Loreta Popa este neobosită. Scrie, aleargă din ședință în ședință, organizează evenimente, aduce oameni împreună. Și crede în Poezie. Crede și o scrie, astfel încât pe 19 iulie, de la ora 18.00, vă așteaptă la Muzeul Național al Literaturii Române, la evenimentul care marchează lansarea celui mai recent volum al său, „Simplu”. Prilej pentru o Mare Întâlnire.
– Te-am întâlnit demult și te-am descoperit recent. Asta simt! Și, pentru că în tot acest timp contextele profesionale s-au tot schimbat, dar tu ai rămas același om apreciat pentru profesionalismul său, te întreb direct și dincolo de cartea de vizită: cine ești tu, Loreta?
Ce rar ne punem nouă însene această întrebare! Cu toții avem de învățat lecția lui „Cine sunt”! Ca să citez din fiica mea, sunt „cea mai răbdătoare ființă de pe pământ, nebuna pe care o vezi pe stradă îmbrățișând copacii, femeia aceea puternică pe care o vezi pășind cu fruntea sus, care-i inspiră pe alții să fie buni și să facă bine, care dansează pe stradă când ascultă o piesă bună, care nu-și compară copilul cu nimeni și-l iubește necondiționat”. Atunci când trec printr-un moment dificil citesc mesajul pe care fiica mea mi l-a scris de ziua mea și las jos greutățile pe care le port pe umeri. Tare multe am învățat de la ea. Ca să răspund la întrebare, Loreta este cea care nu poate respira fără Poezie, fără Cuvânt, fără Iubire. Cum să rămâi autentic în această lume nebună? Am luat de bun „reproșul” că tot ce fac e prea personal, că sunt prea sensibilă, uneori chiar patetică și am hotărât să demonstrez că se poate să fii bun în fiecare zi, că poți face mult bine fiind fragil și sensibil, că poți fi om cu adevărat. Doar să vrei. Nu agreez oamenii agresivi, violenți, răi fără motiv, care calcă pe cadavre din motive doar de ei știute și doar ca să le fie lor bine. Săgetător fiind, mă înfurie nedreptatea. Mă doare incultura, mediocritatea, mă deranjează dorința continuă a unora de a parveni, de a ajunge undeva unde cred ei că e vârful, și în timp ce fac acest lucru decapitează suflete, destine, vieți, fără scrupule și remușcări. Nu trece nimeni pe nicăieri să fie bun. Te ajută suferinţa, bucuriile, bolile, întâlnirea cu fiecare om, cu o floare, cu o piatră. Dacă nu ai cunoscut amarul, nu poți face diferenţa și respingi dulcele, dacă nu ai privit durerea în ochi, nu poți înțelege lipsa ei. Și tot așa… Mă preocupă ideea de a dărui celor din jur bucurie. Uite! Ascultă un vals compus de Strauss! Nu i te poți împotrivi. Te molipsești cu energia lui, te contaminezi cu entuziasm. Asta îmi doresc să simtă cei care o întâlnesc pe Loreta și nu știu cine e ea.
– Povestește-mi despre Loreta de la început de drum. Cum erai atunci când viața te forma? Cum era acasă, în familie, cum te-ai îndrăgostit de jurnalism și ce Mari Întâlniri au contat pentru tine, în acei ani de început?
Mi-aduc aminte de acea Loreta despre care întrebi, acea Loreta care a știut întotdeauna că viața ei va avea o legătură strânsă cu scrisul. Mama întotdeauna citea ultimele pagini ale caietelor mele, pentru că știa că acolo îmi notam gândurile, bucuriile, secretele. Luam mereu 10 la Română, pentru că scriam așa cum nimeni în clasa mea nu reușea. Alegeam întotdeauna partea grea. Iubeam compunerile libere, care nu mă încorsetau și-mi lăsam imaginația să zboare. Iubeam teatrul, filmul, citeam enorm, scriam. N-am fost niciodată nesigură în privința aceasta. Din familie mi se trage, da. Acasă am învățat să citesc, acasă m-am îndrăgostit de teatru și film. Acasă se vorbea despre cunoaștere, învățătură, educație, bun simț. În patru ani de liceu am mers la toate spectacolele de teatru pe care mi le permiteam, la filme, la concerte. Lumea în care am respirat atunci este aproape aceeași cu cea în care respir și astăzi. Cred că visurile acelea, din adolescență, au devenit realitate tocmai pentru că mi-am investit întreaga energie în ele. Respirația aceea despre care vorbesc a devenit profesie. Am terminat un liceu industrial, cum erau toate înainte de Revoluție, și am primit o calificare. Nu interesa pe nimeni că nu știai să folosești un șubler, că șurubul mamă al strungului la care erai nevoit să faci practică era ultimul lucru la care te gândeai și că visai cu ochii deschiși să scrii, să călătorești și să cunoști oameni interesanți, cu care să despici firul în mai mult de patru. Atunci, în acei ani, destinul mi l-a scos în cale pe scriitorul Romulus Vulpescu. L-am cunoscut la o întâlnire în liceu, am dat mâna cu dumnealui, am stat de vorbă, a citit ce scriam și mi-a spus că e sigur că drumul meu acesta va fi. Când i-am luat, peste ani, primul interviu, am plâns de emoție. A fost premoniție, a fost mâna destinului, a fost sincronicitate. Nu știu să spun. Știu doar că datorită acelei întâlniri sunt astăzi așa cum sunt. Acea întâlnire cu Romulus Vulpescu a contat. Am pășit pe holurile Casei Presei Libere, neştiind la ce să mă aștept, fără să cunosc lumea jurnalismului, fără să fiu susţinută de cineva. Am început de la cea dintâi treaptă, corectura. Cei care au lucrat în presă știu cum se simte plumbul în cerul gurii și știu că microbul jurnalismului, odată pătruns în sânge, rămâne pentru tot restul vieții. Am prins drag de această profesie şi am credința că nu e pentru toată lumea, la fel ca aceea de actor, dansator, pictor sau profesor. Se face din vocație. Zi de zi cunoşteam oameni de la care aveam ce să învăț, zi de zi simţeam că tot ceea ce fac contează. Am început la ziarul Dimineaţa, unde am cunoscut mari gazetari şi scriitori precum Mircea Ichim, Alexandru Piru, Mihai Toma. A urmat Cronica Română, unde am făcut parte din echipa lui Horia Alexandrescu timp de doi ani, apoi Vocea României, cotidian ce nu are evident nici o legătură cu concursul din zilele noastre, Sport XXI şi Naţional, Jurnalul Național, unde am simțit pentru prima dată ce înseamnă libertatea cu adevărat. Aici m-am format, aici am iubit fiecare clipă petrecută în redacție, aici am fost acasă. Când criza şi-a făcut simţită prezenţa, schimbările din presă m-au determinat să aleg revista „Cariere”, apoi revista „Taifasuri”, și am primit o șansă apoi de a conduce o revistă aparte numită „Jurnal Spiritual”. După o altă perioadă petrecută la „Evenimentul zilei”, unde din punct de vedere profesional am simțit că a fost un loc potrivit să cresc, să evoluez. Am ales după aceea libertatea regăsirii de sine vreme de un an. Apoi, la rugămintea actriței Catrinel Dumitrescu, am ajutat la promovarea spectacolelor Centrului Cultural European pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”. Din când în când, trimit articole la „Adevărul”, la care încă mai am drept de semnătură. Ai mare dreptate, trecând în revistă toate acestea pot spune că am avut parte de întâlniri, nu glumă. Cum să nu te îndrăgostești de jurnalism?
– Care este sfatul pe care l-ai primit de la părinții tăi și poate aduce o Lumină astăzi, pentru cineva care ne citește?
Ceea ce sunt li se datorează părinților mei, chiar și pentru faptul că, fără să vrea, m-au determinat să găsesc alte căi, altele decât cele normale, de a face alegeri. Mi-au fost profesori buni, chiar dacă discuțiile cu ei se încheiau mereu cu „Ți-am spus eu că”… Am câteva sfaturi bune de la amândoi: „Lasă loc de Bună ziua! Mereu!”, „Când așezi capul pe pernă seara să nu ai nimic să-ți reproșezi ție însăți!”, „Mai bine să-ți pară rău că nu ai zis ceva, decât că ai zis”. Iar bunica mea, mama tatălui meu, pe care am adorat-o, îmi spunea mereu că „o femeie nebârfită e ca o floare neudată”. Drept urmare, am fost curioasă să văd cum e când te bârfește cineva. Mi s-a întâmplat să asist, martor nevăzut, la o asemenea bârfă. N-a fost frumos, dar a fost util. Mi-a prins bine să aflu adevărul. Pe tata l-am pierdut în 2016, în urma unei răceli banale. Am chemat Salvarea pentru că mi-am dat seama că încerca să ascundă faptul că nu mai putea respira. Niciunul dintre noi nu a crezut că drumul lui spre spital va fi ultimul. Nu voi uita imaginea lui, singur, pe patul unui spital din București pe care de atunci l-am ocolit cât am putut. Singur în fața unei întâlniri pe care nu și-o dorea. I-am șoptit atunci, știam că mă aude, că sunt lângă el și că-l iubesc. Cuvinte pe care niciodată nu i le-am spus, nu pentru că nu am avut ocazia, ci pentru că făcea parte din acea generație care credea că numai în somn copiii trebuie sărutați și mângâiați. Am stat cu orele în fața ușii celui care-și spunea manager general al spitalului, m-a asigurat că e bine îngrijit. Am vorbit apoi cu șeful secției, care a făcut același lucru. Tata a lucrat o viață la Salvare, prin mâna lui au trecut nenumărați oameni cu diferite probleme de sănătate. Credeam că asta însemna ceva. Nu a fost așa. Singura dată când l-am văzut plângând a fost la Revoluție. Atunci a venit acasă cu șapte brasarde tricolore care aparținuseră unor tineri soldați. Se întreba întruna de ce… De ce au murit în brațele lui acei tineri? Nu a vrut să primească deloc certificat de revoluționar, chiar dacă mașina lui fusese ciuruită de gloanțe. Ce coloană vertebrală! Ce exemplu pentru mine! Când tata n-a mai fost, s-a rupt o lume înlăuntrul meu. Nu am putut să plâng. De fapt, nu mi-am dat voie. Au urmat cele mai grele zile din viața mea. Alături de fratele meu a trebuit să-l ridic pe tata de la Morgă. Cum să faci asta și să respiri în același timp? Atunci am înțeles că fără fratele meu mi-ar fi fost imposibil să rezist. El a fost stâlpul meu de susținere. Au trecut atâția ani de la plecarea tatei, dar încă îi simt lipsa acut. Zi de zi îmi doresc să fie mândru de mine. Am învățat de la el că a avea coloană presupune a nu pleca niciodată capul, că a fi corect, cinstit, drept este esențial în această viață. Ochelarii, cărțile pe care le citea și recitea sunt în același loc. Mama nu le-a mutat. Tricoul căruia îi tăiase gulerul pentru că îl deranja e și acum în cuier. Știu, poate părea ciudat, dar a fost modul nostru de a-l păstra aproape. Acum, atâta vreme cât știu că mama mă așteaptă acasă, îmi pot permite să rămân liniștită, căci astfel știu unde încep și unde mi se termină hotarele. Mama a știut întotdeauna să rezolve problemele altfel decât ceilalți, iar modul în care făcea acest lucru însemna din partea ei cea mai dulce mângâiere. Mama nu mi-a arătat niciodată cu adevărat ceea ce simte, pentru că generația ei își săruta copiii în somn, dar știu că și-a lăsat inima să alerge în afara trupului ei de două ori, prin mine și fratele meu. A treia oară s-a întâmplat când a venit pe lume fiica mea, Ema. Nu mi-a înțeles căutările, dar le-a respectat. Nu m-a înțeles ca ființă, dar mă iubește în felul ei și asta înseamnă enorm. Când viața m-a aruncat din șa, mama a fost acolo. M-a prins de mână, m-a ridicat și mi-a pansat rănile. Mama este mereu acolo unde știu că va fi, Acasă. Atunci când tata a plecat, mama s-a prăbușit, pentru că după ce porți povara împreună, coloana te lasă când trebuie să mergi mai departe singur. Fiecare zi a ei începe cu un gând trimis către tata, acolo unde este acum și sunt convinsă că dacă nu ar face acest lucru ziua ei ar arăta altfel. Când împarți 50 de ani o bucată de pâine, câștigată cu sudoarea frunții, cu cineva, atunci când el dispare, uiți gustul ei. Pentru mine, acasă înseamnă enorm.
„Odinioară, în presă nu intra oricine”
– Când ai intrat în presă, ai prins anii frumoși ai presei curajoase. Jurnaliștii erau camarazi, se cunoșteau, se ajutau, se completau, chiar dacă uneori semnau pentru angajatori diferiți. Erau uniți de dorința de a aștepta ore în șir în soare sau ger pentru câte o declarație. Departamentele de corectură nu se desființaseră și „bun de tipar” era ceva sfânt. Povestește-ne despre perioada aceea.
Odinioară, în presă nu intra oricine. Aveau loc concursuri serioase, reale, angajări clare, fără dedesubturi, fără pile, pe bune. Dacă aveai mai mult decât o spoială de cultură erai invitat să intri pe uşa redacţiilor, altfel nu stătea nimeni de vorbă cu tine. Şi se vedea clar dacă aveai ceva în cap sau nu. Am fost norocoasă să prind perioada fericită a presei, cea în care membrii breslei se recunoşteau la evenimente, se salutau, se ajutau, se așteptau, se sprijineau. Nimic din toate acestea nu mai există astăzi. Redacțiile au adoptat strategia angajării de tineri studenți pe sume infime, care să posteze online, uitând că jurnalist nu poți fi dacă nu ai un minimum de cultură generală, dacă nu poți diseca, decanta, înfiripa, continua, aduna, integra și împărtăși cu alții informațiile. Acești tineri stau în redacție toată ziua, postează știri de pe agenții – asta dacă ziarul mai are contract viabil -, fără să iasă pe teren – esența jurnalismului. Telefonul, e-mailul sau rețelele de socializare constituie sursele lor de informare, din păcate. Trist este că nu mai există jurnaliști specializați pe domenii, cu greu mai descoperi un jurnalist care să poată pune degetul pe rană, care să recunoască o știre adevărată de una falsă, care să știe cine ce și unde este. Din păcate, mor personalități marcante ale culturii române și trec zile până o știre despre dispariția acestora apare pe undeva. Din păcate, nimeni nu-și mai amintește de oamenii care dispar, sub greutatea traiului în această lume nebună. Nimeni. Și totuși, iubesc meseria aceasta, pentru că ai șansa de a împărtăși celor care te citesc din ceea ce vezi, auzi și simți. Experiența ta, ca om, până la urmă, trece înaintea celei de angajat. Vrei – nu vrei, câteva dintre ingredientele aluatului din care eşti creat trec prin scris spre ceilalți. Este inevitabil. Da, există valori morale după care te ghidezi, respecți un anumit cod, dar toate țin de bunul simț, de coloana ta vertebrală. Pe vremea când presa era presă, redactorul era o rotiță a unui angrenaj de care era imposibil să nu fie mândru. Datorită lui existau pagini gata să fie umplute cu reportaje, articole, editoriale, știri. Nu era ușor, dar era benefic tuturor, cititor și jurnalist. Exista o înțelegere a celor din breaslă, astăzi pe cale de dispariție. Vremurile au îndepărtat jurnaliștii buni la marginea presei, de aceea tinerilor angajați ca și „jurnaliști” astăzi pare că le vorbești în malgașă. Astăzi nimeni nu mai face diferenţa între opinie si informație, între genurile de redactare foarte clar delimitate, între stânga și dreapta, între alb și negru. Toți își dau cu părerea și atât… Nu există un minimum de documentare, un interes de a-l cunoaște pe cel pe care îl intervievezi. Munceai o viață pentru a-ți crea un nume, aveai sursele tale, oamenii de încredere, erai serios, ordonat, clar, sincer, responsabil. Nu căpătai ușor încrederea celor pe care îi intervievai, trebuia să lupți pentru ea, să demonstrezi că ești familiarizat cu respectul, bunul simț, dar și cu fermitatea. Ca să fii jurnalist, înainte vreme nu-ți ridicai poalele în cap de față cu lumea și nici nu-ți spălai rufele în râul colectivității. După ce treci prin furcile caudine ale acestei profesii, știi cine ești. Altădată ai fi fost respectat pentru experiența ta, însă astăzi ți se spune că ești supracalificat și nu există bani să fii recompensat conform legii pentru munca ta. Astfel că la momentul acesta redacțiile caută studenți fără experiență, dispuși să se vândă pe nimic. Nu acuz, doar remarc. Nu mă plâng, doar constat. Departe de mine gândul de a rosti vreun cuvânt împotriva celor care fac primii pași în această meserie. Dimpotrivă! Îmi doresc ca ei să fie ghidați și călăuziți spre a înțelege că nu poți face lucruri care să reziste, dacă nu ești conștient că informația este cea esențială, la fel pasiunea și adevărul. Rămân cu bucuria de a fi gustat din miezul fierbinte al acestei profesii, așa cum a fost ea cândva, pe vremea când nu se puneau E-uri în compoziție. Rămân cu iubirea de frumos. Rămân cu cea care sunt astăzi și datorită acestei profesii. Rămân cu șansa de a fi făcut parte dintr-un univers aparte, de a fi întâlnit personalități adevărate și cu „nebunia” de a o lua de la capăt oricând.
– Ești și absolventă de Litere, nu doar de Jurnalism. Ai ales această a doua specializare pentru a o complimenta pe prima? Ai vrut să stăpânești toate nuanțele și să fii impecabilă în gramatică sau ai ales această cale din dragoste de Literatură?
Am absolvit Facultatea de Jurnalism, Științele Comunicării, la Universitatea Hyperion. George Pruteanu mi-a fost profesor. Ar trebui poate să mă opresc aici. Cred că șansa aceasta spune tot. A fost una dintre întâlnirile pentru care mulțumesc Universului mereu și mereu. Am învățat mult de la el. Oricine ai fi fost, nu aveai cum să nu-l admiri, să nu-l prețuiești. Avea coloană, avea autoritate, avea personalitate, avea har. Dacă nu învățai, atunci apăreau problemele. Am avut noroc să fiu studentă în timp ce eram jurnalist, ceea ce aș recomanda tuturor. Contează experiența. După o vreme, la îndemnul unei prietene, m-am înscris la master la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii, Facultatea de Litere, Universitatea București. Au fost doi ani în care am muncit enorm, alergând printre evenimente, întâlniri, cursuri, seminarii, interviuri. Mi-a prins bine. Am avut profesori cu care am rămas prietenă și, să fiu sinceră, răspunsul meu pentru tine este da. Mi-am dorit să stăpânesc toate nuanțele. Știi, în teatru tăcerile sunt teribil de importante. Nuanțele sunt esențiale. Nici în literatură lucrurile nu stau altfel.
– Care este cea mai frumoasă amintire din presă?
Cum aș putea alege? Sunt atât de multe. Am două pentru care voi fi mereu recunoscătoare. Jurnalul Național a îndrăznit să strige catalogul Promoției de Aur 1956 a Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică în 2006, la Capșa. Atunci a apărut și Ediția de Colecție dedicată acestor mari actori. Acea seară de luni, cu monștri sacri, în carne și oase mi-a rămas pe retină. Greu să uiți așa ceva. Mircea Albulescu, Sanda Toma, Mitzura Arghezi, Draga Olteanu Matei, Victor Rebengiuc, Dan Puican, Valeriu Arnăutu, Dumitru Rucăreanu. Țin minte ce mărturisea atunci meșterul Mircea Albulescu: „Colegă de generație cu noi a fost și Gina Patrichi. Dânsa a întrerupt studiile, spunem noi, pe urmă a plecat la Galați, dar pentru noi va rămâne mereu colega noastră, o mare, mare, mare actriță”. Fii atentă, draga mea Eveline, cum putea vorbi despre Gina Patrichi, colega lui de an, un actor precum Mircea Albulescu. Respectul acesta, corectitudinea, dreptatea, vocabularul. Toate acestea au dispărut astăzi. Tot dumnealui mai spunea atunci: „Lucrul cel mai important în meseria noastră de actori, realizatori, artiști, este să avem capacitatea, destul de rar întâlnită, de a ține în brațe cel mai îngrozitor lucru din lume, umilința. Este singura cale adevărată ca să putem ajunge cât de cât la adevăr în meseria noastră”. Ce șansă să fac parte din echipa Jurnalului Național și să organizez acea întâlnire de 50 de ani de la terminarea IATC a celor din Promoția de Aur. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat acea întâlnire dacă la ea ar fi fost prezenți Amza Pellea, Silviu Stănculescu, Silvia Popovici, Gheorghe Cozorici, Victoria Dobre, Gina Patrichi, George Constantin, Flavia Buref, Constantin Rauțchi. Cea de-a doua amintire îl are ca protagonist pe uluitorul poet Grigore Vieru. Ne aflam pe ultima sută de metri cu Ediția de Colecție dedicată Doinei şi lui Ion Aldea-Teodorovici. În acea tăcere lucrativă s-a deschis uşa și a intrat Grigore Vieru, cu aeru-i inconfundabil. Ne-a înmânat cu modestie și calm un articol în care îi evoca pe cei doi artişti. Era imposibil să-ți imaginezi că-n pieptul lui ascundea cinci bypass-uri. Atunci a povestit o întâmplare pe care nu pot, nu am cum s-o uit. „Sunt născut pe malul Prutului, pe lângă Rădăuţi-Prut. Biserica din sat era închisă, iar maică-mea, ca toate femeile de la ţară, deşi analfabetă complet, era o mare credincioasă şi când venea Paştele, cocea pe ascuns pască şi făcea ouă roşii. Trebuiau sfinţite, dar unde să le sfinţeşti? Pe celălalt mal al Prutului, la Miorcani, unde şi-a petrecut marele poet Ion Pillat copilăria, biserica funcţiona. La miezul nopţii se revărsa peste Prut zgomotul clopotelor din noaptea Învierii. Aşa sfinţea maică-mea pasca şi ouăle, în zvonul acelor clopote din satul Miorcani”. Aceste cuvinte ale lui Grigore Vieru au prins rădăcini în sufletul meu. Este poate cea mai dragă amintire din presă pe care o am.
– Dar cea mai incomodă?
Și acestea sunt destule. Dar am să aleg în așa fel încât să mă fac înțeleasă. Lucram la revista „Taifasuri” și am avut un proiect care viza copiii marilor actori. Am realizat atunci interviuri pe care le iubesc și de care sunt mândră. Unul dintre prietenii pe care-i iubesc, admir, prețuiesc, este Florin Piersic Jr. El a lovit intens și precis cu târnăcopul în adâncul ființei lui până a găsit nesfârșitul filon al rostului. Furtunile prin care a trecut i-au demonstrat că a știut să rămână vertical aplecându-se până la rupere. Deși a fost tras într-o parte și alta de asemănări și comparații, a știut că neclintirea înseamnă un pas înainte, iar inteligența înseamnă zbor. Florin Piersic Jr. este curajos, blând, bun, genial, tulburător de cald, sigur pe el, senin, sensibil, spontan, impecabil și incredibil de viu. Știe să-și asume că nimeni altul impreciziile, defectele și petele de rugină. Interacțiunea cu spectatorii spune aproape totul despre generozitatea ființei lui, pe care a moștenit-o de la cea care l-a adus pe lume, actrița Tatiana Iekel. Am făcut atunci un interviu și m-a rugat să nu pun un titlu de genul „Rebelul”. Era sătul de eticheta aceasta. Am dat un titlu pe care l-am crezut perfect. Din păcate, cea care era redactor șef a decis altfel. Și bineînțeles că în titlu apărea cuvântul rebel. Nu am știut. Am aflat târziu, prea târziu ca să pot salva situația. Faptul că Florin s-a supărat pe mine a fost pentru mine o lovitură greu de suportat. Am plâns, am întrebat cum a fost posibil. Am cerut explicații. Mi s-a spus că revista este o afacere și trebuia vândută. În naivitatea mea am crezut că a fi corect, cinstit și serios contează. Am suferit cumplit. După un timp, Flavia Buref, minunata actriță pe care destinul mi-a sortit-o ca prietenă, m-a chemat la ea acasă. Avea o surpriză pentru mine, Tatiana Iekel. Când mi-a deschis ușa și am dat cu ochii de dumneaei, am simțit o emoție imposibil de ținut în frâu. Flavia îi povestise ce știa de la mine. Ce blândețe, ce mângâiere, ce revelație a fost acea întâlnire, pentru care sunt profund recunoscătoare! Mi-a spus să nu-mi fac griji. Florin va reveni la sentimente mai bune când va afla adevărul. A avut dreptate. Ne-am reîntâlnit la o lansare de carte și i-am povestit. A înțeles. Îl respect și-l iubesc pentru că știe să ierte iubind și renaște din cenușa fiecărui rol. Și merg până la capăt cu sinceritatea. Există o vorbă veche românească pe care cred că o pot folosi ca exemplu: „Orice șut în fund e un pas înainte”. Am plecat de Jurnalul Național în 2011. Am lucrat o perioadă la Revista „Cariere”, apoi, la rugămintea unei prietene – așa credeam eu atunci – am acceptat să scriu pentru Revista „Taifasuri”. Aceeași care a modificat titlul interviului meu cu Florin. De cel puțin câteva ori pe lună eram sunată de o colegă de la Jurnalul Național care realiza în continuare rubrica „Astăzi e ziua ta” și care mă ruga să vorbesc eu cu anumiți actori care aveau încredere în mine și care nu voiau să vorbească pentru nimic în lume cu altcineva. Această bucurie o voi păstra mereu vie în sufletul meu, pentru că nu e de ici, de colo să păstrezi nealterat respectul unor actori imenși. O ajutam. În parte pentru că nu puteam refuza să întind o mână, dar mai ales pentru că exista o linie de respect specifică Jurnalului și eram fericită să vorbesc cu oameni pe care-i prețuiam. Nu semnam acele materiale. Nu voiam să supăr pe nimeni. Doar să fac un bine. „Prietena” de care vorbesc a fost deranjată de faptul că scriam în afara revistei și m-a pus într-o situație în care eu niciodată nu aș fi pus pe cineva. M-a trimis în biroul celui care era șeful, chipurile să mă roage ceva. Acolo mi-a fost adus la cunoștință faptul că revista nu merge prea bine cu vânzările și vor să facă economii, drept urmare conform principiului „ultimul venit, primul plecat” aș face bine să-mi iau catrafusele și să plec. Sincer, pe moment am crezut că nu aud bine. Apoi, am înțeles. Știi ce am făcut? Am spus că sunt recunoscătoare, că voiam să plec, dar nu știam cum să spun acest lucru și că am primit o ofertă mai bună din altă parte. A fost uimit peste măsură distinsul șef, dar a înghițit bucuria mea. Nu avea încotro. Ajunsă înapoi în redacție nu am rostit o vorbă. M-am așezat la calculator perfect liniștită și am mulțumit în gând lui Dumnezeu că aveam la mine un hard extern. Mi-am adunat tot ce aveam în calculator și am eliberat spațiul pentru următoarea „victimă”. M-am dus la Personal și am cerut concediul legal de odihnă la care aveam dreptul. Mi-am așezat pe umăr geanta cu conștiința curată și am ieșit pe ușă definitiv. A fost poate cel mai dureros moment pentru mine. „Prietena” mea știa că mă ocup singură de educația fiicei mele, că am rate la bănci și mi-ar fi aproape imposibil să mă descurc fără o slujbă, dar nu a schițat nicio urmă de omenie, de prietenie, de generozitate. A fost momentul în care am pus mâna pe un burete mare și ud și am șters anii petrecuți împreună. Aceea a fost o lecție importantă pe care nu am uitat-o, iar Dumnezeu a trimis o armată de îngeri să mă vegheze. Ești singura care a reușit să mă convingă să vorbesc despre asta. Îți mulțumesc! Poate era momentul pentru eliberare.
– Fiecare jurnalist are orgoliul câtorva borne profesionale – performanțe pe care le amintește. Dă-mi un top trei al tău, din presă.
Iar e dificil să aleg. Sunt atât de multe. Larry Hagman. Am avut această șansă la Jurnalul Național. Am crescut urmărind „Dallas”, iar J.R., personajul interpretat de Larry Hagman, intrigant, fără scrupule, mi se părea că întruchipa răul deplin. Nu am crezut că pot exista astfel de oameni. Nici acum nu-mi pot imagina, deși răul a căpătat nuanțe la care niciun om normal și sănătos nu credea vreodată că se va ajunge. Urât, dar totodată iubit pe tot globul, J. R. nu avea milă în războiul pentru putere și bani. Impactul pe care l-a avut J.R. în România poate fi explicat, printre altele, datorită faptului că în perioada în care a fost difuzat celebrul serial, reprezenta una dintre puținele forme de reverie și conexiune cu lumea de dincolo de Cortina de Fier. Am obținut interviul și am simțit o bucurie imensă împreună cu colegul meu, Mihai Știrbu. Larry Hagman a spus că un personaj ca J.R. apare o singură dată în viața de actor. Dacă ar putea da timpul înapoi, ar face exact la fel. L-ar interpreta pe J.R. cu plăcere și cu umor. Acest interviu apărea în 2006. Larry Hagman, coincidență sau nu, murea fix de ziua mea, la 23 noiembrie 2012. A doua bornă de care sunt mândră a fost Majestatea Sa, regele Mihai I al României. Am crescut în comunism, cunoscând varianta pe care cartea de istorie o oferea, dar am avut norocul ca în familia mea, în şoaptă, să aflu câte ceva despre ceea ce însemna Familia Regală a României. A venit apoi momentul 1989 şi încet, încet, ca atunci când te trezeşti după un somn lung şi adânc, ceea ce a fost ascuns cu atâta grijă a început să iasă la iveală. Viaţa m-a adus în postura de a lucra la Muzeul Naţional Cotroceni şi am avut astfel şansa de a învăţa, de a descoperi, de a pune degetul pe rănile istoriei. Am respirat acelaşi aer pe care Regele Carol I, Regina Maria, dar şi Regele Mihai I îl respiraseră. De fapt, în liniştea serilor de iarnă pe care le-am trăit acolo, prezenţa Reginei Maria mi se părea reală, aproape palpabilă. Ţin minte, de asemenea, că biroul pe care Majestatea Sa Regele Mihai I a fost forţat să-şi semneze abdicarea se afla în faţa mea şi atunci când l-am atins am avut un sentiment de durere, mai profund decât orice altceva încercasem până atunci. Ca jurnalist acreditat de Casa Regală în 2005, prin intermediul unuia dintre cei mai profesionişti PR pe care i-am cunoscut vreodată, respectiv Alexandra Cojan Arnăutu, mi-a fost acceptată solicitarea unei întrevederi particulare de 20 de minute cu Majestatea Sa Regele Mihai I al României, în aceeaşi reşedinţă folosită de suveran chiar la momentul abdicării, la 30 decembrie 1947, din cauză că Palatul Regal nu fusese refăcut după bombardamentele din august 1944, Palatul Elisabeta. După o reverenţă exersată ore bune, am dat mâna cu Majestatea Sa Regele Mihai I şi, recunosc, am simţit că stau faţă în faţă cu istoria însăşi. Niciodată nu am fost mai mândră şi mai fericită ca în acel moment. Omul din faţa mea emana blândeţe şi răbdare, un fel de astâmpăr ancestral care-i conferea o strălucire specială numită seninătate. Al treilea în topul meu este Franco Nero. A venit la București în 2015, la Festivalul Internațional de Film București – BIFF. La 26 de ani era deja o legendă a filmelor de western spaghetti. Avea un fizic perfect, trăsături regulate peste care lumina cel mai intens albastru posibil, al ochilor lui. Dar Franco Nero și-a dorit să fie un actor serios, unul adevărat și a reușit. Deși vârsta își spunea cuvântul, să știi că albastrul ochilor lui nu și-a pierdut din forță. I-am mărturisit unuia dintre cei mai cunoscuți actori ai lumii că am chiulit de la ore ca să-l văd în filmul „Salamandra”. Juca alături de Anthony Quinn, Eli Wallach, Claudia Cardinale. La început a fost nervos, iritat, neodihna îl tulburase puțin, dar pe parcurs s-a destins. Am vorbit de filmele lui, de misiunea lui, de prietenii lui, puțini la număr, de „familia englezească” – este căsătorit cu Vanessa Redgrave, știm cu toții. Am dus interviul până la capăt, ce e drept strălucind de bucurie că i-am strâns mâna și am stat de vorbă. Mi-a spus că pentru el a fi actor este ceva serios, nu ce citeşti prin ziare. „Dacă vrei să fii un actor serios, trebuie să faci şcoală. Am făcut cea mai bună şcoală de teatru din Italia, era la Milano, Piccolo Teatro, cu Giorgio Strehler, acolo am învăţat baza actoriei. Apoi totul venea de la sine. Dar astăzi, totul s-a schimbat din cauza televiziunii. Toţi cei care arată bine, sunt frumoşi, merg şi fac telenovele, dar nu reuşesc să devină actori adevăraţi. Trebuie să ai personalitate, ai nevoie de ceva în interiorul tău care să te facă să străluceşti. Cred că dacă ai talent, este important să urmezi o şcoală ca să poţi să dezvolţi acest talent. Ai nevoie de disciplină. Nu cred în actorii care s-au născut bogaţi. Eu m-am născut sărac, a trebuit să supravieţuiesc, a trebuit să lupt pentru tot ceea ce am. Când joci o scenă se vede pe chipul tău suferinţa, ceva în interiorul tău arată că ştii să lupţi”. L-am iubit pentru asta. Coincidență sau nu, Franco Nero s-a născut la 23 noiembrie, la fel ca mine.
„Asistăm neputincioși la moartea lumii în care trăim, la indiferența celor din jur, la plecările mult prea dese ale unor oameni care au însemnat ceva, au trăit așa cum și-au dorit, înconjurându-se de suflete neatinse de mediocritate”
– Cei care au prins anii despre care făceam referire mai devreme sunt și cei care au supraviețuit crizei economice, transformării presei scrise în cea digitală, apariției ziarului gratuit și pretenției cititorului de a nu plăti prețul simbolic al unui ziar pentru a fi informat. Cum ai supraviețuit, cum te-ai adaptat, cum te-ai reinventat?
Cred cu tărie că Jurnalul Național a fost locul în care am fost liberă să-mi întind aripile. Nu am simțit, în toată perioada în care am lucrat acolo, că vin la serviciu. Era în aer o bucurie de a fi împreună, de a cerceta, de a ne documenta, de a prezenta cititorilor, în cadrul Edițiilor de Colecție, care apăreau lunea, subiecte interesante, povești de viață excepționale, de a aduce în lumină personalități ale culturii noastre de-a dreptul remarcabile. De multe ori ajungeam la prima oră a dimineții și plecam mult după miezul nopții, dar simțeam că sunt în siguranță, eram acasă. Atât de tare am iubit Jurnalul Național încât și acum, în aceste vremuri dificile, când simt că nu mai pot, merg cu gândul în Hala Mică, acolo unde era echipa Specialilor, cei care ne ocupam de Edițiile de Colecție și Edițiile Speciale. Mă încarc cu bucuria acelor zile și astfel pot merge mai departe, astfel pot face față lumii nebune de astăzi. Știu că pare ciudat, dar e metoda mea „brevetată” de a rămâne verticală. Cred că asta m-a ținut la suprafață. Asta m-a ajutat să supraviețuiesc. Amintirea unor vremuri în care am fost fericită deplin. Amintirea unui timp ce nu se va mai întoarce. Avem nevoie de cultură, în toată diversitatea ei. Mi-e dor de teatrul radiofonic, mi-e dor de presa scrisă, curată, nealterată. Nu mai există respect, dorință de a educa ascultătorii, cititorii, telespectatorii, de a le oferi un produs de calitate. Poate că ar trebui ca mass-media să fie scuturată de poamele rele și să-și revină la normal. Și mai este și indiferența – boala care ne macină în fiecare zi. Preocupați de mizeriile pe care le putem arunca în capul celor pe care îi considerăm mici, neimportanți, celor deasupra cărora ne situăm crezându-ne superiori, uităm, de cele mai multe ori, că nicio diplomă, oricât de încărcată de filigran ar fi, nu ne oferă calitatea de OM, nu scoate la iveală ființa aceea luminoasă pe care o ascundem cât mai departe de ochii celorlalți, de frică. Da, de frica de a nu părea sensibili, fragili, simpli, frumoși, limpezi. Ne-am închis de bună voie în cușca din care nimeni în afară de noi nu ne poate da drumul vreodată. Asist, mușcându-mi buzele a neputință, la o radiere generalizată a ceea ce mai înseamnă umanitate. Ca și cum o mână nevăzută șterge cu buretele tot ceea ce știam, tot ceea ce prețuiam, tot ceea ce consideram important în viața mea. Nu pot crede că se poate să trăiești complet imun la ceea ce te face om. Poate părea naivitate, pe alocuri prostie, neadaptare la condițiile societății actuale, atât de acordată la tot ce înseamnă urât și anormal, dar îmi asum sensibilitatea, așa cum am făcut-o întotdeauna de-a lungul vieții. Astfel mi-am înțeles rostul, mi-am ales valorile. Asistăm neputincioși la moartea lumii în care trăim, la indiferența celor din jur, la plecările mult prea dese ale unor oameni care au însemnat ceva, au trăit așa cum și-au dorit, înconjurându-se de suflete neatinse de mediocritate. Am un crez. Sunt convinsă că, prin puterea exemplului, pot ajuta oamenii să devină conștienți de lumea în care trăiesc. Cred că arătându-le zilnic frumosul din jur îi pot motiva să facă același lucru. Cred că această dictatură a urâtului trebuie să dispară și să nu ne mai fie teamă să vorbim despre curățenie, despre frumos, despre cinste, onestitate, despre respect, onoare, bunătate, răbdare și iubire. Știu că par naivă, dar asta simt. Putem aștepta să înflorească în fața noastră un cireș, dacă vrem. Putem să ne bucurăm de fulgii de nea care se aștern pe chipul nostru, dacă vrem. Putem să ne îmbrățișăm și să ne bucurăm unii de alții, dacă vrem. Întâlnirile cu oameni de cultură sunt zilnice datorită profesiei, iar diversitatea accentuează afirmațiile de mai devreme.
„Când vorbim deci despre Muzeul Național al Literaturii Române vorbim despre cultură, despre identitate, despre o moștenire culturală de prim rang, despre zestrea literaturii și limbii noastre”
– Te ocupi de PR, Comunicare…. Branding… pentru Muzeul Național al Literaturii Române și pui atât de mult suflet în activitatea ta. Până la tine, nu era vizibil un astfel de demers. Cum ți-ai construit strategia? Intuitiv, descoperind singură sau imitând modele din străinătate? Mi se pare că ești o deschizătoare de drumuri, totuși…
Am intrat în echipa MNLR în ianuarie 2017 și de atunci, într-adevăr, am muncit zi-lumină. Am fost parte din festivaluri, evenimente speciale, lansări de carte, de albume, expoziții, concerte, spectacole de teatru, proiecții de film, evocări, colocvii, conferințe, aniversări, comemorări, centenare, ateliere, cursuri de scriere creativă. Înot zilnic împotriva curentului. Sunt mulţi cei care simt o nevoie acută de reîntoarcere la adevăratele valori, la ceea ce ne face oameni, la ceea ce ne face cu adevărat fericiţi, ce ne bucură, ce ne emoţionează şi ne înalţă. În goana după supravieţuirea zilnică, uităm că este necesar să supravieţuim spiritual. Recunosc, m-am gândit la importanța redescoperirii dialogului autentic între oameni, care constă și începe mai ales cu ascultarea atentă a celuilalt, nu cu afirmarea isterică și autoritară a propriilor adevăruri, la fel cum spunea un mare prieten, poet de excepție, Ciprian Chirvasiu. Uneori uit în ce zi sunt, alteori nu dorm lucrând la câte un proiect, deseori mă aflu pe muchie de cuțit. Peste tot și toate, zâmbesc atunci când zăresc lumina din ochii oamenilor care pleacă de la evenimente fericiți. Aceasta a fost strategia mea. Apropierea de oameni. Încet și sigur am început să construiesc o imagine, să arăt celor care voiau să vadă că există frumos, există valori, există autenticitate, există un spațiu în care clasicul și neconvenționalul se amestecă, iar alături de manuscrise vechi pot sta cele mai recente tehnologii media. Muzeul păstrează manuscrise ale celor care au crezut în cuvântul scris, l-au așternut pe hârtie, l-au răspândit sau l-au prețuit. Când vorbim deci despre Muzeul Național al Literaturii Române vorbim despre cultură, despre identitate, despre o moștenire culturală de prim rang, despre zestrea literaturii și limbii noastre. Orice societate sănătoasă știe că are nevoie de cultură. Modul în care Muzeul a ales să-și redeschidă porțile este unul modern, un răspuns dacă vreți la nevoia de interacțiune a societății contemporane, o încercare de a valorifica patrimoniul muzeal în moduri cât mai creative. Directorul general al Muzeului, domnul Ioan Cristescu, a știut să ne motiveze pe toți, ne-a spus că vrea ca fiecare dintre noi să spună că e mândru că lucrează într-un muzeu de talie europeană. Să nu uităm că în 2021 expoziția de bază din Strada Nicolae Crețulescu 8 – 2017 și expoziția Casei Memoriale „Anton Pann” – 2018, au primit DASA Award din partea Academiei Europene a Muzeelor – EMA pentru două discursuri expoziționale diferite, reunite însă prin același concept arhitectural unitar, dus de la o etapă la alta la un nou nivel. MNLR a deschis o lume celor care i-au trecut pragul. A dezvoltat lecturi publice, conferințe, expoziții temporare tematice, fixe și itinerante, ateliere de creație, evenimente cu public țintă, dar și evenimente majore precum Festivalul Internațional de Poezie București, care anul acesta a ajuns la cea de-a XIV-a ediție. Ce simți când deschizi o carte? Te cuprinde emoția la vederea slovei lui Eminescu, a lui Arghezi sau Bacovia? Este poate singura metodă de a afla că faci parte, fără să fii conștientă de acest lucru, dintre oamenii care suferă de sete de Cuvinte. Poate că lumea literaturii de astăzi este una scindată, o parte care dă dovadă în fiecare clipă de falsitate şi ego exacerbat, crezându-se mai presus de tot şi toate. Alta care rămâne la locul ei, modestă. Da, există astăzi nenumăraţi poeţi cu sclipiri de geniu, care din motive ce ne scapă sunt invizibili în ochii celor care ar trebui să-i sprijine, să le călăuzească paşii, să lase versurile acestora să ajungă la cititori şi altfel decât prin intermediul blogurilor sau reţelelor de socializare. Da, lumea literaturii de astăzi a uitat ce înseamnă literatura. Dar, pe noi, cititorii frecvenți și iubitori de slovă, nu are de ce să ne preocupe interesul meschin al aceluia care lucrează în detrimentul literaturii. Când conduci prin muzeu copii care nu au auzit în viața lor de Nicolae Labiș și tu ai șansa să le povestești despre poezia lui, ai sentimentul că nimic nu este imposibil. Când chemi în Grădina Muzeului folkiști binecunoscuți ai șansa să creezi o oază de frumos la care se adapă total neașteptat oameni care iubesc și muzica, și poezia. Când ești continuu prezent la evenimente, oamenii știu că ești serios, motivat, conștiincios, dedicat, tenace. Așa am simțit că trebuie să fac. Nu am avut un model din străinătate. Totul a venit firesc dintr-un bun simț înnăscut și o dorință de frumos. Ce vreau să știi e că nu aș fi putut face nimic dacă eram singură. Formăm o echipă. Suntem o echipă. Ne-am atenuat asperitățile în timp, ne-am potrivit pașii, ne-am lăsat deoparte orgoliile și astfel am reușit să dăm lumii ocazia de a ne „bârfi” des. De bine, evident.
– Ai debutat ca autor de carte în 2009, cu „Scrisori pentru Ema”, fiica ta. Care este povestea acestui volum?
Am să-ți spun ceva ce scria în prefața cărții prietena mea Flavia Buref. M-a onorat ce a scris și mi-a dat încredere în mine. „Întotdeauna căutam cu mult interes în ziar articolele şi interviurile semnate de Loreta Popa. Le urmăream cu încântare deoarece autoarea descria faptele şi întâmplările limpede, precis, într-un admirabil stil jurnalistic, dar şi pentru că, printr-o fină şi subtilă analiză, ea punea în lumină mai puţin ştiute sau chiar nebănuite trăsături şi motivaţii ale celor pe care îi intervieva. În felul acesta te făcea să-i cunoşti mai bine pe cei prezentaţi, să-ţi devină apropiaţi şi astfel să participi chiar emoţional la evenimentele descrise, nu doar să le urmăreşti degajat, precum un cititor de gazetă, mai mult sau mai puţin atent la informaţiile ce i se oferă. Într-o zi, cu ocazia unui număr special, de colecţie, al ziarului Jurnalul Naţional, Loreta Popa a dorit să stăm de vorbă şi aşa am cunoscut-o personal. Am descoperit atunci nu numai că o caracterizează remarcabilul său talent de ziaristă, ci am văzut, din paginile în manuscris ale viitorului volum «Scrisori pentru Ema» – pe care am avut apoi plăcuta ocazie să le citesc –, că posedă harul de a intui trăirile celorlalţi dincolo de vorbele lor şi de a descoperi, din hăţişurile unor relaţii omeneşti dificil de analizat, răspunsuri şi adevăruri. Istorisind destine, Loreta Popa izbuteşte să te facă să înţelegi meandrele unor existenţe a căror desfăşurare părea de neînţeles. Şi mai dăruieşte şi portrete omeneşti impresionante”. Deloc întâmplător am vrut să-ți dăruiesc cuvintele ei despre carte. Deloc întâmplător, pentru că atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă generozitatea, altruismul și sprijinul acordat unui tânăr la început de drum. Toată viața îi voi fi recunoscătoare Flaviei Buref pentru prietenia ei. Poveștile din această carte mi-am dorit să fie învățături pentru fiica mea. Mi-am spus că dacă nu va avea curajul să mă întrebe despre viață, măcar să aibă la îndemână ceva scris de mama ei din care să se inspire. Cum să fii alături de copilul tău în viață, dacă nu astfel? Cum să-i faci cunoștință cu lumea, așa cum e ea cu adevărat, dacă nu prin intermediul poveștilor de viață?
„Întâlnirea cu Fulgencio Martínez, un poet spaniol a cărui generozitate nu am cuvinte s-o descriu, m-a salvat. Am reînceput să scriu, pentru că a turnat apă la rădăcina ființei mele, m-a văzut, m-a privit în ochi, mi-a spus că scriu bine, m-a recunoscut ca poetă”
– În 2015, Loreta-autoare a „tăcut” până, iată, în prag de a se împlini un deceniu. Ce-ai făcut cât ai tăcut și ce te-a făcut să îți recapeți vocea?
Lipsa de inspirație mă sufoca de ceva timp, pentru că nu am mai găsit momente în care să-mi las sufletul să respire, nu am mai găsit ocazia să mă așez și să las degetele să se miște în ritmul acela special, al melodiei divine pe care fiecare dintre cei care au scris și scriu o cunosc atât de bine. Nu o dată m-am trezit cu o astfel de melodie în minte și dacă reușeam să ajung să notez puteam să o iau de la capăt. Din păcate, nu am mai reușit să ajung să notez nimic din ideile pe care le primeam continuu. Ca și cum cineva a tăiat canalul ce mă unea cu propria-mi muză. Ca și cum zgura a avut îndrăzneala de a se așeza și de a opri orice trecere luminată. Nu știu cum și de ce. Știu că a durut. Uneori mi-aș fi dorit să rup din carne-mi pentru a folosi sângele drept cerneală. Mă gândeam că sângele are harul de a curăța totul. Ruperea sigiliului poate aduce muza înapoi. Întâlnirea cu Fulgencio Martínez, un poet spaniol a cărui generozitate nu am cuvinte s-o descriu, m-a salvat. Am reînceput să scriu, pentru că a turnat apă la rădăcina ființei mele, m-a văzut, m-a privit în ochi, mi-a spus că scriu bine, m-a recunoscut ca poetă. M-am săturat să mă neg continuu doar pentru că nu există altă șansă de a respira aici și acum. Societatea, așa cum este ea la momentul acesta, nu mai poate fi salvată. Trebuie să o luăm de la început, pe temelii solide. Pe rădăcini puternice. Scriu deci despre tristețea pe care nu o pot opri să se manifeste și ale cărei grade de comparație, recunosc, nu reușesc să le pun cap la cap. Știu doar că nu vorbesc despre suava tristețe care seamănă pe alocuri cu nostalgia. Vorbesc despre tristețea care te doboară, care trece peste tine aidoma unui buldozer, care te aruncă dintr-o parte în alta și te lasă complet gol. Ai făcut o observație extraordinară. Eu am crezut că am tăcut numai șapte ani, dar au trecut aproape zece. În 2017 am reeditat „Scrisori pentru Ema” și am avut o lansare frumoasă în aceeași Grădină a Muzeului. Am avut acest sentiment că de atunci am tăcut. Am tăcut pentru că nu am mai avut timp de har. Nu am mai avut puterea să fiu într-atât de bine cu mine încât să păstrez conexiunea cu muzele deschisă. Doare când nu poți să scrii. Cei care fac asta știu ce înseamnă să te așezi în fața laptopului și să nu poți scrie un cuvânt. Este una dintre cele mai insuportabile poveri. Am căzut într-un fel de abis greu de descris, din care am ieșit numai datorită intervenției divine, pentru că altfel nu știu cum să-i spun.
– Pe 19 iulie ne inviți la evenimentul de lansare pentru volumul „Simplu”. Povestește-mi despre poezia prezentului tău?
Ca să duc la capăt acest volum am trecut printr-un proces de dăltuire, de șlefuire a textelor pe care le-am adunat de-a lungul anilor în care am tăcut. Le-am remodelat. Au căzut multe cuvinte redundante, am eliminat repetiții, am renunțat la ce era lipsit de sens. Am lăsat ceea ce mi s-a părut definitoriu, ceea ce-mi poartă amprenta. Am adus la lumină poezii din texte în proză. Și simt o bucurie imensă știind că sunt apreciate, că au fost traduse în franceză și spaniolă. Fiica mea lucrează continuu cu mine. Mă împinge de la spate, mă ghidează pe drumul către mine. Îmi spune mereu să mă iubesc mai mult, să mă văd așa cum sunt. Acesta este prezentul meu. Dacă am reușit cu poezia, voi reuși și în ceea ce mă privește ca om, ca femeie. Am rămas cu reflexe și continuu să dau cu dalta, continuu să șlefuiesc. Eu sunt blocul de marmură și am sentimentul că tot ce nu e de folos va fi înlăturat.
„Lumea, în general, nu poate fi remodelată. Ea a rămas aşa cum a fost cu două mii de ani în urmă: lacomă, războinică, invidioasă, egoistă, superficială, trufaşă. Cea mai frumoasă poezie pe care omenirea a primit-o în dar a fost, este și rămâne iubirea”
– Mai crede lumea în poezie?
Pot fi remodelaţi prin intermediul poeziei cei care au o sensibilitate poetică înnăscută. Dar lumea, în general, nu poate fi remodelată. Ea a rămas aşa cum a fost cu două mii de ani în urmă: lacomă, războinică, invidioasă, egoistă, superficială, trufaşă. Cea mai frumoasă poezie pe care omenirea a primit-o în dar a fost, este și rămâne iubirea. Am credința că în fiecare din noi Dumnezeu a plantat semințe de bunătate, compasiune, generozitate, altruism, sensibilitate pentru frumos. Ele există acolo, adânc înrădăcinate. Doar că nu au întâlnit încă ploaia binefăcătoare care să le dea voie să crească. Ne-am obişnuit într-atât cu intoleranţa, prostia, ignoranţa, tupeul, lipsa de educaţie încât aproape că nu ne mai dăm seama că sensibilitatea, fragilitatea existenţei noastre face totul atât de extraordinar și uităm să mulțumim că suntem Oameni. „Poezia este răzbunarea frumuseții pe urâțenie. O răzbunare creștinească,” așa spunea Grigore Vieru – ce fericită sunt că mi s-a dat șansa să-l cunosc și să vorbesc cu el!. Aşa se face că atât trăiri frumoase, cât și dureroase sau tragice și brutale, numai prin inimă, prin frumusețea ei neștiută, sunt exprimate profund şi interpretabil, transformând poezia adesea într-un lucru de neînțeles pentru mulți. Ca Poet, nimeni nu te poate împiedica să mergi pe Calea ta, nimeni nu te poate împiedica să-ţi rosteşti cu mândrie legătura cu divinitatea. Ca Poet, nu ești deloc interesat de mărunţişuri, de vulgarităţi şi micisme, răutăţi şi invidii, treci nepăsător pe sub furcile caudine, pentru că smerenia te ajută să-ţi cunoşti cu adevărat sufletul. Pentru Poet, nicio zi nu este obişnuită, ci extraordinară, pentru că acel „ceva” îl ajută să vadă strălucirea oricărui lucru sau fiinţe. Poetul îndrăzneşte, are curaj. Cred că oamenii mai cred în Poezie, pentru că a rămas, lucru dovedit, limita de sus a ființei umane. Poezia este la o răsuflare distanță de Dumnezeu. Dacă ești ateu nu-l iubești pe Dumnezeu și atunci Poezia stă departe de tine. Am această convingere și voi continua să cred că lumea nu lasă Poezia să moară.
– Povestește-mi despre cum ești, dincolo de scris. Ce te face fericită și cum este „Mama Emei”?
Știi, încă am foste colege de la Jurnalul Național care în dreptul numărului meu de telefon au scris chiar așa „Mama lu’ Ema”. Fiica mea a crescut în redacție, la fel ca alți copii de jurnaliști. Numai că ei îi plăcea la nebunie să alerge pe holurile acelea lungi ale Casei Presei Libere, era expansivă, nu ținea cont de nimic atunci când voia să stea de vorbă cu cineva, nu conta cine era. Se simțea în largul ei acolo, în redacție. Țin minte că de fiecare dată când era nevoie de o fotografie cu copii, iar Ema era în redacție, imediat fotografii de serviciu o luau ca model. Cum sunt și ce mă face fericită dincolo de scris? Sunt fericită când merg cu bicicleta și-mi julesc genunchii pentru că sunt mult mai preocupată să privesc cerul decât drumul pe care merg. Sunt fericită când mă aflu față în față cu floarea de cireş care-mi dă voie să asist la răscolitoarea ei dezlănţuire de petale. Sunt fericită când realizez cu bucurie că am privilegiul să fiu femeie, mamă, fiică, soră, prietenă, călăuză. Recunosc, sunt mereu întrebată de ce continuu să rămân singură. Pentru o relație ai nevoie de timp. Nu poți face asta printre picături. Și apoi o dată cu trecerea anilor cresc pretențiile, crește dorința de a avea ce discuta cu cineva, nu mai accepți orice. Am avut șansa să cunosc iubirea, mi-am încasat loviturile sub centură, mi-am învățat lecțiile, am făcut pace cu trecutul, am iertat tot ce trebuia iertat. Acum sunt împăcată cu tot. Chiar anul acesta, la Premiile Gopo, m-am întâlnit cu omul care m-a rănit cel mai tare în această viață și din cauza căruia timp de doi ani am privit în jurul meu ca un animal vânat. Doi ani i-am simțit răsuflarea în ceafă. Datorită lui am făcut cunoștință cu frica. Spun datorită și nu din cauza tocmai pentru că nu mai am resentimente. Am înțeles acest lucru în clipa în care ne-am privit în ochi. Pentru el a fost incomod, pentru mine a fost benefic. Am înțeles că mi s-a vindecat rana. Am de gând ca acum, după ce s-a închis cercul, să scriu povestea, să spun cum a fost, să îndemn femeile să ia atitudine. Atunci când ceva nu funcționează într-o relație este necesar să faci un pas înapoi și să nu accepți să intri de bună voie într-o cușcă, oricât de aurită ar părea că este. Ca să continuu cu ceea ce mă face fericită, să știi că-mi place să grădinăresc. Am o satisfacție extraordinară să fiu martor al evoluției plantelor de la sămânță sau răsad la minunăția de mai târziu, în plină floare. Îmi place să fiu parte din acest spectacol al vieții. Sunt fericită la concertele prietenilor mei din folk. Sunt fericită când îi îmbrățișez. Sunt fericită atunci când fumez o țigară – deși nu fumez cu adevărat – împreună cu sufletul meu pereche, cea mai bună prietenă din alte vieți și de acum, când sunt desculță în livada ei magică, sunt fericită când râdem cu lacrimi împreună și căutăm sensuri. Sunt fericită când stau la masa cu prieteni care mă acceptă așa cum sunt, cu care rezonez, cu care pot fi eu însămi. Să fiu mama Emei este experiența care m-a adus la starea de grație a ființei care sunt. Dumnezeiască stare, incredibilă respirație și nebănuită bucurie. Am înflorit pe dinăuntru atunci când Ema m-a ales. Așa cum doar o mamă poate. Iubirea ei m-a vindecat de toată durerea, tristețea și delirul lumii în care nu i-am cerut voie să o aduc. Puternica ei voință mi-a așezat treaptă după treaptă sub tălpi ca să pot fi atinge visuri de neatins. Fantastica busolă a zâmbetului ei mă ghidează acum, când nimic nu mai este cum a fost, nimic nu mai are vreo formă sau sens, nimic nu mai are vreo urmă de normal pe undeva. Mă pierd în hățișurile junglei lumii acesteia zilnic și numai muzica inimii ei mă ajută să descopăr și să redescopăr drumul cel bun. Călăuzind-o pe Ema, Dumnezeu dă și pașilor mei lumină. Mă bucură peste poate faptul că i-am arătat la rându-mi lumina unei altfel de lumi, aducându-i aproape oameni frumoşi şi buni, iar iubirea și răbdarea de care dă dovadă materializează cele mai incredibile visuri ce și-au găsit adăpost în sufletul ei. Voi continua să scriu câte cărţi mi-e dat aici, pe pământ, cu gândul la ea, căci mama îşi cunoaşte pe de rost minunea pe care a avut puterea să o poarte. Mama înţelege tot ceea ce copilul îi spune fără cuvinte, doar pentru că vorbeşte limba inimii, singura valabilă în acest univers. Ema a învățat din greşelile mamei ei, o dată cu ea. Este înţeleaptă cum mulţi nu sunt. Este măsura faptelor mele, este focul în care s-a călit sufletul meu, este spirala de cuvinte nenăscute, din ce în ce mai sus, din ce în ce mai aproape de locul în care se varsă râul ce așteaptă botezul lor. Datorită ei am înțeles cine sunt. Datorită ei am reușit să mă descopăr. Am lăsat tone de dureri, neputințe, suferințe, tristeți să cadă de pe umerii mei și de acum, în același ritm al respirației ei voi merge mai departe. Ema este sigură pe puterile ei, independentă, încăpățânată, curioasă, frumoasă, caldă, sinceră și inteligentă. Ce aș fi putut cere mai mult?
– Ce ai învățat esențial de la copilul tău?
Să fiu eu însămi. Să mă accept așa cum sunt. Să mă iubesc așa cum sunt. Să mă pun pe primul plan. În fiecare zi învăț de la ea. O admir pentru forța ei interioară, pentru independența ei, pentru felul în care își susține punctele de vedere, argumentat, solid, de necontestat. Mi-aș fi dorit să fiu ca ea în tinerețea mea. Mă alină faptul că dacă sunt cum sunt e pentru că Dumnezeu avea nevoie de mine astfel.
„O femeie nu renunță niciodată, oricâte obstacole îi apar în cale”
– Care crezi că este superputerea femeilor independente, care strălucesc profesional, se dezvoltă prin pasiuni precum scrisul, inspiră, cresc copii?
Credința. În ele însele și în divinitate. Când viața mea a atârnat de un fir de păr, am simțit că am fost protejată deoarece am avut credință. Și am cerut ajutorul. Există cineva care ne protejează. Am trecut prin această experiență de câteva ori în viață. Nicio altă explicație nu poate sta în picioare decât existența divinității. Iar rugăciunea unei mame, draga mea, te rog să mă crezi, este magică. Femeile au un har, vor sau nu bărbații să recunoască. Harul acesta este speranța în mai bine. O femeie nu renunță niciodată, oricâte obstacole îi apar în cale. Mi-a rămas în minte ceva ce spunea odinioară Marilyn Monroe: „Femeile care vor să fie egale cu bărbații nu au ambiție”. Dacă analizezi ce afirma ea, nu ai cum să nu-i dai dreptate. Îți vine să crezi că a fost o perioadă în istoria omenirii în care niciun bărbat nu voia să se însoare cu o femeie educată, niciun bărbat nu voia aibă de a face cu o femeie care lucra. Femeile care învățau știau ce riscuri își asumă. Greșelile sunt bune. Greșelile te fac inteligentă. Greșelile te fac puternică, încrezătoare. Cazi, eșuează. Când eșuezi, înveți. Când eșuezi, trăiești. Important este să ai o zi care contează!
– Care sunt oamenii pe care îi admiri în prezent?
Of, Doamne! Sunt atât de mulți. Te rog să mă crezi că nu ne ajunge spațiul tipografic să-i enumăr. Iartă-mă!
– Ce ți-ar fi plăcut să ai la început de drum și ai dobândit cu experiența?
Înțelepciunea de astăzi. Sunt călită, hârșită, trecută prin bătălii. Sunt pe câmpul de luptă și acum, cu sabia în mână. Și mi-aș fi dorit și încrederea pe care o am astăzi în mine.
– Muzeele sunt, prin definiție, dedicate trecutului. Tu ești prezentul unui muzeu, îl însuflețești. Cum faci să nu trăiești în trecut, cu nostalgii?
Cred în oameni, cred în forța vieții, în energia aceea dinlăuntrul ființei umane care se numește speranță. Cred în schimbare, deși nu sunt fan al ei. Cred că fiecare proiect care adună oameni are nevoie de sprijinul altor oameni ca să ajungă la oameni. Împărtășind din valorile trecutului celor din prezent, putem trăi curat, limpede, cinstit. O temelie solidă înseamnă o construcție de nezdruncinat. Mai ții minte ce-ți povesteam? Nu am cum să am nostalgii, din simplul motiv că nu am regrete. Când așez capul pe pernă în fiecare noapte nu am nimic să-mi reproșez. Sunt împăcată cu mine însămi.
– Ce te inspiră, pentru scris?
Fiica mea. Iubirea. Natura. Viața. Cerul. Pământul.
– Când te mai dezamăgește viața, uneori, cum depășești sincopele?
Îmi spuneam, aidoma lui Scarlett O’Hara, că și mâine e o zi. Apoi, mi-am dat seama că atâta vreme cât faci tot ce depinde de tine astăzi, ești împăcat și nu-ți va părea rău dacă acel mâine nu va veni. Nimeni nu este sigur de ziua de mâine. Acest lucru pune lucrurile într-o anumită perspectivă, pe care nu ai cum să n-o remarci.
– Ți-e dor de presă?
Ca să răspund întrebării tale, da. Foarte dor îmi este de presă. Am trecut deunăzi prin Casa Presei Libere și cu ochii minții am văzut furnicarul de altădată, oameni cu care am lucrat, locuri, spații, și am plâns. Da, nu mai există nimic și e păcat.
„Jurnalistul are o altfel de respirație, o altfel de trăire, el conjugă totul la prezent, căci ziarul trăiește o singură zi”
– Care sunt oamenii pe care i-ai descoperit când erai jurnalist și care ți-au devenit prieteni și colaboratori acum?
Aș vrea să-ți mărturisesc faptul că a fi jurnalist a însemnat ani întregi motivul pentru care mă trezeam dimineața. Spre deosebire de alți oameni, jurnalistul are o altfel de respirație, o altfel de trăire, el conjugă totul la prezent, căci ziarul trăiește o singură zi. Aidoma actorului, al cărui spectacol trăiește o singură seară. A fi jurnalist însemna a face parte dintr-o mare familie pe care nu aveai niciun motiv să o trădezi. A fi jurnalist însemna încredere, respect, pasiune. Ador libertatea pe care mi-a oferit-o această profesie de-a lungul timpului. În iunie 1991, îndrăzneam să pășesc pentru prima dată pe holurile Casei Presei Libere, neștiind la ce să mă aștept, fără să cunosc lumea jurnalismului, fără să fiu susținută de cineva anume, cu alte cuvinte fără spate asigurat. Astăzi, a sta față în față cu un actor, un artist, un regizor, un scriitor a devenit ceva firesc, însă înainte vreme era de neimaginat. Eram elevă de liceu și, cu ghiozdanul în spate, mă plimbam prin oraș cu colegele, când am dat nas în nas cu actorul Alexandru Repan, pe care îl adoram. Am încremenit, nu-mi venea să cred și simțeam că mă topesc pur și simplu în ochii lui albaștri. A zâmbit, a dat mâna cu mine, mi-a spus că e viu, în carne și oase. La distanță de ani, când i-am luat primul interviu, i-am amintit întâmplarea și mi-a mărturisit că, în acea vreme, așa ceva i se întâmpla frecvent. Atunci am înțeles cât contează să te bucuri de încrederea intervievatului. Când probezi că ești un om de cuvânt, că nu te abați de la ce ai promis, că respecți omul și artistul căruia îi iei interviul, atunci, lucrurile se așază pe un făgaș benefic și roditor. Mi s-a întâmplat, de multe ori. Așa am dobândit încrederea unor personalități precum Constantin Codrescu, Mircea Albulescu, Florin Piersic, Draga Olteanu Matei, Mitzura Arghezi, Maia Morgenstern, George Mihăiță, Vladimir Găitan, Mircea Diaconu, Aimée Iacobescu, Ileana Vulpescu, Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc, Dorel Vișan, Carmen Stănescu și Damian Crâșmaru, Virgil Ogășanu, Valentin Uritescu, Mihai Mălaimare, Catrinel Dumitrescu, Ileana Stana Ionescu, Rodica Popescu Bitănescu, Mitică Popescu, Radu Gheorghe, Dan Puric, Ștefan Sileanu, Ion Dichiseanu, dar și Rona Hartner, Ivan Patzaichin, Octavian Belu, Grigore Leșe, Angela Buciu și istoricul Neagu Djuvara. Acești artiști, acești oameni, aceste spirite au avut încredere în mine într-atât cât să-mi împărtășească momente frumoase ale vieții lor, au răspuns întrebărilor mele despre credință, iubire, prietenie, copilărie și nu numai, fapt pentru care le sunt profund recunoscătoare. Interviurile mele ies cumva din tiparele obișnuite, sunt încărcate în mod neașteptat de emoție și căldură. Din tot ceea ce scriu răzbate la suprafață iubirea mea pentru cei care mi-au fost modele, pentru cei care înseamnă enorm pentru mine atât ca jurnalist și scriitor, cât mai ales ca om.
– Volumul tău se numește „Simplu”. Ce mai e simplu pe lumea asta, Loreta?
Bună întrebare, draga mea. Firul de iarbă nu întreabă dacă e complicat să crească și luptă cu pământul ca să iasă la lumină. Pentru el e simplu. Totul este simplu. Noi complicăm lucrurile. Când iubesc, iubesc. Simplu. Când simt că mi-e sete, întind mâna și iau un pahar cu apă. Simplu. Când ascult un cântec bun încontinuu, pentru că rezonez cu versurile sau linia melodică, e simplu. Când mi-e dor de copilărie, de bunica mea, de casa aceea în care am venit pe lume, închid ochii și sunt acolo. Simplu. Când îmi doresc ceva din adâncul sufletului și investesc energie, realmente se aliniază totul și se materializează. Simplu. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori. Am să-ți dau un exemplu. Cu ani în urmă am descoperit un serial care m-a cucerit datorită poveștii pe care o spunea. Se numea „Legenda Căutătorului/ Legend of The Seeker”. Cumva, simbolurile existente în serial, dezvăluirile, firul poveștii erau în perfectă rezonanță cu cine eram atunci. După cum ști, ne schimbăm în fiecare clipă. Cea care eram acum o secundă nu are nimic în comun cu cea de acum, iar cea de peste o altă secundă cu atât mai puțin. M-am îmbogățit spiritual ca martoră la căutările prin care trecea eroul serialului, dar m-am și îndrăgostit iremediabil de actorul care îl interpreta pe Darken Rahl, Lordul situat de partea răului, Craig Parker. De fiecare dată când îmi place un actor, încep și-i urmăresc activitatea, pentru că mă bucură să văd că peste ani se recunoaște cumva justețea afirmației pe care am făcut-o despre acesta. Când recunoști filonul de har și talent într-un actor este de datoria ta, ca om, ca jurnalist, să te bucuri. Rolurile șlefuiesc diamantul numit actor, iar acesta devine din ce în ce mai strălucitor, evident dacă nu i se urcă celebritatea la cap și nu calcă pe alocuri apelând la droguri sau alcool. Craig Parker a fost Haldir în seria „Stăpânul Inelelor”, apoi Claudius Glaber în „Spartacus”, iar cu rolul Lordului Narcisse din „Reign” și-a cucerit definitiv și iremediabil fanii. Craig Parker are un șarm pe care nu ai cum să-l ignori, un suflu nou. Am început să urmăresc „Reign” de dragul lui, dar și pentru coloana sonoră absolut răvășitoare. Ca jurnalist, știu că imposibilul nu există și am fost întotdeauna de părere că atât timp cât îți dorești cu adevărat ceva vei găsi instrumentele necesare să-ți atingi visul, să-l faci să devină realitate. Am tot visat la un interviu cu Craig Parker, la fel cum am visat la cele cu Franco Nero, Jacqueline Bisset, Ben Cross, Andre Rieu, Joe Cocker, Richard Clayderman, Larry Hagman, Chris Noth, Tim Robbins, Colin Farrell, Mikhail Baryshnikov, John Malkovich, Mick Davis, Jackie Chan și Zhang Ziyi și alții, pentru că am avut credința că dacă îmi doresc suficient de tare ceva voi avea prilejul cumva, cândva să se întâmple. Într-o dimineață de aprilie din 2017, cufundată în detaliile de culise ale organizării Festivalului Internațional de Poezie București, în metrou, ascultând în căști „Stay with me”, gândindu-mă câtă tristețe se poate citi pe chipurile românilor dacă ai răgazul să-ți asumi experiența, mi-am aruncat privirea pe reclamele afișate. Am dat nas în nas cu Craig Parker, invitat la Comic Con în anul acela. Imaginația mea a început să lucreze. La un pas, la doar un singur pas de mine. De ce nu? Nu am să descriu modalitatea în care am ajuns să duc la îndeplinire un vis, pot doar să spun că mi-am dorit și, ca odinioară micuța Dorothy, mi-am lovit pantofiorii roșii de trei ori și o furtună m-a luat pe sus, departe de Kansas. Nu exagerez când spun că plutesc de bucurie că am învățat cum să mișc atomii în așa fel încât să fac lucrurile să devină realitate. Știam că voi sta față în față cu el, revăzusem întrebările în minte toată noaptea și deși habar nu aveam cât timp avea să-mi aloce, nădăjduiam să fie mai mult de cinci minute. Am intrat în pavilionul devenit neîncăpător pentru fani, privind amuzată costumele și machiajul unora dintre ei. Am găsit rapid locul unde Craig Parker trebuia să-și întâlnească admiratorii. Nu s-a lăsat prea mult așteptat. A intrat simplu, modest, purtând un tricou alb, o pereche de blugi, bascheți și un uriaș zâmbet. A refuzat să stea pe scaun, și-a aranjat singur fotografiile pe care avea să dea autografe și cu o energie demnă de invidiat a început să-și cheme pe rând fanii, să-i întrebe cum se numesc, ce film de-al lui au văzut și să-i îmbrățișeze la finalul discuției. Ce lecție de profesionalism și umanitate! Câtă decență în comportamentul acestui actor! O fată blondă, firavă, aștepta tăcută să-i vină rândul având în mâna dreaptă o valiză asemănătoare cu a lui Eddie Redmayne în „Fantastic Beasts”. Ajunsă în fața lui Craig l-a rugat să intre în valiză ca să fie sigură că va rămâne acolo și că-l poate vizita oricând. Am auzit atunci o voce puternică afirmând: „Sigur că intru. Cum să nu fac asta?” Și numai ce l-am văzut pe Craig Parker că ia valiza, așază scaunul în apropiere, după care se urcă pe masa dintr-un salt și îndeplinește dorința fetei. Era fericit că i s-a dat o astfel de oportunitate. La final a îmbrățișat-o, i-a dat autograf și i-a făcut cu mâna. Îl priveam de la distanța nesemnificativă de zece pași. Din când în când privirea lui ajungea la mine și mă întrebam în sinea mea oare ce-o crede despre tăcuta apariție platinată ce ținea cu dinții de o umbrelă pentru care Sherlock Holmes ar fi invidiat-o, care aștepta cuminte să facă ea știa ce. Comic Con este o afacere uriașă, care funcționează perfect, o mașinărie bine unsă, cu reguli stricte și nu lasă loc de interpretări. Pentru mine a fost prima experiență de gen, deși am văzut nenumărate interviuri și știam de la colegii de breaslă cum se desfășoară. Eram acolo pentru că visul meu mă trăgea de mânecă să-l aduc în realitate. Și am reușit. Pentru cinci minute mâna mea a stat în a lui Craig Parker. „Cum te cheamă?” Nu mi-am uitat numele, nu vă faceți griji! „Loreta. Loreta Popa. Sunt jurnalist și din păcate nu am reușit să mă acreditez ca să pot să realizez un interviu așa cum se cuvine cu tine”. „Loreta, ai un nume foarte frumos. Nu l-am mai întâlnit până acum. Apropo, doamnă, arăți fabulos! Te-am văzut cum așteptai cuminte să-ți vină rândul”. „Mulțumesc, Craig! Și eu ți-am admirat modestia specifică marilor spirite. Sunt profund impresionată de modul în care reușești să aduci bucurie celor cu care stai de vorbă. Să dai atâtea autografe, să faci atâtea fotografii, să strângi atâtea mâini și să ai atâta răbdare mi se pare uluitor. Te admir sincer!” Craig Parker zâmbea ștrengărește și mi-a spus că asta este partea cea mai ușoară și mai frumoasă a meseriei lui, pentru că așa reușește să întâlnească oameni interesanți, uneori înțelepți, de cele mai multe ori minunați. „Este interesant să vezi atâția oameni pasionați la un loc. Aici, la Comic Con, excentricitatea e ceva absolut normal. Asta iubesc la Comic Con. Mă fascinează foarte tare costumele. Uită-te în jurul tău! Nu ai cum să nu remarci atenția pe care o acordă oamenii detaliilor. Este o sărbătoare a creativității”. „Te-am admirat în rolul Lordului Narcisse din Reign și am observat că mai toți cei cărora le-ai dat autograf au ales o fotografie cu tine în acest serial. Ce calități ai transferat de la tine personajului Stephane Narcisse?” „Dorința de a fi mai bun, pentru că altfel este incredibil de egoist”. „Dar tu ce ai luat de la el?” „Nu știu. Eu unul mă plictisesc foarte repede și risc să fac uneori lucruri absolut îngrozitoare. Cred că asta avem în comun. Întotdeauna evit să ajung să mă plictisesc. De aceea iubesc televiziunea. Mu
nca mă ține în permanență conectat. Sunt foarte activ”. „Cât de importantă este povestea pe care un film, un serial, o spune?” „Mi se pare că povestea este cea mai importantă. Vezi acest lucru și aici, la Comic Con, fie că vorbim despre o poveste cu vampiri sau un SF, ne place să vedem, să ascultăm povestea până la capăt. Este o evadare din rutina vieții”. „Cred că ți-am spus și la începutul discuției, îmi place că ai o modestie aparte.” „Aiurea, sunt un monstru”… „Crede-mă, ești departe de a fi așa ceva!”, i-am spus și tot ce am mai putut vedea a fost zâmbetul imens de copil căruia năzbâtiile i-au fost descoperite. „Mulțumesc!” a fost ultimul cuvânt schimbat între noi. A urmat calda îmbrățișare și l-am privit în timp ce ieșea din pavilionul Comic Con îndreptându-se spre Centrul de Presă. Spre bucuria mea, fotografia cu el mă aștepta la ieșire. Simplu. Fiica mea mi-a spus, privind fotografia: „În sfârșit, te ține și pe tine în brațe un bărbat adevărat!” Zâmbesc și acum când îmi amintesc.