Tensiunea iscată de programul nuclear iranian şi de probabilul său scop – producţia primei bombe atomice persane – a continuat să crească înaintea cuvântării programate s-o rostească preşedintele iranian Ahmadinedjad la New York, la Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Liderul de la Teheran, un recidivist al negării Holocaustului a ameninţat în repetate rânduri statul evreu cu un genocid şi cu „ştergerea de pe hartă”. Potrivit lui, Israelul n-ar avea, chipurile, „rădăcini” în Orientul Mijlociu. Ahmadinedjat a lansat noi ameninţări la adresa Ierusalimului. La fel au făcut în ultimele zile şi unii dintre oamenii săi, între care generalul iranian, Amir Ali Hajizadeh, scriu cei de la DEutsche Welle.
Într-un interviu televizat, generalul persan a declarat că „în cazul unui război”, ţara sa e pregătită să atace deopotrivă statul evreu şi bazele americane din Orientul Mijlociu. Mai mult decât atât, dacă ar fi convins că Israelul va ataca, Iranul ar fi chiar gata „să declanşeze un atac preventiv” împotriva „entităţii sioniste”, după cum se numeşte statul evreu în limbajul oficial al republicii islamice.
Potrivit generalului lui Ahmadinedjad, bazele americane din Afganistan, Qatar şi Bahrein se află în raza de acţiune a forţelor armate iraniene. Iar în acest caz s-ar putea „să înceapă cel de-al treilea război mondial”.
Deşi e comandant al Gărzilor Revoluţionare, (unităţi de elită ale regimului fundamentalist islamic de la Teheran) generalul iranian pare să nu stea foarte bine nici cu istoria şi nici cu aritmetica. Fiindcă, în realitate, ar fi al cincilea război mondial, dacă socotim că războiul rece a fost cel de-al treilea, iar conflagraţia declanşată de atacurile de la 11 septembrie l-au reprezentat pe al patrulea.
Dar ce anume se ascunde oare îndărătul noii runde de declaraţii belicoase ale oficialilor iranieni? Se arată integriştii şiiţi iranieni încurajaţi de protestele milioanelor de musulmani manipulaţi de extremiştii suniţi şi scoşi în stradă în semn de protest împotriva unui obscur film anti-islamic?
O scrisoare adresată de miniştrii de externe ai Marii Britanii, Franţei şi Germaniei şefei diplomaţiei europene, Catherine Ashton, îi replică zăngănitului de arme iranian printr-o solicitare de înăsprire a sancţiunilor impuse de Uniunea Europeană Teheranului.
Scopul acestei misive e clar. Diplomaţii europeni speră să se poată evita un conflict militar şi încearcă în disperare să convingă Israelul, care are toate motivele să se simtă acut ameninţat, să nu treacă încă la acţiune împotriva programului nuclear iranian.
Ministrul german de externe, Guido Westerwelle, a declarat în context că el unul crede că fereastra unei rezolvări politice şi diplomatice a conflictului nu s-ar fi închis încă şi că ar trebui făcut totul pentru impunerea acestui tip de soluţie. Dar, după cum a admis el într-un interviu acordat ziarului berlinez Die Welt, „înarmarea nucleară a Iranului e inacceptabilă”. La fel văd lucrurile şi ceilalţi oficiali occidentali.
Or, serviciile secrete israeliene au mari îndoieli că Iranul ar mai putea fi împiedicat prin sancţiuni să obţină arme nucleare. Momentul adevărului se apropie deci rapid. In ce-l priveşte, ministrul german al apărării, Thomas de Maiziere, a subliniat că un atac israelian împotriva instalaţiilor nucleare iraniene ar fi „legitim”, deşi prea „puţin înţelept”.
Dar care e alternativa? Spre deosebire de germani, britanicii şi olandezii au înţeles importanţa forţei ca mijloc de persuasiune în faţa unui regim iranian super-recalcitrant şi i-au urmat pe americani refuzând să elimine cu totul opţiunea militară.
Concomitent, după cum relevă ziarul israelian Jerusalem Post, autorităţile germane nu s-au arătat defel entuziasmate nici de perspectiva de a pune umărul la efortul scoaterii în afara legii a organizaţiei extremiste şiite, Hizbollah, care e unul din prelungitele braţe teroriste ale regimului de la Teheran.
Tocmai aici e buba. Ani şi decenii la rând s-a negociat de pomană cu iranienii, cărora li s-au impus sancţiuni total ineficiente. În răstimp, tot mai frecventele cedări occidentale n-au rămas fără ecou. Semnalele împăciuitoriste lansate în repetate rânduri, în ultimii ani, de la Washington, Berlin şi din alte cancelarii occidentale, oboseala afişată de americani în războiul contra terorismului de sorginte islamistă şi extinsul pacifism apusean au sfârşit prin a submina grav credibilitatea vestului.
Se pun în context două întrebări presante. Vor putea israelienii oare să mai aştepte scrutinul prezidenţial american înainte de a îndepărta sabia lui Damocles atârnată de regimul iranian asupra capului lor? Şi dacă da, va continua oare politica înclinării steagului occidental şi după următoarele alegeri prezidenţiale din Statele Unite, deşi acest curs i-a încurajat pe mai marii iranieni să treacă peste orice limite, astfel încât o confruntare militară să devină cu adevărat inevitabilă?
