Ultimul program de slavare a monedei euro întocmit de către politicieni vine cu câteva schimbări fundametale faţă de politicile derulate până acum şi cu primul default al unei ţări membre a Euroland-ului.
În primul rând, Fondul European pentru Stabilitate Financiară (European Financial Stability Facility sau Fondul de bailout), va fi folosit pentru un nou pachet de ajutor financiar de 109 miliarde euro acordat Greciei. EFSF va putea să cumpere obligaţiuni de pe piaţa secundară şi va putea veni şi cu linii de credit preventive pentru ţările aflate în dificultate – Spania şi Italia în acest moment.
Fondul, care emite obilgaţiuni la rândul său pentru a căuta finanţare, este cotat cu AAA de către agenţiile de rating, asta pentru că este garantat de către ţările AAA ale Europei – Germania, Franţa, Olanda, Finlanda, Austria şi Luxemburg -, şi pentru că este acoperit cu garanţii de 120%. Trebuie precizat că la momentul la care a fost lansat Fondul, toate ţările din Zona euro (cu excepţia Estoniei, care a intrat mai târziu în joc) aveau o cotă de participare. Pe măsură ce ţările ajung să primească ajutor financiar de la colegele de Uniune, cota acestora este redistribuită. Germania şi Franţa au cele mai mari contribuţii. Dacă Franţa ar fi penalizată de agenţiile de rating – şi primele ameninţări au apărut în decembrie 2010 – şi ratingul de credit ar fi tăiat la AA, atunci EFSF ar pierde ratingul triplu A, asta dacă Germania nu îşi asumă şi mai multe responsabilităţi. De asemenea, din cauza garanţiilor mari, din valoarea de 440 miliarde de euro a Fondului, doar 250 miliarde sunt disponibile pentru împrumuturi şi alte operaţiuni.
Săptămâna trecută, când politicienii europeni au schiţat noul bailout grecesc, nu vorbit şi despre o majorarea a acestui fond. Dar pentru a ţine în viaţă ţările PIIGS până în 2013, estimările arată că e nevoie de finanţare de până la 2.400 miliarde, din care 1,45 miliarde de la EFSF.
Istoria recentă ne-a arătat că europenii au reuşit să calmeze pieţele doar pentru scurt timp până ca lucrurile să înceapă să meargă şi mai prost, cu intensitate crescândă. Irlanda şi Portugalia vor beneficia şi ele de dobânzi mai mici şi vor avea 15 ani la dispoziţie să returneze banii împrumutaţi, însă şefii europeni spun că bailoutul se referă doar la Grecia.
La fel şi implicarea sectorului privat, care în acest moment este doar schiţată şi probabil că nu va reduce considerabil datoria publică a elenilor. De altfel, un act politic ca acesta nu avea cum să reducă substanţial povara ţărilor cu probleme. Datoriile publice uriaşe vor trebui cărate în spate de către populaţie mulţi ani de acum înainte, ori până la momentul în care se va face o restructurare adevărată. Implicarea sectorului privat ar putea reduce, în cel mai fericit caz, datoria publică a Greciei de la 160 la 140% din PIB potrivit actualului acord – niciun număr nu poate fi considerat sustenabil.
Europa e prinsă într-un cerc vicios acum. Dacă restructurezi datoria unui stat pui în pericol sectorul bancar, care ar suferi pierderi şi e considerat prea important, deci va primi un nou bailout. Dacă restructurezi datoria unui stat este de aşteptat să urmeze şi altele, deci mai multe bănci care trebuiesc salvate de la faliment. Dacă nu restructurezi, laşi datoria acumulată în „vremurile bune” să îţi mănânce viitorul, şi rişti să rămâi ani de zile în austeritate şi recesiune.
Ce se va întâmpla în momentul în care Irlanda şi Portugalia vor avea din nou nevoie de bani, nefiind capabile să se împrumute de pe pieţe (se pare că Irlanda cere deja bani după 2013)? Sau când Spania, Italia sau Belgia vor fi puse în faţa unor dobânzi de 7%?
Pe termen scurt, situaţia actuală probabil că va fi împinsă până la limită. Deja se pare că europenii au pus toate armele pe masă şi aşteaptă să vadă ce se întâmplă. Trebuie luat în calcul şi cât vor fi mai fi dispuşi conservatorii germani să rişte pentru a salva euro, mutând răspundera din bilanţurile băncilor în cârca cetăţenilor, în condiţiile în care tot mai mulţi nemţi sunt nemulţumiţi de politica de bailout, şi în 2012 vor fi alegeri. E interesant şi ce vor cere politicienii germani Europei la schimb cu bailoutul general şi dacă vor reuşi să întoarcă jocul în favoarea lor. Deja, primul pas către o uniune fiscală a fost făcut prin transformarea EFSF într-un FMI european, cum l-a numit preşedintele francez Sarkozy, şi prin paragraful din declaraţia comuncă a şefilor de state că ţările care nu sunt într-un acord de finanţare vor tăia la 3% deficitele până în 2013.
Aşa cum scriam aici, costul dezintegrării euro ar fi uriaş pentru toate ţările din Uniune şi Germania ar fi lovită din plin.
Pe termen lung, Zona euro se îndreaptă fie spre o restrucurare adevărată a datoriilor suverane, cu defaulturi adevărate, acum că drumul a fost deschis, ceea ce poate însemna şi o dezintegrare, fie spre o Uniune fiscală strict controlată de Germania, ce ar lua probabil mulţi ani până să funcţioneze şi ar lovi orgoliile naţionale. Sau BCE ar putea trece la pseudosoluţia monetizării datoriei, adică la pornirea tiparniţei.
