1. DEPRECIERE. Atunci când Guvernul nu mai poate să-şi acopere cheltuielile, cursul valutar depreciat este una dintre metodele prin care îşi poate completa veniturile. Este, de fapt, un alt tip de inflaţie. Se scumpesc taxele exprimate în valută, importurile şi creditele în monedă străină.
– Taxele aduc finanţare suplimentară directă.
– Scumpirea importurilor şi ieftinirea relativă a exporturilor au, pe termen scurt, un efect puternic protecţionist. TVA-ul pe importuri este mai mare, impozitul pe profitul din exporturi, la fel. Pe termen mediu şi lung, elasticitatea cererii micşorează importurile, iar competitivitatea exporturilor scade până la un nivel care uneori devine riscant.
– Scumpirea creditului în valută scuteşte banca centrală de eforturile de sterilizare (adică BNR nu mai trebuie să plătească dobânzi pentru a scoate de pe piaţă leii în exces). Îşi permite chiar să emită monedă, cu acoperire doar în dobânda de politică monetară şi cu condiţia ca băncile să dea banii mai departe statului.
2. APRECIERE. Atunci când lucrurile merg bine, iar investiţiile străine intră constant în economie, aprecierea cursului valutar ajută la “convergenţă”. Ce înseamnă convergenţă? Înseamnă rezolvarea pentru expresia “salarii româneşti, dar preţuri UE”.
Preţurile au tendinţa naturală să se alinieze cu cele de afară. Dacă o marfă este produsă aici la un preţ competitiv, aceasta va fi cerută la export, iar preţul va începe să crească pentru toată lumea. Din competitivitate apare valoarea adăugată, care se traduce în valută intrată în ţară. Valuta mai multă se bate pe tot atâţia lei, aşa că leul se apreciază. Aceleaşi salarii înseamnă de-acum mai mulţi euro.
Există însă şi preţuri care se aliniază mai greu, în cazul în care o marfă sau un serviciu nu poate fi transportat. Astfel că media preţurilor iese, oricum, ceva mai mică decât cea din UE – raportul dintre cele două medii se numeşte paritatea puterii de cumpărare. Ce înseamnă asta? Cu 1.000 de euro, în România poţi cumpăra mai multe bunuri, dar mai ales servicii, decât în Italia. Când preţurile exprimate în euro vor fi în România egale cu cele din Italia, se cheamă că am atins convergenţa nominală. Însă povestea nu se încheie aici. Va mai dura o vreme până când şi salariile din România vor fi similare celor din Italia. Abia atunci înseamnă că am atins convergenţa reală.
Sunt trei factori prin care se poate ajunge aici:
– Cel mai important – creştere de productivitate însoţită de creştere a salariilor, în ritmuri corelate;
– Aprecierea în termeni reali, care să grăbească procesul. În ceea ce priveşte ultimii 20 de ani, în 15 dintre aceştia leul s-a tot apreciat. Chiar dacă au fost ani în care cursul s-a dublat, inflaţia a fost mai mare. Aşa se explică, de exemplu, de ce PIB în euro s-a cvadruplat între 2000 şi 2008, în ani cu creşteri de maximum 8%;
– Un pic de inflaţie, adică efectul Balassa-Samuelson. Serviciile, inevitabil, se vor scumpi, chiar dacă aici productivitatea nu prea mai poate creşte.
Potrivit FMI, cursul leu/euro calculat după metoda parităţii puterii de cumpărare (PPC) este de 2,1 lei/euro. Ca să ajungă acolo, ar trebui însă ca România să aibă acelaşi nivel de competitivitate economică (cazul doi) şi disciplină fiscală precum zona euro. Însă, dacă lucrurile iau o întorsătură proastă (cazul unu), nu există limită superioară.
