Paleta de potenţiale răspunsuri este largă. Un argument oferit adeseori este acela al convingerii fiecărui partid politic că setul de politici economice promovate individual poate genera un echilibru superior din punct de vedere economic şi al bunăstării, vis-a-vis de soluţiile alternative propuse de partidele concurente. Însă, oricât de solidă ar fi această justificare, premisele aplicării ei în România sunt firave.
Capacitatea de analiză economică a partidelor este halucinant de subdezvoltată pentru stadiul actual al dezvoltării economiei. Aceasta se reflectă în nivelul dezbaterilor cu tentă economică şi în superficialitatea cu care se enunţă posibile schimbări de politici economice, în lipsa unor analize viabile care să le fundamenteze. Mai mult, nivelul de înţelegere al partidelor asupra valorii adăugate pe care unele funcţii publice, cum ar fi cele din CA al BNR, le au în economie, este stupefiant de limitat. Singura alternativă pentru remedierea acestor aspecte este investiţia în capital uman specializat – de către fiecare partid politic în parte – care să poată veni apoi cu direcţii coerente de acţiune. În absenţa acestor capacităţi de analiză economică autohtone, transferul de know-how de la instituţiile internaţionale, cum ar fi FMI sau UE, continuă să rămână punctul de sprijin la care se raportează cadrul macroeconomic de termen mediu.
Guvernul Boc, în ciuda incoerenţei şi nesiguranţei de care a dat adeseori dovadă, a reuşit atingerea obiectivelor menţionate în Memorandumul cu FMI fără o creştere semnificativă a fiscalităţii. Menţinerea cotei unice şi a TVA la acelaşi nivel era şi este necesară pentru facilitarea relansării economice. Abordarea mai laxă a FMI faţă de managementul politicii fiscale, cum este şi normal de altfel, lasă loc unei libertăţi mai mari de mişcare pe acest palier. Dar absenţa acestui capital uman specializat poate genera premisele care să ducă la adoptarea unor politici economice greşite, ale căror efecte vor taxa în timp atât viteza de creştere economică, cât şi competitivitatea regională a României. Diferenţa de expertiză economică dintre partidele autohtone şi cele din ţările dezvoltate, de exemplu, se reflectă şi în perspectiva orizontului de timp al politicilor economice.
Propunerea curentă de susţinere a unui guvern cu o durată de viaţă estimată la numai câteva săptămâni este oarecum ciudată – ca mod de abordare economică. În mod excepţional, aceasta este justificată pe moment datorită urgenţei deciziilor care trebuie luate până la sfârşitul anului, pentru a nu periclita acordul cu FMI. Dar, în general, îndeosebi orizontul de timp al politicii fiscale trebuie lărgit considerabil. În contrast, pe plan global, guvernele multor ţări sunt forţate de proiecţiile unor variabile ca şi deficitul bugetar sau datoria publică să adopte definirea unor seturi de politici economice pe orizonturi de timp care se măsoară în decade. Până în prezent, timpul pe care România l-a câştigat prin acordul cu FMI a fost în mare parte irosit.
Perspectiva pe termen scurt nu pare nici ea să fie prea încurajatoare. Guvernul de tranziţie care se conturează va avea viaţă prea scurtă pentru a implementa schimbările structurale de care este nevoie. Privind înainte, politicile economice ale următorului guvern stabil trebuie să se încadreze pe un orizont de timp cel puţin mediu şi să aibă coerenţa necesară pentru a nu pune o presiune suplimentară pe creşterea riscului de ţară. Abilitatea partidelor politice de a accesa şi reţine capitalul uman pregătit corespunzător va determina calitatea acestor politici şi implicit, ulterior, îmbunătăţirea standardului de viaţă autohton.
> Laurian Lungu este managing partner al institutului de previziuni macroeconomice Macroanalitica.
