că este cea mai bună zodie. Sunt disciplinat, îmi place punctualitatea, sunt foarte ambițios în momentele în care îmi ajunge cuțitul la os, sunt muncitor, am muncit pentru fiecare leu pe care l-am avut sau pe care îl am.
– Ați muncit pentru fiecare leu și ați făcut și pasul spre politică, la un moment dat, în 2004.
Helmuth Duckadam: Da. Chiar mă întorsesem din America și toată lumea spunea că dl Becali și-afăcut partid. Eu eram vicepreședinte al filialei regionale-Arad a P.U.R, al lui Dan Voiculescu, când m-a sunat dl Becali să-mi propună să merg la el în partid. Am venit la București și am acceptat cu condiția să am mână liberă. Mi-a răspuns „Ia ștampila și organizează-te la Arad!”, am avut și satisfacții în politică, pe lângă dezamăgiri. Am reușit să fac o organizație județeană-Arad și alte 78 de organizații locale. Am avut ghinion că în 2004 s-a ridicat pragul de la 3% la 5% pentru a intra în Parlament. Noi am fost tot timpul la 4,80%, nu am reușit niciodată să trecem de 5%. A fost o perioadă frumoasă.
– Nu v-ați gândit să mergeți cu o carieră în politică? Să perseverați?
Helmuth Duckadam: Ba da, când am început, asta mi-am dorit. Am făcut-o din plăcere peste 5 ani, numai că în politică „trebuie să ai stomac”, cum se spune. În politică trebuie să promiți și eu nu am putut niciodată să promit oamenilor cu care mă întâlneam că le repar străzile, că le repar casele… Lumea fiind învățată să ceară – ca de primit oricum oamenii nu primesc, ne întreba ce promitem noi. Eu spuneam că nu promit nimic și drept răspuns primeam: „păi, atunci, cum să te votez?” Asta e! Sigur, este o mare diferență între a fi simpatizat și a fi votat. Sunt foarte mulți suporteri steliști, dar care au alte înclinații politice.
– Dacă ar fi să aveți portofoliul de ministru, să puteți să decideți în sport, ce ați face acum? Care ar fi primele trei mișcări?
Din păcate, la acest moment, ca ministru nu mai poți să decizi nimic. Nu există bani de la bugetul statului, sunt foarte puțini.
– Printre decorațiile dvs., cea mai strălucitoare e cea pe care ați primit-o pe 25 martie 2008, de la președintele României, Traian Băsescu – este Ordinul Meritul Sportiv.
Helmuth Duckadam: Vreau să fac o paranteză. Cele mai importante medalii sunt cele primite de la Nicolae Ceaușescu – Meritul Sportiv clasa I, Maestru Național al Sportului. De la Președintele Traian Băsescu am primit Meritul Sportiv clasa a II-a. Dacă mai primesc vreo medalie, probabil, va fi clasa a III-a… Problema reală este că tot ce am primit de la statul român, Meritul sportiv clasa I, îți oferă un loc de veci. Iar anul trecut, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la câștigarea finalei de la Sevilla, am fost decorați de către Ministrul Apărării, Gabriel Oprea, cu Meritul Militar – cea mai mare distincție din armată. Acest lucru te ajută să poți fi înmormântat cu fanfară. Deci, ce am primit noi de la statul român pentru acea performanță a fost un loc de veci și mândria de a fi înmormântat cu fanfară!
– Ca întotdeauna, la români! Goria vine după… Incredibil!
Din păcate, nu este o glumă.
– Ce vă doriți acum?
În primul rând, sănătate. Am o vârstă și am fost încercat de multe ori în viață cu anumite probleme de sănătate. Îmi doresc sănătate pentru a putea să-mi cresc fetița, să am o viață liniștită.
