Sindicatele din minerit au fost folosite ca masă de manevră sau ca zăcământ de capital electoral, în timp ce producţia de cărbune, susţinută doar pe hârtie, a fost o scuză pentru subvenţiile colosale de sute de milioane de dolari, acordate de la bugetul de stat. Rezultatul? Banii au intrat în pământ, iar cei care au avut afaceri cu minele din Valea Jiului prosperă şi astăzi. Cine sunt personajele acestui film demn de cartea recordurilor şi cum au reuşit autorităţile să ţină la sertar o gaură care a ajuns astăzi la peste un miliard de euro aflaţi dintr-un nou episod al campaniei „România furată”.
Lupeni, judeţul Hunedoara. Mina de aici este una dintre cele şapte exploataţii de cărbune din România. Aici, stratul de cărbune ajunge la 50 de metri. În 2015, mina funcţionează la limită, fără multe materiale necesare fluxului de producţie. Plasa de sârmă e veche şi ruptă. Fără protejarea pereţilor subterani, galeriile s-ar surpa peste mineri.
Înainte de 1989, Lupeniul era cel mai mare producător român de cărbune superior pentru termocentrale.
„Valea Jiului e zona unde aveam cărbunele zis superior, adică huilă, din care se obţinea cocs pentru siderurgie, semicocs pentru metalurgie şi partea enegetică, în special pentru centrala termică de la Mintia şi pentru centrala de la Paroşeni”, spune Nicolae Dicu, fost ministru al Minelor în 1990.
După criza petrolului de la sfârşitul anilor ‘70, când Iranul a oprit livrarea de ţiţei către România, Nicolae Ceauşescu a decis să transforme industria cărbunelui în cea mai importantă componentă a industriei energetice. Programul naţional prevedea ca, între 1970 şi 1980, să existe o creştere considerabilă a cantităţii de cărbune pentru termocentrale. Folosirea petrolului şi a gazelor naturale pentru electricitate trebuia să scadă de la 50%, în 1981, la 5%, în 1990.
În 1989, în Valea Jiului, cei peste 60.000 de angajaţi extrăgeau 11 milioane de tone de cărbune din 15 mine. Acum, mai sunt deschise doar şapte. Trei urmează să se închidă până în 2018.
