Fondul Monetar Internaţional, agenţiile de rating şi alte instituţii specializate în prognoze anunţă un an mai bun decât aşteptările pentru economia globală. De ce am avea motive de îngrijorare?
Pentru a putea face faţă unei crize şi pentru a-şi salva economiile, guvernele acumulează cantităţi uriaşe de datorii. Estimările noastre, privind la multe alte crize financiare din istorie, sunt că datoria guvernamentală aproape se dublează după astfel de evenimente. Ţările din Grupul celor 20 se confruntă cu datorii de nouă trilioane de dolari, acumulate doar pentru a sprijini sistemul financiar, iar Statele Unite şi Germania constituie cazuri speciale.
Cu alte cuvinte, există semne care să indice un risc de imposibilitate de plată pentru aceste state?
În acest moment, nu avem semne care să susţină o astfel de idee. În cea mai recentă carte, “De data aceasta este altfel”, avem date noi legate de istoria datoriei publice din diverse zone ale lumii şi ceea ce se întâmplă după o criză – şi anume această creştere exponenţială. Un alt lucru care se întâmplă este că un val masiv de probleme în industria bancară globală, probleme care se răspândesc în întreaga lume, este în general urmat, la o distanţă de doi sau trei ani, de un val de incapacitate de plată pentru datoria publică – nu neapărat în aceleaşi ţări care au acumulat datoria. Guvernele marilor state, pe măură ce sunt nevoite să crească sumele atrase, fac situaţia mult mai grea pentru statele mici, cum ar fi ţările baltice sau cele din Europa Centrală şi de Est.
Concluzia ar fi, aşadar, că ţările mari, pe măsură ce acumulează datorii, vor provoca noi crize, ale căror efecte se vor simţi în întreaga lume?
Privind în viitor, putem vedea Statele Unite cum avansează rapid pe calea unei crize profunde, cu probleme ce se vor dubla în următorii şase sau şapte ani, sau chiar mai repede. Germania şi Marea Britanie sunt pe acelaşi drum şi, la un moment dat, vor trebui să se confrunte cu probleme imense în refinanţarea datoriei. Nu m-ar mira deloc o creştere rapidă a inflaţiei ca o consecinţă a problemei datoriei. Statele Unite, Germania şi China au garantat absolut orice şi nu sunt destul de bogate pentru a face acest lucru. Într-un final, vor fi nevoite să retragă aceste garanţii şi vom începe să vedem datorii neonorate.
Una dintre concluziile cărţii “De data aceasta este altfel”, publicată luna trecută, este că urmările acestei crize vor fi vizibile pe o perioadă mai lungă de timp decât în cazul crizelor trecute. Ne putem aştepta ca şomajul să fie un fenomen persistent?
Cu siguranţă. Am descoperit că perioada medie pentru a reveni la nivelurile produsului intern brut per capita anterioare crizei este de patru ani.
De asemenea, şomajul va avea nevoie de cel puţin patru ani pentru ca echilibrul să fie complet restabilit. Cu siguranţă, vom vedea o creştere a şomajului în următoarele şase, până la nouă luni. O altă consecinţă importantă este că preţurile caselor, în majoritatea ţărilor, nu vor mai reveni la nivelurile pe care le-am văzut înainte de criză. Pe de altă parte, creşterea preţurilor acţiunilor este un fenomen destul de normal. Piaţa de capital are nevoie de doi sau trei ani pentru a reveni la maximele anterioare crizei şi, din acest punct de vedere, e normal. Acum, că înţeleg aceste lucruri mai bine, mi-aş fi dorit să fiu investitor.
Cercetările recente arată că publicul este de părere că au fost alocaţi prea mulţi bani pentru bănci şi prea puţini pentru redresarea efectivă a economiei. Este această datorie concentrată în locul greşit?
Vorbiţi cu orice academic, de dreapta, de stânga sau de centru, şi veţi constata că există un consens pentru ideea că guvernul a fost mult prea permisiv cu industria financiară. În particular, oamenii care au împrumutat bani marilor instituţii financiare nu ar fi trebuit compensaţi integral, iar plătitorii de taxe nu ar fi trebuit să suporte povara întregului risc. Este o problemă imensă. Acestea fiind spuse, cred că tratăm prea uşor o problemă foarte gravă. Înainte de această criză, aveam un sistem de garantare a depozitelor prin care bunicile noastre puneau banii la bancă şi erau compensate în situaţia în care se întâmpla ceva.
Astăzi, oricine împrumută pe oricine pentru orice se simte în siguranţă şi garantat de guvern. Ştim că marilor instituţii financiare nu li se va permite să se prăbuşească, în schimb au acces la resurse cu dobânzi egale cu cea guvernamentală – această combinaţie constituie o mare problemă. În plus, există complicaţii politice. Cei mai mulţi oameni nu înţeleg exact ceea ce s-a întâmplat, dar văd cât de mulţi bani s-au făcut pe Wall Street, acum văd cât de mulţi bani au venit de la guvern pentru Wall Street şi nu li se pare corect – vor fi ramificaţii politice pentru încă o generaţie de acum încolo.
Există tendinţa de a spune că această criză a fost provocată de căderea unei corporaţii sau a alteia. Este ea provocată de erori de politici, sau de erori de management?
Pentru Statele Unite, la fel ca pentru orice ţară care trece printr-o criză economică, dezechilibrele macroeconomice au creat “scena” pentru greşelile care au fost făcute la nivel microeconomic – greşeli de politică sau de reglementare. Atunci când banii curg gârlă, este simplu să îţi închipui că, de această dată, va fi altfel.
Avem iluzia că facem o treabă extraordinară în a conduce economia, că preţurile activelor vor fi mari pentru totdeauna şi că băncile, corporaţiile şi instituţiile sunt conduse cu mare măiestrie – în consecinţă, credem că toată lumea va voi să ne împrumute la infinit. Această atitudine agravează situaţia şi te face să te relaxezi. Te face să greşeşti în reglementări şi în multe alte locuri.
Mulţi oameni consideră că, dacă Lehman Brothers n-ar fi greşit atât de grav, lumea ar fi fost salvată. Dacă băncile nu ar fi luat atât de mult risc, lumea ar fi fost altfel.
Adevărul este că Statele Unite aveau toate “becurile roşii” aprinse de câţiva ani: împrumuturi imense de peste graniţe, dezechilibru profund al importurilor şi exporturilor, inflaţie imensă în piaţa imobiliară, piaţa de capital, productivitatea, toate indicau o criză ce aştepta să izbucnească. În cartea noastră, există grafice care arată că Statele Unite prezintă încă semnele unei recesiuni profunde.
Deci greşelile de politică au creat o fundaţie de dezechilibre macroeconomice, şi pe această fundaţie au apărut greşelile corporaţiilor.
Există temeri privind o posibilă creştere a inflaţiei, odată cu redresarea economiilor mari şi cu reluarea creşterii accelerate în ţări precum China. Sunt aceste temeri justificate?
Este foarte devreme să vorbim despre inflaţie. Pentru mine, constituie un motiv de îngrijorare în următorii cinci ani. Pe măsură ce Germania, Statele Unite sau Marea Britanie acumulează un munte de datorii şi constată că ideea creşterii taxelor este foarte neplăcută, inflaţia devine o variantă oarecum atractivă. Aceste ţări vor sfârşi prin a se confrunta cu probleme foarte mari în refinanţarea datoriei şi nu aş fi deloc surprins să văd o explozie a inflaţiei în următorii cinci ani, ca o consecinţă a acestei stări de fapt.
În viitorul apropiat, totuşi, deflaţia mă îngrijorează mai tare – creşterea preţurilor materiilor prime şi alimentelor reprezintă o normalizare a economiei globale şi reflectă faptul că economiile emergente cresc mai repede decât restul lumii. Nu este un semn inflaţionist.
În discuţiile recente ale G20 s-a pus pe masă ideea unei instituţii de reglementare globală. Are lumea financiară nevoie de o superbancă centrală mondială sau de o monedă globală?
Nu cred că o monedă globală este o idee fezabilă. Europa are o astfel de monedă şi funcţionează, dar se bazează pe integrare politică – greu de atins la nivel mondial.
Cred, mai degrabă, că vom asista la o denominare a comerţului mondial, ca un prim pas către o lume post-dolar, ca, de exemplu, utilizarea yuanului pentru tranzacţiile din Asia. De asemenea, există discuţii – şi probabil că se vor materializa – pentru instituirea unui coş de valute pentru decontarea tranzacţiilor cu petrol. Actuala criză va scurta viaţa dolarului ca monedă de rezervă.
Cred că lumea are nevoie de o instituţie financiară globală de reglementare, dar nu cred că ar trebui să fie Fondul Monetar Internaţional.
Cum ar trebui să arate această instituţie pentru a putea funcţiona?
Cred că cel mai probabil este scenariul unui acord global, de genul Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Instituţia ar fi condusă de un secretar general şi ar fi guvernată de un tratat care să specifice cel puţin reguli de bază în ceea ce priveşte cerinţele de capital şi ceea ce pot face instituţiile financiare.
În ciuda discuţiilor actuale, sunt foarte îngrijorat pentru că nu cred că se va întâmpla, de fapt, ceva. Cred că restul lumii ar trebui să aibă o atitudine mai fermă în ceea ce priveşte reglementarea instituţiilor financiare şi să oblige Statele Unite şi Marea Britanie să accepte ideea unei instituţii de reglementare.
Este posibil ca acumularea de datorii să însemne că, peste tot în lume, vom asista la o creştere a taxelor?
Este o situaţie foarte dificilă. Dacă ne uităm la ceea ce va fi dinamica următoarei crize – tocmai am trecut prin criza financiară, care a luat sfârşit doar pentru că marile state ale lumii au garantat totul şi şi-au asumat toate riscurile – totul va fi suportat de către plătitorii de taxe.
Ceea ce se va întâmpla este că datoria va exploda şi va exista tentaţia de a găsi căi mai facile de finanţare, adică datorie pe termene din ce în ce mai scurte – zece ani în loc de 30 de ani, doi ani în loc de zece ani. Dacă încerci să majorezi taxele, se întâmplă ca în California, care a pierdut într-un an 20% din cei mai bogaţi 1.000 de oameni din stat pentru că a crescut taxele. Atunci când eşti Barack Obama şi spui că 5% dintre cetăţenii cei mai bogaţi trebuie să plătească pentru sănătate, pentru pensii şi altele asemenea, oamenii caută căi de scăpare.
Deficitele publice mari şi datoria guvernamentală în creştere reprezintă o combinaţie periculoasă şi foarte greu de gestionat, pentru că oamenii refuză să plătească taxele.
Economia globală pare să fi căzut într-o capcană cu puţine căi de scăpare. Există, totuşi, o strategie care să evite criza de care vorbiţi?
Singura cale responsabilă şi singura politică publică rezonabilă este reîntoarcerea la împrumuturile pe termen lung. Nu există nicio modalitate de a evita o criză a datoriilor, pentru că nu poţi rostogoli o treime din datorie în fiecare an.
Din nefericire, sunt câteva fenomene certe: dolarul va trebui să coboare, iar povara acestei ajustări va fi împărţită, la nivel global, cu tot restul lumii. Reducerea datoriei ar putea însemna o ajustare a taxelor şi o restrângere dramatică a cheltuielilor publice.
Se află Europa Centrală într-o poziţie mai fragilă sau mai avantajată în acest tablou global?
Nivelul datoriei este ridicat şi vor fi dificultăţi în a gestiona scadenţa datoriilor pe termen scurt. Europa Centrală a fost salvată odată cu majorarea capitalului Fondului Monetar Internaţional.
Dar, pe măsură ce timpul trece, marile state se vor confrunta cu probleme imense şi vor începe să retragă garanţiile, sprijinul şi finanţarea. În acel moment, Europa Centrală va fi obligată să strângă cureaua într-un mod foarte neplăcut.
Kenneth Rogoff despre:
DATORII
Statele Unite, Germania şi China au garantat absolut orice şi nu sunt destul de bogate pentru a face acest lucru. Într-un final, vor fi nevoite să retragă aceste garanţii şi vom începe să vedem datorii neonorate.
ŞOMAJ
Cu siguranţă, vom vedea o creştere a şomajului în următoarele şase, până la nouă luni.
GARANŢII
Astăzi, oricine împrumută pe oricine pentru orice se simte în siguranţă şi garantat de guvern.
ORIGINILE CRIZEI
Greşelile de politică au creat o fundaţie de dezechilibre macroeconomice, şi pe această fundaţie au apărut greşelile corporaţiilor.
TAXE
Dacă încerci să majorezi taxele, se întâmplă ca în California, care a pierdut într-un an 20% din cei mai bogaţi 1.000 de oameni din stat, pentru că a crescut taxele.
CV
- Este profesor de Politici Publice şi Profesor de Economie la Harvard
- Între 2001 şi 2003 a fost economistul-şef al Fondului Monetar Internaţional
- Dincolo de experienţa sa la Federal Reserve şi FMI, Rogoff a lucrat cu Banca Japoniei, cu Comisia Trilaterală şi cu o serie de alte instituţii internaţionale
- Îmbină cariera de economist cu pasiunea pentru şah: în 1974 devine Maestru Internaţional, iar în 1976 a reprezentat Statele Unite la Campionatul Mondial
