Primul, potrivit prozatorului care a supravieţuit lagărelor de exterminare din Transnistria, ar fi „un marinar autocrat, puternic dezavuat de electorat”. În Observator Cultural Manea nu i-a iertat nici pe „Ponta-plagiatorul”, care „a pierdut orice încredere din partea Occidentului” şi nici pe „Crin (cel) cu floarea răzbunării la butonieră”.
Cerându-le acestor politicieni să iasă din viața politică, Norman Manea îi califică pe cei „trei crai de la răsărit” drept „diletanţi politici aflaţi la butoanele de comandă ale ţării” şi deplânge o situaţie „grotescă” a României, „cu vizibile inserţii de mârşăvie şi mari infuzii de prostie”.
În fine, ilustrul scriitorul invocă nădăjduita apariţie a unor oameni politici mai puţin dedaţi dulceţurilor „usturoiate ale corupţiei, demagogiei şi nepotismului”.
E foarte tentant să i se dea dreptate autorului unor scrieri de mare succes în occident, între care, nu în ultimul rând, romanul „Întoarcerea huliganului”. Ispita e cu atât mai mare cu cât există suficiente reproşuri întemeiate care li s-au făcut de-a lungul timpului celor trei politicieni români. Iar Norman Manea se bucură de o amplă şi justificată autoritate morală şi intelectuală, scriu cei de la Deutsche Welle.
Dar toate acestea nu înseamnă că, în acest punct, trebuie neapărat să i se cedeze. Fiindcă a cere deopotrivă demisia preşedintelui şi a adversarilor săi e o revendicare pentru unii atrăgătoare, dar prea puţin diferenţiată. Ea implică a-i arunca abuziv în aceeaşi oală pe toţi actorii comediei tragice din ultimele luni. Un atare demers echivalează cu a spune că toţi ar fi, chipurile, în egală măsură de vină pentru încercările prin care a trecut România în acest răstimp de tristă faimă, care s-a soldat cu izolarea ei mai gravă decât oricând în ultimele decenii.
O atare afirmaţie ar trimite fatal în direcţia uneia din cele mai frecvente declaraţii postceauşiste, menite să şteargă frontiera dintre victime şi făptaşi. La începutul anilor 90, când s-a susţinut că „toţi am fost de vină”, obsesiv reiterata afirmaţie încerca să promoveze o politică de evitare a lustraţiei şi de disculpare a securiştilor.
Desigur, scriitorul româno-american nu poate fi bănuit de vreun proiect dezonorant. Dimpotrivă. În plus, succinta sa intervenţie conţine destule observaţii cât se poate de juste, în special cea referitoare la caracterul grotesc al unei situaţii cu „vizibile inserţii de mârşăvie şi mari infuzii de prostie”.
Dar drumul spre infern e pavat cu bune intenţii. Drumul spre rai cu dreptate şi adevăr. În fond, adevărat este că nu Traian Băsescu a dat o lovitură de stat. Drept e că nu el a revocat avocatul poporului, nu el a mutat Monitorul Oficial, nu el a emis în trombă ordonanţe de urgenţă încercând să restrângă puterea Curţii Constituţionale, nu el şi-a bătut joc de sentinţele şi opiniile magistraţilor supremi, ca şi de propriile promisiuni, şi nu el a exercitat presiuni intense asupra instituţiilor statului de drept.
Da, e posibil ca Băsescu să fie un „marinar autoritar”. Şi încă unul prea puţin simpatic. Dar a fost el dezavuat sever de electorat? Dacă aşa ar sta lucrurile ar fi trebuit ca la referendumul de la 29 iulie demiterea lui Băsescu să fie votată de o clară şi netă majoritate a românilor. Or, în ciuda probabilelor fraude masive de la acest plebiscit, demiterea preşedintelui ales n-a fost votată decât de un număr de participanţi la urne mai mic decât jumătatea cetăţenilor cu drept de vot.
Asupra acestui punct se concentrează mare parte din propaganda USL-istă efectuată zilnic de Antenele voiculesciene. Ele încearcă să acrediteze că „7,5 milioane” care ar fi votat în favoarea demiterii ar fi chipurile mai importanţi decât cealaltă parte, mai numeroasă, a poporului român care, fie a votat împotriva ei, fie, din varii motive, toate legale şi constituţionale, nu s-a prezentat la vot.
În plus, dacă, de dragul argumentului, admitem că dezavuarea lui Băsescu de către electorat a fost, într-adevăr, severă, aşa cum susţine Norman Manea, o atare antipatie e perfect firească. A fost firească şi pentru un George Bush, ca şi pentru orice şef de stat la final de mandat, şi cu atât mai mult e în firea lucrurilor pentru un preşedinte care, spre binele ţării sale, a aprobat un detestat, dar salvator program de austeritate.
A-i cere să demisioneze din pricina impopularităţii sale de la un moment dat înseamnă a solicita oricărui lider ales democratic să-şi înjumătăţească mandatul şi să guverneze nu conform unui program, ci potrivit populistului criteriu al sondajelor de opinie. Tirania majorităţii ar fi totală.
Şi mai greşeşte o dată respectatul scriitor. Nici unul dintre „cei trei crai” nu e un diletant” în ale politichiei. Dimpotrivă, tustrei sunt, iată, profesionişti. Spre binele sau, după caz, spre răul ţării. Şi nimic nu e mai îndoielnic decât a face frecventa afirmaţie potrivit căreia popoarele au liderii pe care-i merită. Pe unii, după cum a spus la un moment dat un ziarist german din categoria celor cu care-i place lui Ponta să se răfuiască, „pe unii nu-i merită nici un popor”.
