MARIA GHEORGHIU: „Eu m-am salvat prin cântec”

Muzica ei e atât de caldă încât poate topi și inimile celor care au încetat să mai creadă în iubire. Inima ei e plină! E plină de noua paradigmă a vieții ei – prezentul în care a învățat să se iubească, să se „chibzuiască” fără a se mai risipi în povești care îi macină sufletul. Povestea Mariei Gheorghiu este un exemplu pentru fiecare femeie, atunci când spune „nu mai pot”. Și când nu mai poți… mai poți puțin. Mărturie stă Femeia care cutreieră lumea cu o chitară și sufletul plin de poezie.

– Muzica ta e un fel de rugăciune… păcătoasă. Sunetul e cald precum odele intonate uneori prin biserici, dar poezia din versuri…
Stârnește.

– Felul acesta curajos din muzica ta – îți asumi iubiri greșite, neterminate sau deloc începute e o povară pentru tine sau, mai degrabă, o binecuvântare?
Este și o povară, și o binecuvântare. Depinde la ce nuanțe alegi să privești. Este o povară care devine binecuvântare. Este povara neîmplinirii, iar binecuvântarea vine din transpunerea suferinței în artă. Chiar am un prieten foarte bun care îmi știe toate cântelece la virgulă care mi-a spus „nu știu câtă suferință este în spatele acestor cântece, dar dacă prețul plătit e emoția din cântecele acestea, atunci merită și îți dorim multă suferință de acum înainte”. (N.R.: Râde!) Ușor cinic.

– Cât ești tu în fiecare cântec? Ești cu totul în muzica ta sau amplifici unele sentimente, de dragul intensității artistice?
Sunt sută la sută în fiecare cântec. Și în poveștile de dragoste, dar și în celelalte cântece. Nimic nu e inventat, în ceea ce cânt. Tot ceea ce este în cântec e din trăirile mele, din ceea ce am vrut să spun lumii – și în cazul cântecelor despre istorie. Am făcut aceste cântece pentru că am simțit că lumea trebuie să afle și astfel poveștile frumoase și adevărate.  

„Tinerii ascultă folk”

– Cânți o muzică deloc comercială.
Da. Mi-am asumat.

– Acum ceva ani auzeam la radio muzica ta.
S-au schimbat foarte mult lucrurile, din păcate. Acum totul se reduce la consumerism și la comercial. Aș fi putut să fac asta – să mă duc înspre o zonă mai comercială, însă nu am vrut. Plătesc prețul, în continuare, dar îl plătesc bucuroasă știind că mă adresez unui public mai puțin numeros dar mai bogat sufletește și intelectual. Rezonez mai mult cu oamenii care vin într-o sală mică de spectacole și știu că savurează ceea ce cânt eu, decât cu un stadion.

– Totuși, muzica folk umplea stadioane.
Da, umplea stadioane. Pe vremea respectivă nu exista altceva.

– E vina muzicii folk că nu s-a transformat, e vina oamenilor că nu mai simt ca pe vremuri?
Nu e vina nimănui. Există în continuare oameni care simt și oameni care nu simt. Există o vină care ține de cei care dictează muzica din radiouri.

– Muzica folk umplea stadioane când oamenii erau tineri. Deci nu este un gen pentru cei în vârstă sau pentru categoria nostalgică.
Și în ziua de astăzi tinerii ascultă folk. Ai fi surprinsă cât de mulți tineri sunt prinși în fenomenul folk. Am fost sunată, la un moment dat, de cineva de la Ferma de sub Penteleu și mi-a spus: „Aș dori să veniți să cântați la noi Inima de la Balcic, la ziua fiului meu, vreau să îi fac această surpriză”. Am întrebat câți ani are sărbătoritul. „9 ani. V-a auzit cântecul, m-a rugat să-l duc și la Balcic…” Un copil de nouă ani!

– O femeie și o chitară. Cum v-ați întâlnit, tu și chitara? În lumea artei ai pornit făcând balet…
Așa este. Am făcut balet și chitara nu a fost prima pasiune. A fost mai întâi vioara, apoi a urmat oboiul și pianul.

– Dar de ce atâtea instrumente? „Trebuia” să faci muzică?
Voiam să fac muzică, neapărat. Mama mea și-a dorit foarte mult să aibă un copil care să cânte, pentru că ea era singura din familie care nu avea voce. În familia mea s-a cântat, se cântă. Fratele mamei mele cânta la o mulțime de instrumente, a fost chiar director de școală de muzică. În familia mea, toată lumea cânta, și în partea mamei, și în partea tatălui. Tatăl meu a fost cantor la biserică, iar bunicul meu din partea tatălui a fost un bariton extraordinar. Dar mama… nu. Și atunci a spus „copilul meu trebuie să cânte” și cât a fost însărcinată cu mine stătea cu burta lipită de aparatul de radio, în speanța că îi va induce fătului dragostea pentru muzică. Și mereu spun că nu e întâmplător că astăzi fac și radio, și muzică.

– O soră, Alexandra…
Da, am avut o soră. Am pierdut-o. De curând se împlinesc 6 luni de când a Plecat. E un capitol foarte dureros pe care încerc să-l închid dar, din păcate, nu reușesc. În fiecare clipă, ceva îmi aduce aminte de ea.

„Am fost împreună, ca o familie, la filmul Chitty Chitty Bang Bang, după care ne-au dus la cofetărie, am mâncat amandine și când am ajuns acasă ni s-a spus De astăzi noi ne despărțim, alegeți care cu cine vrea să rămână”

– La începutul cu balet, vioară și dorința mamei de a face muzică, cum era legătura cu Alexandra?
Între noi nu a fost întotdeauna cea mai bună legătură, pentru că, din păcate, noi am suferit o traumă în copilărie. Eu aveam 10 ani, sora mea 8 când părinții noștri s-au despărțit și am fost nevoite să alegem fiecare cu cine rămâne. Eu am rămas cu mama, care avea posibilități materiale foarte reduse, Alexandra a plecat cu tata. Tatăl meu – Dumnezeu să-l ierte! – a considerat că poate să cumpere dragostea unui copil.

– Și cum se ia o astfel de decizie în familie?
Am fost întrebate. A fost o experiență traumatizantă. Și acum îmi aduc aminte că am fost împreună, ca o familie, la filmul „Chitty Chitty Bang Bang”, după care ne-au dus la cofetărie, am mâncat amandine și când am ajuns acasă ni s-a spus „De astăzi noi ne despărțim, alegeți care cu cine vrea să rămână”.

– Ai putut să ierți?
Greu, foarte greu. Mi-am iubit tatăl întotdeauna, dar toată viața mea a fost o luptă cu sentimentele mele, cu sentimentele mamei mele care nu a putut să-l ierte decât înainte de a muri. Dar a fost o luptă permanentă între mine și sora mea, legată de situația aceasta. Cred că, într-un fel, această situație mi-a definit destinul pentru că tatăl meu îmi spusese că nu o să mă descurc în viață și că o să ajung poate să fac trotuarul ca să am din ce trăi. Și nu am făcut altceva toată viața decât să-i demonstrez că voi ajunge cineva. Acesta a fost motivul pentru care și la școală am încercat să fiu mereu în frunte, să particip la tot felul de concursuri. Acesta a fost principalul motiv pentru care mi-am dorit să fiu în Cenaclul Flacăra.

„Tatăl meu a murit ascultând albumul meu Curcubeu”

– Dar vă vedeați sau afla despre tine din ziare?
Nu, tatăl meu a plecat din Reșița mea natală. S-a mutat la Caransebeș, cu cea de a doua soție a lui. Și Alexandra, sora mea, era cu el. Deci noi am stat despărțite destul de mult timp. Ulterior, cu cea de a doua familie tata a plecat în Germania.

– Ați avut un moment în care să vă priviți și să vă explicați?
Nu, niciodată. Niciodată când mă întâlneam cu el nu discutam traumele copilăriei. Mă bucuram de prezența lui pentru că, așa cum a fost, totuși l-am iubit. Singura dată când am fost la el în Germania a fost atunci când a fost prea târziu. Am fost doar la înmormântarea lui. Atunci am intrat în camera lui și am văzut acolo un altar închinat mie. Pe toți pereții erau decupaje din ziare unde se scrisese despre mine, erau discurile mele. De altfel, tatăl meu a murit ascultând albumul meu „Curcubeu”. Avea căști – avea un walkman și ascultase „Curcubeul”.

– Care e piesa voastră? A ta și a tatălui tău? Ai compus-o sau nu încă?
Nu. Mamei mele i-am scris mai multe cântece, tatălui meu nu i-am scris niciun cântec.

– Poate că abia când o să-i scrii un cântec îl vei ierta cu adevărat.
L-am iertat. Am urcat prin toți munții României încercând să fiu cât mai aproape de Dumnezeu și să-L rog să-i ducă tatălui meu iertarea. Eu am crezut că împăcarea noastră s-a produs chiar atunci când el încă mai putea să mă audă, atunci când a murit, pentru că după ce l-am înmormântat, la vreo oră, s-a pornit o furtună extraordinară. Locul în care trăia el în Germania e o zonă în care, de 30 de ani, nu mai fusese un asemenea potop cum a fost cel de după moartea tatălui meu – așa spuneau cei de acolo. A plouat de a rupt copacii, a fost dezastru. După care a apărut pe cer cel mai frumos curcubeu pe care l-am văzut vreodată – atât de bine aspectat, cu tot spectrul extraordinar. Am povestit asta duhovnicului meu și mi-a spus că acela a fost momentul în care tatăl meu s-a împăcat cu mine. Așa consider și eu. Și faptul că a murit ascultând albumul meu…

– …Și faptul că numele tău devenise cel al unei personalități… I-ai dovedit…
Da, și s-a mai întâmplat ceva. Tatăl meu se tot chinuia să mă aducă să susțin un concert de colinde acolo, în Germania. El, chiar dacă trescuse la catolicism – se căsătorise cu o doamnă din Germania și trecuse la confesiunea ei – păstra legătura și cu preotul ortodox, se ducea în fiecare duminică la biserică și bătea toaca și vorbise cu preotul de acolo să vin să cânt colinde, să țin un concert de colinde. Chiar dacă tot ce s-a întâmplat atunci… înmormântarea a fost catolică, eu am mai stat câteva zile și, în duminica următoare am fost la biserica ortodoxă și am rugat preotul să ne facă o slujbă pentru el. Noi eram trei surori – tata avea o fiică și cu a doua soție. Preotul a venit atunci la noi și mi-a spus „Tu ești fata care cântă, da? Maria, tatăl tău și-a dorit mult să cânți colinde în biserică aici. Poți să-i cânți acum un cântec?” Și n-am putut. N-am putut! M-am înecat în plâns și nu am putut să cânt.         

– Se întâmpla acum cât timp?    
Sunt deja 10 ani de atunci.

– Parcă viața te-a încercat în toate palierele.
Da, nu am avut o viață deloc ușoară. Și tot ce am realizat, am realizat prin forțele mele. Am luptat cu mine, cu demonii mei…

– Dar pe lângă lupta aceasta… Chiar dacă nu există armonia perfectă, unora le merge bine în dragoste, altora în carieră, altora financiar…
Nu îndeplinesc niciuna dintre caracteristici. Probabil că este un preț pe care trebuie să-l plătești, ca om…

– Pentru talent?
Da. Cu toate acestea, eu mă consider totuși un om norocos, pentru că am trecut peste câteva încercări foarte grele, cu sănătatea. De două ori am crezut că voi trece Dincolo, dar am scăpat, de fiecare dată.

– Diagnostic brusc?
Da. Și rinichii… era să rămân fără un rinichi, am două operații la rinichi. Ultima dată mi s-a spus clar că rămân fără rinichi. Am avut șansa unui medic bun, care a reușit să mă salveze. Au fost mai multe probleme de sănătate… și o tumoră…

– Cu Alexandra când ai reluat legătura?
Am ținut tot timpul legătura cu ea. Eu am plecat din Reșița în anul 2000. Dar ne vedeam când încă mai trăia mama, veneam în vacanță la ele. Între timp s-a dus și mama – tot după o suferință cumplită. Tot stau să mă gândesc dacă nu cumva asta a fost karma familiei. Nu știu… Probabil cândva, undeva într-o altă viață cineva a făcut ceva foarte rău. M-am gândit și la asta. Sora mea a depășit cu greu faptul că eu am reușit să mă realizez în București, ea fiind foarte deșteaptă – mai deșteaptă decât mine și mai talentată.

– Fiind în competiție cu tine?
Da, toată viața a fost în competiție cu mine. A fost o poetă foarte bună! Are câteva volume de versuri. Poezie-esență.

– I-ai pus versurile pe muzica ta?
Nu, poezia ei nu poate fi cântată. Scria în vers alb, concentrat. A fost foarte bună jurnalistă, premiată de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România pentru un reportaj făcut la Salzburg. A scris și o carte apoi despre experiența la Salzburg în Anul Mozart. Foarte bună, și cu toate acestea fără noroc. A fost singură, a trăit și a murit singură.

– Cu tine…
Mă rog, nu a murit singură, a murit cu mine, pentru că atunci când am aflat de diagnosticul ei am adus-o la București și am stat lângă ea zi și noapte, șase luni.

– Revenind la poveștile de început, de ce te-au dat părinții la balet? Erai copilul-păpușă?
Da, chiar eram foarte frumoasă – brunetă cu părul cârlionțat. Părinții mei mă vedeau că umblu pe vârfuri. Am făcut balet câțiva ani, cu o profesoară foarte bună, în vârstă. Când ea s-a pensionat, a venit altcineva și atunci am renunțat. Eram în vacanță la bunicii mei la Suceava când părinții mi-au spus să vin mai repede acasă, pentru că trebuia să dau examen de aptitudini pentru școala de muzică. Am dat examen și am intrat la vioară. Am făcut trei ani de vioară.

– Vioara ai ales-o tu?
Da, eu mi-am ales. Din clasa a V-a mi-au spus că, dacă vreau să fac performanță în muzică nu pot continua cu vioara pentru că am degetele scurte. Mi s-a recomandat să aleg un instrument de suflat și aveam de ales între flaut, oboi și clarinet. Pentru clarinet – e mai greu la femei. Am ales oboiul. Și m-am bucurat că am ales oboiul pentru că are un sunet cu totul și cu totul special. Are o dulceață care se potrivea sufletului meu. Faptul că am cântat câțiva ani la oboi a fost o binecuvântare pentru mine.

– Te vedeai solistă sau te vedeai într-o orchestră? Visai concerte, te vedeai pe drumul acela?
Da, mi-am dorit foarte mult. Mi-am dorit să fac și oboi și, în același timp, intrasem și într-un cor de cameră, Mini-Miorița, condus de Doru Morariu. Mă vedeam cu o carieră în muzică. Din păcate, nu am putut să continui cu oboiul pentru că a fost foarte costisitor. Mama mea nu putea…

– Rămăsese singură?
Da. Mama a rămas mereu singură și s-a descurcat foarte, foarte greu. A făcut sacrificii foarte mari ca să nu-mi lipsească nimic. Dar nu putea să țină pasul. Doar o ancie de oboi costa, la vremea respectivă, 45 de lei. Un salariu era de 300 de lei.

– Cum se renunță la o pasiune, din pricina banilor?
Pur și simplu mi-am dat seama că nu pot să termin, că nu pot să merg în zona aceasta. Eu împărțeam oboiul cu o colegă. Nici măcar nu aveam oboiul meu – era oboiul școlii. Așa am renunțat… Între timp, am continuat să merg la repetițiile corului de cameră. Am trecut la Miorița și am rămas acolo destul de mult, cred că vreo 15 ani.

„În vara aceea în care am muncit la ferma pomicolă, am putut să merg și într-o tabără și mi-am cumpărat și chitara”

– Cine și-a dat seama că vocea ta e de solistă?
Doru Morariu. Am și fost solistă, la anumite partituri. Între timp a apărut nebunia cu Cenaclul Flacăra și am început să-mi împart dragostea între folk și cor, spre disperarea profesorului meu care nu prea era de acord să merg către folk.

– Ce-ți plăcea la folk, atunci?
Eu scriam și poezie. Am intrat în cenaclul Ateneum din Reșița, condus de Doru Dinu Glăvan. Cineva îi spusese că scriu poezie. În Cenaclu se spuneau poezii, se și cânta folk și am început să merg prin spectacole prin județ. Recitam. Dar am văzut că lumea nu e foarte atentă la poezie și că mai degrabă este atentă la muzică. Și mi-am spus să-i fac pe oameni atenți la poezie, prin muzică. Am început să învăț să cânt la chitară. Am fost autodidactă – am „furat” de unde am putut.

– Prima chitară de unde ai avut-o?
Asta e o poveste foarte interesantă! Mi-am cumpărat prima chitară din banii mei. Nu a avut cine să-mi dea bani să-mi cumpăr chitară, motiv pentru care în vacanța de vară am fost la Caransebeș, la tatăl meu, și am muncit zi-lumină într-o fermă pomicolă, am altoit pueți.

– Pentru o chitară ai făcut asta, pentru un oboi, nu. E un semn?   
Chitara era mult, mult mai ieftină decât un oboi. Era ceva la care puteam avea acces.Ca să îmi pot cumpăra un oboi, ar fi trebuit să lucrez foarte multe vacanțe. În vara aceea în care am muncit la ferma pomicolă, am putut să merg și într-o tabără și mi-am cumpărat și chitara.

– Cum e prima chitară?
Țin minte că mi-a fost foarte greu să apăs corzile și că mă dureau atât de tare buricele degetelor încât de câteva ori am vrut să renunț. Faptul însă că eu îmi cumpărasem chitara și că muncisem atât de mult ca să mi-o cumpăr m-a determinat să merg mai departe. Mergând în Cenaclu, mai întrebam cum se „prinde” mi minor, cum e la major… Așa am învățat. De prima dată când am luat chitara în mâini și nu știam să cânt mi-am dorit ca primul cântec pe care vor ajunge să-l cânt să fie unul al meu, nu unul cunoscut. Așa am compus primul cântec, dedicat bunicii mele. Am iubit-o atât de mult pe bunica mea și am suferit atât de mult când ea a Plecat… Toată viața mi-am dorit să fiu ca bunica din partea mamei – o femeie extraordinar de frumoasă. La vremea ei fusese Miss Brașov. Foarte frumoasă, foarte înțeleaptă. Simpla ei prezență făcea liniște în jur și impunea respect – nu am auzit-o vreodată să ridice vocea la cineva. Albise atât de frumos… avea efectiv părul alb ca zăpada. Și așa a fost și cântecul pe care i l-am scris: „Frumoasă și bună precum Primăvara ce-așteaptă să vină / Să-ți prindă-n părul alb ca zăpada flori de lumină”.

– De unde îți vine poezia?
Nu știu. Vine de Undeva. Clar e deschis un Canal. Eu știu clar că Dumnezeu a pus talant în mine și că sunt obligată să-l dau mai departe.

„Vin imagini speciale pe care vreau să le prind în anumite cuvinte”

– Simți poezia ca o intensitate pe care o trascrii în cuvinte sau mai degrabă ca un ritm, o măsură metrică pe care ți-e ușor să o intuiești?
Nu are nicio treabă cu măsura metrică. Cu ea mă descurc cel mai greu! Vin imagini speciale pe care vreau să le prind în anumite cuvinte. Și cuvintele acelea trebuie să aibă rimă, ca să poată fi cântate… Mi-ar fi mult mai ușor să scriu și eu vers alb – simt lucrul acesta. Nu mă consider poetă. M-am folosit de poezie doar pentru a-mi transmite mesajul din cântec. Câteodată poezia curge – uite, cum a fost în „Câmp de lavandă”. M-am trezit într-o dimineață dintr-un vis în care cumva dragostea mi se împlinise într-un câmp de lavandă. Deși nu îl vedeam pe „el”, nu avea niciun chip, parcă venea dintr-o altă lume – așa l-am perceput. Și m-am trezit spunând dimineața „Îmi spuneai că nu ai rădăcini, dar eu știam că nu e așa”. De aici a pornit cântecul. În dimineața aceea mi-am luat chitara și l-am compus. Vezi, avantajul de a fi singură și de a nu avea pentru cine să pregătesc micul dejun. S-a întâmplat uneori să-mi doresc să scriu despre anumite lucruri, și să nu reușesc. O astfel de temă este masacrul de la Fântâna albă. Am avut o revelație, după un spectacol de la Putna, am cerut ajutor de la poezți mari, dar niciunul dintre „texte” nu se potrivește cu ceea ce vreau eu să transmit.

– Cântecele au timpul lor?
Nu am putut să-mi explic asta. Dar, uite, unul din primele mele cântece – „Dans ritual”, pe versurile lui Labiș. Mi-au plăcut versurile, am scris doar refrenul, restul nu îmi ieșea. L-am reluat și după doi ani l-am putut termina. M-am trezit într-o dimineață repetând „Ca niște flăcări vom dansa, vom dansa…” și am luat din nou chitara și versurile și cântecul a curs.

– Notezi pe partitură, înregistrezi?
Nu, pur și simplu îl cântam. Pe vremea dinaintea telefoanelor inteligente cu reportofon atât de mult cântam un cântec până îl țineam minte. Nu le-am scris. Le scriam doar când trebuia să le înregistrez la Uniunea Compozitorilor. Recunosc că, deși am făcut școală de muzică îmi este așa de greu să scriu ceea ce cânt!… Acum, de când avem telefoane inteligente, chiar și când merg pe stradă și am o idee, o înregistrez și apoi merg acasă și o dezvolt la chitară și se mai naște câte un cântec.      

– România care s-a regăsit în cântecele tale, ți-a transmis mesaje constant. Totuși, bărbații cântecelor tale, ți-au spus ceva? I-ai avut în sală?
Da. Și cel pe care l-am iubit cel mai mult și care mi-a fost alături în cea mai mare parte a devenirii mele ca artist a știut că sunt cântecele lui și de fiecare dată când le auzea, lăcrima. Știa că sunt scrise pentru el. De exemplu albumul „Floare de vârtej” i-a fost dedicat în totalitate.   

– Îl știm? Nu albumul, Omul…
Da. Dar nu o să spun mai multe. Au fost foarte puțini bărbații din viața mea care au devenit cântece. Am trăit o dragoste la intensitate maximă – după Marea mea Dragoste, a mai existat un domn care m-a făcut să mă simt specială și despre care, la un moment dat, am crezut că este jumătatea mea. Și pentru el am scris „Curcubeul”. De fapt, și acum de fiecare dată când vorbesc despre acel om spun „Curcubeul meu”, chiar dacă nu mai e demult al meu.

– Cel pe care l-ai lăsat să plece pentru că îl iubeai?
Exact acela.

– Care este marea dragoste din viața unei femei – prima sau ultima?
Cea trăită cel mai intens… Sunt intensități diferite. O mare dragoste o trăiești prin fiecare fibră a ta, simți că nu poți să respiri fără celălalt, simți nevoia să fii tot timpul lângă el, să știe tot ce faci, să știi tot ce face.

– Dar Marea Dragoste a rămas o amintire, Atunci când ai avut alte intensități…
Da…

„L-am sufocat, efectiv cu dragostea mea și am realizat mai târziu că am fost egoistă”

– Nu cumva marea dragoste a fost felul în care te-ai raportat tu la dragostea ta?
Asta a fost greșeala, de fapt. L-am sufocat, efectiv cu dragostea mea și am realizat mai târziu că am fost egoistă. Că, de fapt, eu aș fi vrut să-mi răspundă cu aceeași măsură cu care eu îl iubeam, neștiind că bărbații sunt altfel. Ei iubesc altfel. Și chiar dacă am plecat din acea iubire, sentimentele nu s-au șters niciodată. Niciodată! Și acum, deși acel om nu mai este, eu știu clar că el a fost marea mea dragoste. După foare mulți ani… Știi ce se întâmplă?! Dacă după ani de când te-ai despărțit de persoana respectivă îți tremură picioarele numai când îi auzi vocea… asta cred că spune ceva! Faptul că am simțit nevoia ca tot ceea ce s-a întâmplat să fie prins în cântec… de fapt, cântecul a fost salvarea mea. Eu m-am salvat prin cântec. Pentru că altfel aș fi murit…

– Ai pierdut – fizic – atâția oameni dragi, din toate părțile sufletului tău… Chiar și această primă mare dragoste… Cum mergi mai departe? Eu cred că o femeie puternică este cea care își dă seama că nu are încotro decât să fie astfel.
Așa este. Mi-am dat seama că nu am încotro. Eu am avut foarte mult de lucru cu mine în privința asta. Am avut certuri cu Dumnezeu, i-am spus că este imposibil să-mi dea să duc atât de mult.

– Ai avut și depresii?
Și depresii… Au fost două cazuri în care am simțit că trebuie să închei socotelile cu viața. Mi-am dat seama însă la timp, când m-am gândit că am o fiică și că nu pot să-i fac fiicei mele așa ceva. Fiica mea m-a salvat.

– Se numește Cassandra?
Da, Maria Cassandra. Are 37 de ani acum. Avem o legătură extraordinară. E cu mine, în București, este singurul om pe care îl mai am în lumea asta. Îi am doar pe ea și pe soțul ei – ei sunt viața mea.

– Și când era ea în burtică, te-ai apropiat de radio, cum a fost legenda în cazul tău? Sau ce îți doreai pentru ea?
Nu îmi doream decât să am un copil sănătos, frumos. Mi-am dorit foarte mult să am o fetiță care să fie brunetă și să aibă ochii albaștri. Și așa mi-a dat-o Dumnezeu. Nu mi-am dorit să devină cântăreață, scriitoare… Dar este foarte sensibilă. Ea a urmat Liceul de Arte „N. Tonitza”. Talentul l-a moștenit și de la tatăl ei. Tatăl ei fiind sculptor. Dar ea nu a mers spre artă, s-a îndreptat spre altceva. E o fată cu picioarele pe pământ, care știe clar ce vrea de la viață.

– Ce ai învățat de la ea? Cea mai importantă lecție?
Că nu am voie să cad. Că trebuie să iau lucrurile așa cum vin și că nu am voie să mă revolt asupra unor lucruri pe care nu le pot schimba. Eu, la un moment dat, am chimbat cu totul paradigma vieții mele. Mi-am spus că nu mai am voie să sufăr, că nu mai am voie să spun că sunt singură…

– La ce vârstă ai ajuns la înțelepciunea aceasta?
Târziu. Foarte târziu!

„Fiica mea mi-a spus să învăț să mă iubesc și pe mine”

– Cuvintele tale de acum, pot salva niște femei.
Pot salva, da. După 40 de ani, chiar după 45 de ani mi-am dat seama că nu am voie să cad. Te poți ridica, schimbând perspectiva asupra vieții, concentrându-te asupra aspectelor pozitive din viața ta. Chiar mi-am propus să nu mai sufăr. Mi-am propus să nu mai las pe nimeni să mă rănească. Am început să mă iubesc pe mine. Eu… nu am făcut altceva decât să dau celorlalți. Și fiica mea mi-a spus să învăț să mă iubesc și pe mine.

– Și care este primul pas în iubirea de sine?
Să fiu mai atentă la nevoile mele. Și să nu mai arunc în stânga și în dreapta… Nu-i bine să…

– …Să te risipești.
Da. Am început să fiu mai atentă cu mine.

– Și când te-ai chimbzuit, prietenii au plecat?
S-au triat oamenii, dar să știi că și astăzi încă mai am dezamăgiri de la oameni în care am investit foarte multă încredere. Am zis că mă dăruiesc mai puțin, dar tot mă dăruiesc pentru că mereu acord circumstanțe atenuante. Dacă un om s-a agățat de mine și a simțit nevoia să ia iubire și atenție, înseamnă că de asta a avut nevoie. Și i-am dat.

– Dar pe tine, în afară de fiica ta, cine te-a ținut de mână?
Mama m-a ținut de mână. Și când a Plecat Mama, în mine a murit o lume. Mama a Plecat la câțiva ani după Tata și s-a dus după o foarte grea suferință.

– Dar crezi că dacă există reprezentarea aceasta consolatoare s-au întâlnit Dincolo, crezi că acum își vorbesc?
Știu sigur că își vorbesc pentru că s-a întâmplat ceva. În anul în care a murit tatăl meu, cu două săptămâni înainte de a muri venise în Reșița. Eu cred că a simțit că i se întâmplă ceva. A venit la Reșița de Paște. Nu avea nimic… Tata m-a sunat că e singur în Reșița, că nu a făcut nicio pregătire pentru Paște. Eu am sunat-o pe Mama și i-am spus că îi cer un lucru extraordinar, care știam că pentru ea e greu – să facă un pachet cu ce au pregătit ei de Paște și să o trimită pe Alexandra să-i ducă tatălui meu ceva. A doua zi, de Paște, când am sunat, mi-a spus „Poți să fii mândră de mine. Nu i-am trimis pachet tatălui tău, am făcut ceva mai mult – l-am invitat la masă”. Au făcut Paștele împreună și au vorbit. Mama nu își refăcuse niciodată viața… Au vorbit… Tata s-a întors în Germania, în două săptămâni a intrat în spital și a murit. Deci, cumva, eu i-am împăcat.

– E loc în inima ta acum pentru o altă mare dragoste?
Absolut! M-am tot gândit la cele mai recente concerte, când povesteam despre „Câmp de lavandă”. Câmp de lavandă este o poveste de iubire neîntâmplată. Eu spun mereu despre iubire și chiar la Arad am spus „Cum e să vorbești despre iubire, și în viața ta iubirea să nu existe?!”

– O fi o anticipare…
A fost un gând… O vreme mi-am pus platoșă pe inimă și nu am lăsat să pătrundă nimic. Au fost câteva încercări şi mi-am dat seama la timp că se vor termina cu o rană mare în sufletul meu şi le-am înnăbușit din fașă.

„Îmi doresc acea iubire în care să simt că respir prin celălalt, că celălalt își dorește prezența mea mai mult decât orice altceva pe lume”

– Cum e iubirea pe care o meriți?
Este iubirea totală. Îmi doresc acea iubire în care să simt că respir prin celălalt, că celălalt își dorește prezența mea mai mult decât orice altceva pe lume. Încă mai cred că poate fi posibil așa ceva. Poate să vină oricând. Cred că niciodată nu suntem bătrâni pentru o mare iubire. Am depășit faza când mi-am închis inima sub șapte mii de lacăte. Dar nici nu o caut, nici nu mi-o doresc cu orice preț. Știu doar că atunci când o să vină, dacă o să vină, o să o recunosc. Și o să fiu pregătită pentru că acum știu că în iubire nu ai voie să fii egoist. Poate să existe omul care să te împlinească și pe care tu să îl împlinești, fără să ceri lucrul acesta. Trebuie să se întâmple, pur și simplu. Dacă ceri, ceri degeaba. Toată povestea asta că „lupt pentru iubirea mea” mi se pare așa un balon de săpun… Nu poți să lupți pentru o iubire. Iubirea dacă este, este. Și dacă nu e – nu e. Ea se manifestă în absolut orice gest, cât de mic. Dacă trebuie să lupți pentru ea… atunci mai bine pleci.

– Ce păcat că învățăm…
… Prea târziu! Prea târziu învățăm asta! Dacă la început este acea îndrăgosteală, care vine și cu atracția fizică, iubirea trebuie să se transforme într-o prietenie foarte frumoasă. Dacă cel pe care îl iubești nu îți este și cel mai bun prieten – e grav.

– Pentru cineva care nu te cunoaște și ar vrea să afle totul despre tine în câteva minute, ce cântec i-ai da să asculte?
Cred că „Punți înghețate”. Acolo e mult din sufletul meu. Și i-aș mai da încă o piesă – cred că sunt pe același calapod, deși au fost scrise în perioade diferite – „Cum a fost”. „Cum a fost” este, de fapt, cântecul de lebădă al marii mele iubiri. Eu știu că nu sunt un om obișnuit, că tot ceea ce am făcut în viață a fost la extreme. Nu a fost ușor, dar și când a fost frumos a fost cel mai frumos.

– Ești o femeie frumoasă, puternică… Frumusețea te-a încurcat sau te-a ajutat?
De foarte multe ori m-a încurcat pentru că au fost locuri în care nu am avut acces ca artist din cauza unor alte femei care mă considerau o potențială rivală. M-a încurcat foarte mult lucrul acesta. Au fost cazuri în care aș fi putut avansa, făcând compromisuri. N-am făcut niciodată asta și sunt extrem de fericită din acest motiv. Chiar pot să spun că nu am făcut compromisuri cu mine, ca femeie.

– Cum e povestea cu Radioul?
E o foarte mare iubire, Radioul. Nu pot să îți descriu sentimentul pe care l-am avut prima dată când am apărut în fața unui microfon. Eram la Radio Reșița. Chiar pot să spun că am pus umărul la construcția acelui post de radio. Am iubit foarte mult radioul, am simțit că pot să fac lucrul acesta. De fapt, am simțit astfel înainte de a lucre efectiv în radio. Erau emisiunile de noapte de la Radio România Actualități în care eram invitată să vorbesc. Și era Ana Maria Zaharescu – mereu mă lua prin telefon, eram încă la Reșița. Povesteam… Am simțit că poveștile mele plac oamenilor. Microfonul de radio, pentru mine a fost o altă scenă. Este, în continuare o scenă din care pot să ofer din ceea ce este frumos în sufletul meu.

– Și te lasă Radio România să faci ce vrei?
Am marea șansă să fac emisiuni care mă reprezintă. Faptul că am emisiune despre muzica folk este o bucurie. Și faptul că am o emisiune – „Întâlniri capitale” în care pot să dezvălui lumii oameni excepționali și să le spun povestea este, de asemenea, o mare bucurie.

– Dacă ai fi fost vreodată nevoită să alegi între muzică și radio?
E o întrebare grea, la care nu știu ce să îți răspund. Pentru că, din păcate, din muzică nu se poate trăi… Aș fi putut să mă îndrept către un fel de muzică mai… comercial, din care aș fi putut să câștig mai bine, dar nu ar mai fi fost artă.

– Ai fi putut migra către muzica ușoară?
Da, la un moment dat am făcut lucrul acesta. Am câteva piese. Nu m-am simțit foarte bine în zona respectivă, am simțit că nu mă definește.

– Chitara de acum are o poveste specială?
Toate chitarele din viața mea au avut povești speciale. Prima mea chitară performantă pentru scenă mi-am cumpărat-o după primele mele concerte în afara țări, în Franța. 3.500 de franci. Atât a costat acea chitară. Când am ajuns în țară, mulți m-au acuzat că mi-am dat toți banii pe chitară. Nu am aduc nimic din Franța. Nimic. Doar acea chitară. De ea aveam nevoie. O altă poveste e de acum câțiva ani. Cred că acesta a fost lucrul cel mai… extraordinar care mi s-a întâmplat. Am primit de ziua mea o chitară Gibson, o chitară foarte bună, de la Asociația Tighina din Basarabia. Venise Alexandru Rotaru în emisiune și mi-a făcut această surpriză. M-a lăsat fără cuvinte. Dincolo de faptul că este o chitară foarte scumpă, este semnul suprem al recunoașterii pentru lupta pe care am dus-o pe tărâm artistic în Basarabia.

– Spune-mi despre momentele de recunoștință din partea publicului!
Au fost multe! Primul care îmi vine în minte este că unul dinre cântecele mele a reușit să împace o familie care era în pragul despărțirii. Îmi aduc aminte că eram în Piatra Neamț când a venit la mine un cuplu și m-a rugat să cânt „Încă o șansă iubirii”. Ei bine, acest cântec era unul dintre acelea de muzică ușoară. Au insistat. „Datorită acestui cântec noi acum suntem în continuare împreună. Avem doi copii, urma să ne despărțim și i-am dat soțului meu să asculte cântecul acesta”, mi-a spus doamna. Odată am cântat la Chișinău, în Teatrul Verde, un cântec despre Basarabia. A venit la mine o doamnă cu lacrimi în ochi și m-a întrebat „Când ne luați acasă?”… M-a cutremurat. N-am știut ce să-i răspund atunci, nu știu nici acum ce să-i răspund. Când am cântat cu orchestra Filarmonicii din Kiev am crezut că destinul meu se poate schimba. Am fost invitată de Ziua României, de dirijorul Nicolae Misnei să cânt „Ave Maria” în limba română. Am avut emoții foarte mari, era prima dată când cântam cu o orchestră. Când am terminat de cântat, toată orchestra s-a ridicat în picioare și m-a aplaudat. Pentru mine a fost incredibil. Dirijorul mi-a propus atunci să facem un alt concert care presupunea să cânt „Ave Maria”, în toate variantele cunoscute și, în partea a doua, să-mi cânt piesele împreună cu orchestra. Mi s-a părut că e prea mult pentru mine și nu am avut curaj. Poate dacă aș fi avut mai mult curaj, mi-ar fi schimbat viața.

– Înseamnă mult pentru tine numele „Maria”…
Am simțit că este aproape o datorie. Îmi simt numele ca o responsabilitate. Foarte mulți îmi spuneau „Mary”… eu am insistat să fiu „Maria”. La vremea când a apărut fiica mea, soțul meu de atunci își dorea să o cheme Cassandra. I-am spus că poate alege orice nume, dar primul să fie „Maria”. Și mama mea a fost „Maria”. Numele acesta este sacru. Trebuie să ai o anumită responsabilitate față de acest nume – e motivul pentru care am realizat acea poveste a Mariilor în spectacolul „Sub zodia Mariei” – Regina Maria… Maria Tănase… Când cânt cântecele Mariei Tănase, simt că este lângă mine. Ea a murit cu o lună înainte să mă nasc eu.  

– Cânți cu ochii închiși. Între cântece, vorbești cu oamenii. Cum se vede publicul?
Cânt cu ochii închiși tocmai pentru că simt vibrația sălii. Oamenii care sunt dispuși să te asculte, sunt oameni mai frumoși.

– Ce să asculte o femeie care te prețuiește și care nu are curajul tău?
Cred că aș pune-o să asculte cântecul acesta… „Încă o șansă iubirii”.