Un exemplu elocvent este ascensiunea fulminantă a pieţelor de capital din ultima vreme, în contrast cu tendinţa economiei reale. În virtutea liberei circulaţii a capitalului, acest efect al costului scăzut al banilor în ţările dezvoltate se poate resimţi şi mai puternic în ţările mici, unde politicile macroeconomice sunt mai puţin coerente.
Astfel, riscul asociat acestor ţări poate creşte. În plus, percepţia investitorilor străini faţă de un grup de ţări dintr-o anumită regiune joacă şi ea un rol important. Cazul ţărilor din estul Europei este unul relevant în acest sens. Incertitudinea asupra unei potenţiale devalorizări ale monedelor ţărilor baltice, îndeosebi Letonia, continuă să persiste. Un astfel de scenariu poate avea repercusiuni şi asupra României. Pe moment, percepţia riscului de ţară al României este în creştere, alimentată, în parte, şi de persistenţa crizei politice. În aceste circumstanţe, un şoc negativ extern suplimentar, cum ar fi de exemplu efectul de contagiune regional sau chiar o inversare a tendinţei cererii în zona UE, ar pune presiuni suplimentare asupra echilibrului macroeconomic al României.
Pieţele care reacţionează primele – şi cel mai rapid – la aceste semne sunt cele financiare. Costul ultimei emisiuni de obligaţiuni a Ministerului de Finanţe (Mfin) a crescut marginal către 10% pe an. Însă necesarul de finanţare bugetară în ultimul trimestru al acestui an ajunge undeva în jurul valorii de 3% din PIB. Întârzierea tranşei de la FMI – care, în mod excepţional, acoperă o parte a deficitului bugetar – va ridica semnificativ costul finanţării Mfin.
Acest cost al plăţii dobânzilor la împrumuturile contractate nu are efecte numai în prezent asupra bugetului, ci şi în anii care vin. La sfârşitul anilor ‘90, aceste costuri erau de aproape 5% din PIB, ele coborând puternic în ultimii ani şi ajungând la 0,7% din PIB în 2007. Dar, în contextul curent politic şi economic, ele urcă din nou într-un ritm alert. O eventuală prelungire a crizei şi în 2010 va pune presiuni crescânde semnificative pe randamentele obligaţiunilor guvernamentale. Acest fapt se va repercuta nu numai asupra sustenabilităţii fiscale, dar şi asupra cursului de schimb şi a riscului de ţară. Finanţarea pe care România şi-a asigurat-o de la FMI reprezintă o “punte” şi a fost făcută în ideea că, din anul 2011, finanţarea echilibrelor externe şi interne ale României nu va mai prezenta riscuri majore. Neîndeplinirea urgentă a măsurilor de reducere a cheltuielilor bugetare poate pune însă traiectoria politicii fiscale pe o pantă mult mai anevoioasă.
Amânarea acestor măsuri nu este o opţiune. Ţări ca Ungaria sau Letonia, beneficiare şi ele ale unor acorduri cu FMI, au arătat că pot reduce cheltuielile bugetare – în speţă cele cu salariile – semnificativ, într-un timp remarcabil de scurt. Incapacitatea României de a face acelaşi lucru ar singulariza-o în regiune. Sarcina următorului guvern stabil va fi una dificilă. Plasarea politicii fiscale pe o pantă sustenabilă va reprezenta una din provocări. Altfel, nu numai că România va plăti un cost economic ridicat, aferent acestor întârzieri de restructurare a cheltuielilor bugetare, însă va fi periclitată serios şi data intrării în zona euro, datorită neîndeplinirii criteriilor de la Maastricht.
> Laurian Lungu este managing partner al institutului de previziuni macroeconomice Macroanalitica.
