La 4 ani locuia în Colentina, în România comunistă. La 13 vindea limonadă în cartier, în… Texas. (Texas… America) La 16 ani tundea iarba vecinilor, iar la 19 renunțase la facultate pentru ca la 23 de ani să aibă o poziție de top într-o companie de 8 miliarde de dolari. La 43 de ani locuiește… tot în România, după ce viața l-a purtat prin toată lumea, cu ideile lui. Cea mai recentă – Pay by Face, o metodă prin care poți plăti… cu fața. Primul e-mail pe care i l-am trimis lui Mihai Drăghici a fost în română. Mi-a răspuns în engleză. Atunci am intuit că povestea are să fie și mai interesantă decât mă așteptam.
– Ce a însemnat pentru tine să fii copil în România, în vremea comunismului?
M-am născut în 1979. Am 43 de ani. M-am născut în Sectorul 7, care acum nici măcar nu mai există! Am crescut în cartierul Colentina, iar familia mea a plecat din România înainte de Revoluție. Am plecat în 1985, deci am trăit în România cam până la 4-5 ani, așa că nu îmi amintesc mare lucru. Dar știu că viața părea foarte simplă. Când am plecat din țară, am luat cu noi foarte puține lucruri. Atunci am fost nevoiți să renunțăm și la cetățenie, în timpul regimului Ceaușescu. Am foarte bine întipărită în minte o amintire de când am plecat: cred că eram prin Italia, la Roma când am rămas uimit în fața unui magazin Lego. Ceea ce era normal pentru alți copii de vârsta mea, mie îmi tăiase răsuflarea! Și mai am o imagine vie a unui hotel, când am urcat în lift și, de îndată ce s-au deschis ușile, am văzut restaurantul hotelului – mese aranjate cu bun gust, cu ornamente de flori… mi s-a părut extraordinar! Privirea mea descoperea totul de la nivelul meselor, pentru că eram mic, și mi se păreau cu atât mai impresionante toate aceste lucruri noi! Acestea sunt cele mai vii amintiri pe care le am de la 5 ani.
„Mama a avut ideea să ne ducă – pe mine și pe fratele meu – la Hollywood și să ne facă staruri de cinema”
– Dar de ce a decis familia ta să plecați din România?
Am auzit povestea aceasta de la părinții mei, doar de câteva ori. Nu știu foarte multe detalii, dar din câte am înțeles, tatăl tatălui meu a deținut o funcție importantă în administrația din București, iar mama mea a lucrat pentru câteva ambasade – a Americii, a Japoniei și a Germaniei. Cred că știau că urmează să se întâmple ceva și mama a avut o idee mai bună pentru noi decât să creștem în ceea ce ar fi urmat în România. Mama a avut ideea să ne ducă – pe mine și pe fratele meu – la Hollywood și să ne facă staruri de cinema. Deci, acesta a fost motivul: mama și-a dorit visul american pentru copiii ei. S-a gândit că astfel vom avea un viitor mai bun – de ce, nu știu. Dar știu că și-a dorit să fim vedete de cinema. Am ajuns în America, am primit o sponsorizare să mergem la San Antonio, Texas și mama ne-a dat la cursuri de pian, chitară, actorie, step.
– Dar ai ceva din vremea aceea care să-ți amintească de România primilor ani ? Poate o jucărie… Ai luat ceva cu tine, atunci când ați plecat?
Îmi amintesc de mâncare. Mici, mămăligă, sarmale… Mama a luat cu noi mâncare. Am avut întotdeauna o conexiune cu bucătăria românească și cu felurile pregătite acasă.
– Când ați ajuns în America, visul american era chiar… vis? Sau tu și fratele tău ați luat acest fapt ca fiind pur și simplu o nouă realitate, ceva firesc?
Cred că pentru părinții mei a fost un coșmar. În mod evident, schimbarea de la România comunistă la Texasul sălbatic a fost dificilă pentru ei, ca un coșmar, mai ales pentru mama. Mama a asimilat greu schimbarea. Tata… ei bine, tata este pictor, artist, deci el… a pictat. Noi – eu și fratele meu – eram foarte mici și am luat situația așa cum a venit: „Asta e viața! Descoperiți-o! Mergeți afară să vă jucați! Făceți-vă prieteni! Jucați-vă în curte!”
– Deci mai ai un frate…
Da, am un frate mai mic cu un an. Suntem amândoi la fel de nebuni. Am făcut amândoi multe start-up-uri. Însă el, spre deosebire de mine, a îndrăgit viața de „star de cinema”, deci el a jucat în filme. A fost în „Pearl Harbor”, în „Pay it forward”… Este acum producător la Hollywood. Stă în California de ceva timp deja, de jumătate din viața lui de până acum. Mie nu mi-a plăcut scena. Mama m-a dus și la modelling, mi-a prezentat o mulțime de oportunități artistice care mie nu mi-au plăcut. Mie mi-au plăcut computerele! Mi-au plăcut jocurile pe computer. Nu am fost un om al scenei, deși m-am pregătit pentru asta.
„E greu să crești simțindu-te diferit de cei din jurul tău”
– Dar în tot acest timp ai rămas „Mihai”, nu „Michael” sau „Mike”?
Legal, sunt „Mihai”. Dar în America, dacă spui „Mihai”, oamenii se întreabă „Cine?!”, deci am ajuns… „Mike”. Pentru că la început ne simțeam oarecum rușinați că eram diferiți. În San Antonio, Texas, să fii diferit, era greu. În liceu… e greu să crești simțindu-te diferit de cei din jurul tău. Erau momente când mama venea la școală și mă striga pe coridor „Mihaaaai” și eu mă sfiam. Pentru că noi voiam să fim americani.
– Și acasă vorbeați engleză sau română?
Eu și fratele meu răspundeam în engleză. Noi vorbeam mereu în engleză, dar părinții noștri ne vorbeau constant în limba română. Eu vorbesc română dar, odată cu trecerea anilor, am mai uitat. Mama vorbește șapte limbi străine. A încercat să ne învețe și pe noi germană, franceză… Mie mi-a plăcut franceza, am făcut și școală în franceză, chiar în Franța timp 8 luni, în timpul facultății. Înțeleg franceză, aproape perfect. Îmi este mai greu să vorbesc, însă. Când m-am întors în România, acum 5 ani, a fost foarte greu să vorbesc limba română. Nu râdeam la timp la glume, nu știam ce sunt PSD, PNL…
– Încă o dată, erai diferit.
Absolut! Eram diferit, încă o dată.
„Eu voiam să fac bani!”
– Te pricepeai la computere, la informatică, la matematică. Deci, ce voiai să devii?
Nu îmi era clar… Eu voiam să fac bani! Eu voiam să am bani pentru că toți prietenii noștri din facultate conduceau mașini frumoase, aveau case mari. Eu nu avusesem niciodată așa ceva și îmi doream să fiu ca ei.
– Tu mergeai cu bicicleta?
Nici măcar. Eu mergeam pe jos. Din nou, în acel context, în acel mediu, acest lucru era destul de stânjenitor. Eu și fratele meu voiam să ieșim în lume, să facem o grămadă de bani, să fim faimoși și bogați.
– Și prima ta idee în acest sens, care a fost?
Prima idee de business a fost să vând limonadă – că asta faci în America: pui vara o masă în fața casei și încerci să le vinzi limonadă oamenilor care trec pe stradă. Aveam 13-14 ani. Se întâmpla înainte să pot să-mi iau un job. În America poți să ai un job începând cu 16 ani. Dar noi deja ne doream bani – deci vindeam limonadă. Apoi am început să tundem iarbă. În Texas, e destul de mult spațiu verde în curțile oamenilor – curtea din față, curtea din spate –, iar cei mai în vârstă nu se puteau ocupa să tundă iarba și, deci, aveau nevoie de cineva care să facă acest lucru. Noi am văzut oportunitatea, ne-am cumpărat o mașină de tuns gazonul și am împrăștiat pliante pe la ușile oamenilor în care scriam „Vă tundem noi iarba”.
– Vă făceați singuri marketing-ul.
Da.
– Deci nu aveai un plan pentru o anumită carieră. Voiai doar bani. Nu îți proiectai imagini cu tine medic, inginer… voiai doar bunăstare.
Cam așa ceva, da. Mama voise să fiu star de cinema și mie nu mi-a plăcut. Dar, apoi, nu mi-a mai spus că și-ar dori să devin altceva. Nu mi-am dorit să fiu medic sau astronaut sau… orice altceva. Eu voiam să fiu bogat.
– După afacerea cu tunsul ierbii în cartier, ce a urmat?
A fost perioada liceului, apoi a facultăţii. Când eram în facultate am plecat în Franţa… În acel punct deja mă jucasem cu computerele, tatăl meu a investit în pasiunea aceasta a mea şi mi-a cumpărat unul dintre primele modele de computere disponibile atunci, 486DX. Atunci apăruseră. Am început să joc videogames, să-l dezmembrez… şi, împreună cu unul dintre prietenii mei din liceu, am decis să creăm un business de reparaţii pentru computere. Reparam computere. Aceea a fost prima mea companie, în Texas. Asta făceam – reparam computere, laptopuri. Apoi, când m-am întors din Franţa, chiar în timp ce eram în avion, la aterizare, aveam un job. Eu începusem să îmi trimit CV-ul, pentru că îmi căutam un job în San Antonio. Şi răspunsul a venit înainte să cobor din avion. Eram la IT Support Help desk. Adică asiguram asistenţă la o companie de de investiţii din Texas. Aşa a început cariera mea. De fapt, am renunţat la facultate pentru că făceam deja o mulţime de bani şi învăţam o mulţime de noţiuni tehnice, programare…
– Ce înseamnă „o grămadă de bani”?
Erau mulți în comparație cu ce câștigau prietenii mei, la vremea aceea. La 19 ani, majoritatea prietenilor mei lucrau în restaurante sau pentru familiile lor…
– Sau încă vindeau limonadă…
Da, poate… Nimeni nu avea un post în Software. Pentru că tot ce ținea de software era foarte la început acum douăzeci de ani. Atunci totul era clasic… Eu am ajuns să fiu foarte bun la programare, chiar fără o diplomă în Computer Science. M-am prins singur cum funcționează lucrurile. Și, datorită jobului meu aveam cea mai frumoasă mașină din parcare atunci când eram la această companie. Mașina mea era mai bună chiar decât a CEO-ului. Pentru că la vârsta mea era important să conduc o mașină frumoasă. Era un Nissan 350Z, model care abia apăruse. Era o mașină sport foarte frumoasă.
– Te-ai mai întors vreodată la studii, să termini facultatea?
Nu. Nu m-am mai întors la școală pentru că, după acel job fratele meu a plecat în California pentru că începea să apară în filme. Eu urcasem în companie. Aveam 23 de ani și solicitam să fiu Chief Technology Officer – pentru că nu mai aveam ce să învăț și unde să urc mai sus. Construisem toate softurile, serverele. Și CEO-ul a spus că nu îi poate da această poziție în companie unui tânăr de 23 de ani, în fața partenerilor de business. Era o casă de investiții de 8 miliarde de dolari. Le-am spus „Bine, pa! Eu plec în California cu fratele meu, să facem companii sau vedem noi ce o să facem!” Și am plecat în California. Atunci, televizoarele cu ecran plat, plasmele, ieșeau pe piață. Mi-am folosit cardul de credit… Am mers la un magazin gen E-mag, Altex… și am luat 10 astfel de televizoare cu toți banii de pe card, am început să le instalăm prin California și am început să facem publicitate pe ele. Și aceea a fost… marea noastră idee.
„În SUA am lansat mai multe idei decât am putut să le țin socoteala”
– Ai avut nevoie de mult curaj să faci asta. E felul american acesta cu „vedem noi, apoi”… Dar, apropo, înregistrarea noastră de acum mă costă ceva bani? Dacă vorbesc cu tine, plătesc cu fața? Glumesc, desigur.
Aceasta a fost una dintre cele mai recente idei ale mele. Latest and greatest – dintre cele mai noi și cele mai bune. Am trecut prin sute de start-up-uri. În SUA am lansat mai multe idei decât am putut să le țin socoteala. Nici nu îmi mai amintesc de unele pe care le-am făcut. Acum 5 ani trăiam pe o barcă, îmi construiam propria cramă… Deja trecusem prin toate episoadele cu munți, case, bărci… Eram plictisit. Mama m-a întrebat de ce nu mă întorc în România. Trecuseră 25 de ani de când nu mai fusesem în România, timp în care mă ocupasem de carieră. Ne întorseserăm în 1995, când eram mic, după ce a căzut regimul Ceaușescu, pentru a ne recăpăta cetățenia. Apoi mie mi-a expirat pașaportul și nu m-am mai întors deloc. Deci, acum 5 ani, mama mi-a spus „Întoarce-te în România. Bunica e tot în Colentina, face 89 de ani, du-te să o vezi!” Mici, sarmale, mămăligă…
– Dar bunica ta a fost vreodată la voi, în America?
A fost prea în vârstă ca să vină în State. Bunicul meu, tatăl mamei mele, a venit la un moment dat în America. Dar ea nu era o călătoare. De aceea am vrut să vin să o văd, pentru că știam cu toții că avea nevoie să ne vadă. Și am ajuns aici și așa a apărut ideea pentru Pay by Face. Sunt câteva idei pe care le-am avut în Texas… dar aceasta a apărut în România, în prima săptămână când am fost la o cafenea în București și, când să plătesc, chelnerul m-a întrebat „Cum ați dori să plătiți? Cu cardul sau cash?” Cu toții suntem întrebați asta aici, în România, dar în America nimeni nu primește această întrebare. Și creierul meu de inginer s-a întrebat „De ce?! De ce te interesează cum plătesc? De ce n-aș plăti, cu fața, pur și simplu?!” Cam așa a început – a fost o glumă. Dar mi-am spus că eu chiar aș putea construi acel sistem, deci hai să-l fac!
– Știi că noi, în România, avem și grija pentru ce se întâmplă cu datele noastre. Toată lumea are teama de a nu fi înregistrat, mulți cred că cineva stă pur și simplu să le asculte convorbirile… poate sunt reminiscențele comunismului… Suntem foarte sceptici să ne dăm datele. De ce ai ales România pentru Pay by Face? Știu că ai ales să dezvolți acest sistem în câteva țări, printre care și România.
Acum sunt 8 entități Pay by Face. Pay by Face Africa, Pay by Face Dubai, Pay by Face UK… Moldova… Bulgaria, Romania, India… Și vrem să continuăm expansiunea. Până acum, însă, acestea sunt țările în care existăm. Mai sunt și alte țări în care am lansat experiementul, dar în cele enumerate companiile chiar există. Motivul pentru care am ales România nu a fost doar de dragul de a fi în România, ci pentru că m-am întors și, din prima săptămână în care am fost aici am observat ceea ce mi-a amintit de Silicon Valley, de India… Am fost în India de opt ori!!! Am văzut cum s-a dezvoltat India de la nimic până la un Centru Tech. Un centru înfloritor. Dubai la fel… Și România de acum 5 ani mi-a amintit de acest lucru, cu VC Funds (Venture Capital), Finetech, Open Banking, Digital Payments, NFC, POS… Și apoi, mergeam la magazine și vedeam toate POS-urile aliniate și oamenii care vând întrebându-mă „La ce bancă aveți cardul?” și apoi întinzându-mi POS-ul băncii respective. Niciodată nu m-am ocupat de plăți, dar din punctul de vedere al inginerului mi-am zis că o să fie interesant și distractiv de explorat aici. „Este o problemă, hai să o rezolvăm!” De fapt, când am venit în România, am lansat 10 companii. De toate felurile… de la coaching pentru întâlniri romantice, site-uri de întâlniri online, sisteme de trading… tot ce funcționase în America am adus și aici. Și, dintre acestea, trei au supraviețuit pandemiei: Pay by Face, MedicPad – care presupune tehnologie medicală și softuri și firma mea de consultanță – un incubator tehnic care presupune parteneriate. Deci, da, de fapt cred că pandemia a fost contextul perfect din perspectivă antreprenorială pentru că a cauzat o problemă pe care, în cazul meu, două din zece start-up-uri o rezolvau imediat. A fost sincronizarea perfectă.
– Prima dată ți-am auzit numele în contextul MedicPad. Dar am observat din discuțiile noastre de dinaintea acestui interviu că tu pui mai mult accentul pe Pay by Face. Crezi mai mult în acest business decât în MedicPad? Ai rezultate mai bune cu Pay by Face?
Eu mereu am dat exemplul lui Elon Musk, când făcea Tesla și SpaceX și spunea „Pot să salvez doar una dintre aceste idei.” Și în cazul meu a fost vorba despre „pot să salvez doar una dintre ele” și mi-am pus tot efortul în Pay by Face pentru că se dezvolta mai rapid. Dar MedicPad funcționează încă, încă este valorous, cred că rezolvă multe dintre problemele sistemului medical și dintre provocările acestui domeniu, dar nu l-am mai dezvoltat, pur și simplu… e acolo. MedicPad rezolvă asistența medicală. Ambele start-up-uri au participat la Startup Booting Camp Incubator în 2020. Am fost printre puținii participanți cu două companii în același la acest eveniment din Amsterdam. Ambele companii au fost gândite în jurul prolematicii generate de pandemie. Pay by Face – înseamnă și să nu atingi nimic, iar MedicPad înseamnă digitalizarea serviciilor de îngrijire. Deci, cred că fiecare idee este valoroasă, doar că nu le pot dezvolta pe amândouă în același timp.
„România este un spațiu foarte provocator”
– Și eu am primit chiar zilele trecute întrebarea „Cum ați dori să plătiți – cash sau cu cardul?”, m-am gândit la tine pentru că știam că urmează interviul și am vrut să răspund „Cu fața”. Cum se face că încă nu pot plăti cu fața?
Prima cafenea din România în care am lansat această opțiune în 2019, înaintea pandemiei a fost Creamier Coffee, lângă Ateneul Român. Apoi am extins opțiunea în peste 50 de magazine, în ultimii 3 ani. Aveam 10 mașini Uber cu i-padurile noastre, aveam și în Bolt… Decia veam I-pad-uri peste tot prin oraș. Totul a fost experimental. Nu știam dacă oamenii chiar ar plăti cu fața. Așa cum ai spus și tu, România este foarte conservatoare, foarte atentă la aspectele care țin de datele personale, GDPR… E un spațiu foarte provocator! Dar am testat ideea. Am încercat să ne dăm seama cum i-am putea face pe oameni să se simtă confortabili cu această metodă de plată. În primul rând, pentru că această idee nu este construită în Rusia sau China, ci de un băiat din Colentina. Deci „e unul dintre ai noștri, frate!” E ceva made in Romania, e construit aici. Deci, am construit totul în jurul ideii de GDPR, am construit totul să fie cât mai de încredere și simplu de demonstrat că e sigur. „Doar du-te și ia-ți o cafea plătind cu fața și nu-ți face griji!” Dar este provocator.
– Frații gemeni pun în dificultate tehnologia voastră?
Primesc des întrebarea aceasta. Şi eu sunt „frate geamăn”, fratele meu a murit la naștere. Noi nu folosim doar fața. Deci, de fapt avem mai multe aspecte în sistem și, în plus, condiția de „live”… avem geosensing, un PIN… Deci sunt mai multe elemente care identifică o persoană în rețea. Este o provocare, dar ceea ce facem noi nu s-a mai făcut înainte. Deci nu e ca și cum aș putea să merg să citesc o carte despre cum se face și apoi să spun că eu pot să fac mai bine. Nu există un precedent.
– Nu m-ar deranja, de exemplu, să plătesc cu fața pentru o cafea. Dar aș fi mai atentă la cumpărăturile cu sume mai mari. Crezi că marile companii, chiar și cele care vând bunuri de mare valoare, vor îmbrățișa ideea ta? Adică, am putea, la un moment dat să plătim rata la bancă doar… zâmbind?
Sincer, cred că acest sistem nu va fi pentru toată lumea și nu va fi peste tot. Ar fi imposibil, pentru că oamenii încă au nevoie de opțiuni. Dar cred că există cazuri de utilizare specifică în care plata cu fața este mai mult decât accesptabilă, cum ar fi la piscină, pe plajă, la clubul de la țară, în hoteluri, în campusurile corporatiste, în campusurile școlare, pentru cazurile de wallet sharing, când ai copii… Angajatorul să nu fie nevoit să dea cardul companiei pentru ca un angajat să alimenteze de la benzinărie… Cred că sunt cazuri specifice de utilizare a acestei tehnologii, în care chiar are sens ca oamenii să plătească astfel. Și este destul loc pe piață. Nu e nevoie să fim chiar peste tot.
„Un Boeing 787 funcționează având 6 milioane de linii de cod. Și cu atâtea linii de cod funcționează și Pay by Face”
– Datele de identificare rămân sau nu stocate? Lucrezi cu Amazon…
Avem hosting la Microsoft, avem și la Amazon, dar sistemul este construit și gândit astfel încât datele tale să nu ajungă într-o a treia parte a unui sistem. Adică nu te loghezi cu Facebook sau alt procesator de date care să analizeze fețele pentru noi. Eu am construit totul. Mi-a luat 5 ani și sunt vreo 6 milioane de linii de cod. Un Boeing 787 funcționează având 6 milioane de linii de cod. Și cu atâtea linii de cod funcționează și Pay by Face. Am scris 6 milioane de linii de cod. Mi-au trebuit 5 ani și am făcut sistemul într-un mod în care e gândită și Coca Cola – doar doi oameni au cheia care duce la formulă. Și eu am construit totul astfel încât datele utilizatorului să nu meargă în altă parte. Și nu sunt înregistrate, nu sunt stocate. Sistemul nu stochează fotografii, este criptat cu date biometrice și specificul este de mișcare live. Ne gândim în permanență să îmbunătățim algoritmii, poate cu blockchain, Secondary Biometrics, AI, CheckGPT, sau oricare aspecte noi.
– Știi, ideile geniale sunt acelea despre care mulți oameni pot spune „ar fi putut fi ideea mea” – sunt cele care par simple și, de fapt, sunt foarte complicate. Cum se face că tu ai avut ideea aceasta și ești singurul din lume care s-a apucat să o implementeze, pur și simplu? De fapt, ești singurul?
Nu aș spune că sunt prea mulți care fac asta. Este un program acum, numit The Mastercard Biometric Check Up Programme în care sunt doar 6 companii din lume care au fost acceptate. Este primul program de acest gen în care sunt alese metode biometrice cum ar fi fața ca să se creeze un sistem de verificare pentru afaceri, la nivel global. Șase companii au fost acceptate, companii gigant ca Fujitsu, PopID din California… PayFace din Brazilia… sunt cei mari și apoi… eu.
„Eu sunt mereu celălalt tip. Tipul acela care nu are 8 milioane de dolari și finanțări. Ăla care a făcut totul singur”
– Tu, ca român sau ca american?
Ca un om de pretutindeni. Dar eu sunt mereu „celălalt tip”. Tipul acela care nu are 8 milioane de dolari și finanțări. „Ăla care a făcut totul singur”. Ăla care stânge cureaua. E un termen în State, când nu te apuci să strângi o grămadă de bani și apoi să vezi ce e de făcut, arzi milioane de dolari și apoi nu generezi venituri. Eu sunt din categoria celor care folosesc 10 dolari și încearcă să facă venituri de 100. Și apoi folosesc 100 și încerc să fac venituri de 1000… și tot așa. E nevoie de multe experimente. Eu am dus ideea aceasta cât de departe am putut singur. Desigur, acum implementez echipe în toată lumea – ingineri, manageri, facem strângeri de fonduri și totul ajunge la un nivel mai dezvoltat. Eu am dus de unul singur totul, cât de departe am putut, ca să țin totul cu investiții scurte.
„Viitoarea mea soție e româncă”
– Și acum locuiești în București?
Acum locuiesc în București pentru că aici sunt viitoarea mea soție și fiul meu și familia soției mele.
– Deci e româncă?
Da. Este din Ploiești. Am întâlnit-o acum 5 ani, când am venit în București. Mai am o fetiță de 11 ani, dintr-o căsnicie anterioară în America. Dar acum sunt fericit că am lângă mine pe cineva care înțelege. Avem același… creier. Aceleași valori de familie, aceleași valori culturale. Știi, e româncă! E mult mai bine!
– Și poate, dacă privim totul romantic, ea a fost motivul pentru care a trebuit să te întorci în România.
Cred. Cred că totul are legătură. Am trecut prin experiențe care m-au făcut să cred cu adevărat că Universul este inetrconectat și că este un motiv pentru fiecare lucru. Că nu e ceva care să se… întâmple, pur și simplu. Desigur, trebuie să fii pregătit și conștient. Dar cred că lucrurile au un rost pentru care „se întâmplă”. Ai un gând, un vis și apoi o anumită persoană te sună… Am ai vorbit și cu soția mea despre aceste lucruri… Mama ei a fost la o mănăstire într-o pădure, pe niște dealuri, întrebând și rugându-se pentru un Făt Frumos pentru fiica ei. Bunicul ei avea același nume de familie ca mine… Au fost tot soiul de coincidențe… Și la nivel de numerologie. Deci, cred că există cu adevărat un motiv pentru care lucrurile se întâmplă într-un anumit fel. În plus, prima mea prietentă din Colentina se numea Beatrice, iar numele viitoarei mele soții este tot Beatrice. Ca simbol al întoarcerii mele în România…
– Câți ani are fiul tău?
Aproape 4.
– Merge la grădiniță, bănuiesc.
Da.
– Și când îl întreabă cineva la grădiniță ce lucrează tatăl lui, el ce răspunde? Cum îi explici „jobul” tău unui copil de 4 ani?
Cred că el spune că tatăl lui călătorește des prin lume. Mereu îi aduc câte ceva din călătoriile mele. M-am întors recent din Dubai, am fost și în Cape Town, Amsterdam… și mereu îi aduc câte ceva, cum ar fi un tricou, dulciuri. Deci cred că asta știe – că tata se întoarce acasă din locuri îndepărate.
– Ideile tale au fost inspirate de dorința de a avea bani. Ai ajuns bogat?
Sunt bogat în informații. Nu mă consider mai bogat material, nu am milioane de dolari. Nu cred că asta te face bogat. Cred că oamenii pe care îi întâlnești, experiențele prin care treci, te îmbogățesc. Și experiența pe care o acumulezi este adevărata bogăție. Am libertate, nu muncesc pentru nimeni, nu am un serviciu. Am făcut asta, am fost la serviciu, am trecut prin toate nivelurile până la Senior VicePresident. Am lucrat pentru fostul Vicepreședinte al Visa, al Federal Gold Reserves, am avut funcții în companii… Am acumulat destule legături în toată lumea și am experimentat în comunitatea mea de start-up-uri internaționale până la nivelul în care îmi permit libertatea. Practic, pot să fac ce vreau. Fără să fie nevoie să mă duc la serviciu, datorită investitorilor mei din toată lumea care cred în mine și în ideile mele. Nu aruncă o mulțime de bani către mine, pentru că nu am nevoie să conduc un Bentely sau să pilotez elicoptere. Eu folosesc banii să construiesc companii pentru bunăstarea investitorilor, nu a mea.
– Care crezi că va fi următorul pas în ceea ce faci?
Mai am lucruri de făcut. Călătoria mea destul de neașteptată în România, acum 5 ani m-a făcut să opresc proiectul cu crama. Era un proiect care se numea Vampire Hills, în Seattle, Washington. Mi-aș dori să termin ce am început acolo. După ce voi mai pune la punct câteva start-up-uri, mi-ar plăcea să mă întorc în industria vinului. Iubesc să fac vin, îmi place tot conceptul din jurul acestui domeniu. Poate o să fac un Retreat exclusivist care se va numi Vampire Hills. Și poate voi face asta în deceniul meu 50 spre 60… Și, desigur, să combim acest domeniu cu tot ce am acumulat despre cum să înființezi și să dezvolți o companie oricunde în lume. Și să încep un accelerator pentru start-up-uri sau o școală de investiții, demersuri prin care să le explic antreprenorilor cum să nu facă greșeli, pentru că eu le-am făcut pe toate.
– Ai făcut toate greșelile, dar cine a fost acea persoană care a contat pentru tine? Cineva care, poate chiar fără să știe, a făcut ceva care ți-a schimbat în bine traseul, destinul…
Cu siguranțănu a fost doaro singurăastfel de persoană, ci mai multe. Oameni care mi-au fost mentori, desigur. Ei erau cu mult peste mine în carierele lor și aveau povești de succes, iar eu „m-am întâmplat” printre ei. Cred că acești câțiva oameni – cel mult cinci în toată viața mea – care au fost foarte influenți m-au presat și m-au pus în situații în care poate nu aș fi reușit, dar m-am descurcat pentru că au ales să mă învețe să am experiențe din care să cresc.
– Dacă ți-ai putea da ție însuși un sfat, când erai Mihai din Colentina, ce ți-ai spune? Despre visul „lui” american devenit o realitate românească, despre cum și-a găsit dragostea… acasă…
Știi, mă gândesc uneori la asta. Adică dacă mi-aș fi scris cartea, povestea mea de viață, mi-ar fi plăcut să „stau la masă”cu mine cel din trecut și să-mi citesc așa… ca de la tată la fiu propria-mi biografie. E o poveste. O poveste pe care i-aș așterne-o copilului care eram, spunându-I „Uite ce o să vină! Prin asta o să treci. Relaxează-te, o să fie bine. O să fii bine!” Cred că ideea că ai mereu nevoie de cineva Acolo, fie că este o religie, un zeu, fie un mentor, o persoană la care te uiți de jos în sus… Ai nevoie să știi că o să fii bine. Viața e dură. Oamenii vor vrea să te distrugă, uneori. Societatea, chiar propria minte… o mulțime de contexte vor vrea să te ruineze într-un fel. Știi, uneori e nevoie să te uiți în oglindă și să-ți spui ție însuți „O să fie bine!” Dar cred că toată lumea are uneori nevoie ca altcineva să spună că o să fie totul bine. Acesta este cel mai bun sfat pe care îl pot da cuiva: să știe că o să fie bine!
