Beijingul înseamnă de fapt două oraşe. Unul este oraşul puterii şi al banilor. Oamenilor nu le pasă ce vecini au; nu au încredere în tine. Celălalt oraş este unul al disperării. Văd oameni în mijloacele de transport în comun, le văd ochii şi văd că nu mai au nici o speranţă. Nici măcar nu pot să‑şi închipuie că vor putea vreodată să‑şi cumpere o casă. Vin din sate foarte sărace, unde nu au văzut niciodată electricitate sau hârtie igienică.
Furtuna de nisip
În fiecare an, vin cu milioanele la Beijing ca să‑i construiască podurile, drumurile şi casele. În fiecare an construiesc un Beijing egal ca mărime cu oraşul din 1949. Sunt sclavii Beijingului. Stau fără nici un act în structuri ilegale, pe care Beijingul le distruge în procesul de extindere. Cine este proprietarul caselor? Cei care aparţin de guvern, şefii din industria cărbunelui şi ai marilor întreprinderi. Ei vin la Beijing ca să facă cadouri – iar restaurantele, saloanele de karaoke şi saunele sunt, ca urmare, foarte bogate.
Beijingul le spune străinilor că pot să înţeleagă oraşul, că avem acelaşi gen de clădiri: stadionul „Cuibul de pasăre“, turnul CCTV al televiziunii centrale. Oficialii care poartă costum şi cravată ca tine, vizitatorule, spun că suntem la fel şi putem face afaceri. Dar ne refuză drepturi fundamentale.
Vei vedea şcoli pentru copiii muncitorilor migratori închise. Vei vedea spitale unde rănile pacienţilor sunt cusute – dar când află că pacienţii nu au nici un ban, le desfac cusăturile. Este un oraş violent.
Cel mai rău lucru cu Beijingul este că nu poţi avea pic de încredere în sistemul juridic. Fără încredere, nu poţi să identifici nimic; eşti ca într‑o furtună de nisip. Nu te consideri ca parte a oraşului – nu există locuri de care să te lege ceva, unde să‑ţi placă să mergi. Nici un colţ de stradă, nici o zonă atinsă de o lumină anume. Nu îţi aminteşti nici un material, o textură, vreo formă. Toate se schimbă permanent, după voinţa altcuiva, a puterii altcuiva.
Pentru a proiecta cum se cuvine Beijingul, ar trebui ca oraşul să poată avea spaţii pentru diferite interese, în aşa fel încât oamenii să coexiste, în aşa fel încât societatea să‑şi recunoască întreaga compoziţie. Un oraş este locul ce poate oferi maximum de libertate. Altfel, este incomplet.
Îmi pare rău să spun că nu am un loc favorit în Beijing. Nu îmi vine să mă duc nicăieri în oraş. Locurile sunt atât de oarecare. Nu vrei să te uiţi la o persoană care trece pe lângă tine pentru că ştii exact la ce se gândeşte. Nici o curiozitate. Şi nimeni nu va discuta vreodată cu tine. Nimic din arta mea nu reprezintă Beijingul. „Cuibul de pasăre“ – nici nu mă gândesc la el. După Olimpiadă, oamenii obişnuiţi nu vorbesc despre el pentru că Olimpiada nu a adus nici o bucurie poporului.
Timp şi protecţie
Există lucruri pozitive în Beijing. Oamenii încă mai fac copii. Există câteva parcuri plăcute. Săptămâna trecută am trecut printr‑unul şi câţiva oameni au venit spre mine şi mi‑au făcut semn cu degetul mare în sus sau m‑au bătut pe umeri. De ce trebuie toţi să se manifeste atât de rezervat? Nimeni nu vrea să vorbească deschis. Ce aşteaptă? Întotdeauna îmi spun „Weiwei, părăseşte ţara, te rog“. Sau „Să trăieşti mult şi să‑i vezi cum pier“. Fie să plec, fie să am răbdare şi să asist la moartea lor. Chiar nu ştiu ce am să fac. Chinurile prin care am trecut m‑au făcut să înţeleg că, pe această ţesătură, există multe locuri ascunse unde sunt plasaţi oameni fără identitate. Fără vreun nume, doar un număr. Nu le pasă unde mergi, ce infracţiune ai comis. Se uită sau nu la tine, nu are absolut nici o importanţă. Există mii de locuri de acest gen. Şi doar familia ta plânge după dispariţia ta. Dar nu poţi primi răspuns de la comitetul de stradă sau de la funcţionari, nici chiar de la cei de la niveluri mai înalte, instanţe de judecată sau poliţie ori şeful statului.
Soţia mea a scris genul acesta de petiţii în fiecare zi, a dat telefoane la circa de poliţie în fiecare zi. Unde este soţul meu? Spuneţi‑mi doar unde este soţul meu. Nu există nici un document, nici o informaţie.
Cea mai viguroasă caracteristică a acestor spaţii este dată de faptul că sunt total diferite de amintirile tale sau de orice alt lucru familiar. Te afli în izolare completă. Şi nu ştii cât timp vei sta acolo, dar eşti convins că pot să‑ţi facă orice vor ei. Nu există nici o cale ca să pui măcar la îndoială acest lucru. Nu eşti protejat de nimic. De ce sunt aici? Mintea ta nu mai ţine socoteala timpului. Devii aproape nebun. Este foarte greu pentru oricine. Chiar şi pentru oameni care au convingeri solide.
Acest oraş nu înseamnă alţi oameni sau clădiri ori străzi, el înseamnă structura ta mentală. Dacă ne amintim ce scrie Kafka despre „Castelul“ lui, începem să pricepem despre ce e vorba. Oraşele sunt stări psihice. Beijingul este un coşmar. Un coşmar permanent.
Artist şi disident în China
Ai Weiwei, 54 de ani, este considerat de „New York Times“ drept cel mai faimos artist în viaţă din China şi cel mai gălăgios critic al ei – prin luări de poziţie, lucrări şi investigaţii sociale. Arhitect, artist plastic şi realizator de filme documentare, a fost consilierul artistic al arhitecţilor elveţieni ce au realizat stadionul „Cuibul de pasăre“ din Beijing pentru Olimpiada din 2008, dar şi‑a repudiat lucrarea.
1. CUTREMUR. Guvernul chinez vrea doar să‑şi menţină puterea şi „nu crede în libertate. Ei nu cred în China de dinaintea comuniştilor“, a declarat Ai Weiwei în mai multe rânduri. În 2008 a provocat un mare scandal acuzând guvernul de moartea a 5.000 de elevi într‑un cutremur în care doar şcolile lor, construite de curând, se prăbuşiseră.
2. REŢINUT. După ce a fost cât pe ce să moară în 2009 de pe urma loviturilor primite la o vizită a poliţiei în camera de hotel unde aştepta să depună mărturie în procesul unui alt disident, în primăvara acestui an a fost ridicat din aeroportul Beijing şi deţinut timp de trei luni fără ca familia să ştie multă vreme unde e.
3. INTERDICŢIE. Acuzat după trei zile de la reţinere că nu avea documentele de călătorie în regulă, a fost apoi investigat pentru evaziune fiscală. Soţia a putut să‑l vadă pentru scurt timp la şase săptămâni de la arestare (are diabet cronic şi este hipertensiv). A fost eliberat pe cauţiune, cu interdicţie de a părăsi Beijingul un an şi de a vorbi despre detenţie.
4. POLITICĂ. Imediat după reţinere, Statele Unite, Uniunea Europeană şi diferite instituţii şi organizaţii au protestat faţă de tratamentul la care era supus Ai. 100 de intelectuali europeni, inclusiv Vaclav Havel, i‑au cerut liderului de partid şi stat Wen Jiabao eliberarea lui imediată. A fost eliberat cu câteva zile înaintea turneului european al lui Wen din această vară.
Traducere şi adaptare după un text din The Economist de Şerban Enescu
Sursa foto: Guliver/Getty images
