Aveam câțiva ani de viață când mă uitam la televizor la „Veniți cu noi pe Programul 2!” Deci, chiar asta făceam – mă uitam la televizor. Că de priceput, l-am priceput pe Mihai Tatulici când apărea la Realitatea TV. Și l-am cunoscut când m-a dirijat, puțin, în proiectul Money TV. Aveam deja câțiva ani de presă. Mi-a spus atunci că am talent și mi-a promis că îmi va ascuți instinctul jurnalistic. Atunci mi-am promis că voi realiza vreodată un interviu în care să nu mă copleșească Mihai Tatulici. Acesta este!
– Apăreți rar în mass-media. Din ce în ce mai rar! Uneori dezamăgit de nepriceperea jurnaliștilor tineri. Mai credeți că un jurnalist ar trebui să aibă, la orice vârstă, „tensiune intelectuală și vorbire memorabilă”?
Altfel interviurile nu au niciun haz. Aceste două calități fac obligatoriu parte din structura unui interviu. Știi, există două feluri de interviuri: pe care le face personalitatea sau pe care le fac personalitatea și reporterul.
– Ați avut dintotdeauna tensiune intelectuală și vorbire memorabilă? Din anii tinereții?
Nu. Pentru că nici nu am practicat interviuri și nici nu mă preocupau.
– Nu neapărat în interviuri, ci în cariera de ziarist. V-ați născut cu aceste trăsături sau este ceva ce ați dobândit pentru că alții au avut răbdare cu Dvs.?
Ca să spun sincer, nu îmi aduc aminte decât de niște sfaturi ale lui Tudor Vornicu. Dar care nu priveau nici tensiunea intelectuală, nici vorbirea memorabilă, ci capacitatea de a observa detaliile. Vornicu era preocupat de chestia asta și mi-a transmis și mie – când te vezi cu un om și îi iei un interviu, fii atent… Eu am făcut puține interviuri în viața mea, cred că vreo două-trei sute. Nu mai multe. Am fost mereu foarte atent să văd cum se mișcă omul, cum gândește – aspecte din opera lui, în așa fel încât să pot să îl prind.
– Ascultați critic?
Și asta!
– E ceva ce ați învățat tot de la Tudor Vornicu?
Da. Numai că el era mai special. El, de exemplu, e autorul unui interviu cu Ana Blandiana…
– …În care a adresat doar trei întrebări – în rest, a ascultat…
Da! Deci știi! Era un extraordinar ascultător! Genera tensiune intelectuală prin faptul că era Tudor Vornicu, prin faptul că știa să tacă și, în același timp, să îl stimuleze pe om să înflorească în fața lui. Asta era fabulos! Eu nu am… nu cred că am avut ca domnul Vornicu asemenea calități, așa că eu am rămas cu gândirea memorabilă care pleacă, de fapt, din emisiunile în direct. În direct, dacă bați apa în piuă…
– Nu cumva aveați aceste calități mai de demult? Și acum o să merg spre talentul Dvs. de a fi lipsit de modestie… Nu cumva pleacă din ceea ce ați fost dintotdeauna?
(N.R.: Râde!) Probabil că da. Nu-mi dau seama. Ce știu cu siguranță este că totdeauna m-au preocupat lucrurile scrise de alții, citite cu atenție și așezate undeva în minte. Mai ales atunci când pregăteam un interviu. Eu am făcut seria „Nemuritorii”, cum știi.
– Rămasă în sertar…
Parțial.
– Sertarul doar întredeschis.
Exact.
„Lucrurile grele nu fac audiență”
– De ce? Așteptați să vină vremurile să deschideți sertarul? Sunt încă muritori și așteptați să se preschimbe în nemuritori?
Nu. Ei sunt nemuritori – erau de pe atunci nemuritori. Numai că pe nimeni nu mai interesează astăzi și, spre uimirea mea, majoritatea numelor pe care le pomenesc și cărora le-am luat interviu înseamnă „zero” pentru cei care mă ascultă azi. Nu-i cunosc…
– Este și vina Dvs.? Pentru că odată cu apariția Clubului Român de Presă, cei din generația Dvs. au dirijat… Nu vă place să vă numim „seniori”, ci… „bătrânii presei”. Nu cumva ați direcționat gusturile publicului într-un fel anume care a dus la rezultatul despre care vorbiți acum? V-ați crezut dumnezei?
Nu, nu! Nu cred. Noi, ăștia bătrânii de care vorbești tu, am discutat de foarte multe ori, inclusiv recent și am ajuns împreună la o concluzie. Eu discutam mai mult cu Nistorescu despre asta… Suntem vinovați. Noi nu ne-am dat seama că greșim. Cornel Nistorescu a zis foarte clar că noi am greșit pentru că nu am acceptat Legea Presei. Am făcut o mare greșeală și este și astăzi o mare greșeală. Noi nu am acceptat legea presei, ne-am făcut propriul cod deontologic care era sau nu era respectat…
„Vremurile au fost potrivnice unei evoluții normale a presei”
– Consecința este faptul că acum aveți materiale jurnalistice-bijuterii tezaurizate și nu difuzate?
Nu… S-a degradat toată presa, s-a dus încet-încet către distracție, entertainment, lucruri facile… Majoritatea celor care au făcut școală cu mine – școală grea, din aia care te costă și nervi, și muncă – s-au dus către entertainment… Nu s-au dus către jurnalism social sau către lucruri grele. Știi… lucrurile grele nu fac audiență. Ca să faci audiență cu lucrurile grele, complicate, profunde trebuie chiar să instalezi o tensiune.
– Cu toate acestea, atunci când ați fost întrebat de Marius Tucă – după ce nu ați vorbit vreo 5 ani cu el – de numele unor jurnaliști tineri, n-ați știut ce să spuneți… Din cei de după 1989, din această „școală” unde – cu voia sa sau fără – a fost mentor Tatulici, nu puteți să dați trei nume?
Nu pot. Nu pot! Aș vrea să dau, dar nu pot.
– De ce?
E o chestiune de carieră. Dacă nu au făcut carieră… Dacă nu și-au construit propria statuie… E foarte greu să îi vezi altfel decât așa cum sunt. Ce să fac?!
– Ați făcut tot ce a depins de un mentor?
Nu neapărat. Vremurile au fost foarte confuze. Dar lucrurile esențiale le-am transmis! Din păcate, cred că și noi am greșit…
– Și noi am greșit!
Cornel Nistorescu are dreptate, dar și vremurile au fost potrivnice unei evoluții normale a presei. În primul rând, gândește-te la un element minor: majoritatea ziariștilor de astăzi sunt absolvenți ai Facultății de Jurnalism. Ce e aia?! În majoritatea țărilor din lume nu există „facultate de Jurnalism”. Vin oamenii cu facultăți sau cu studii foarte serioase și fac jurnalism, fiecare pe poteca lui, fac carieră cu inteligența, cultura și instrucția lor. Nu îți trebuie facultatea de Jurnalism. Facultatea de Jurnalism este un fel de…
– Acreditare a experienței de viață?
Nici măcar. Se numește, cu un termen provenit din turcă – „mermeleală”.
„Presa nu mai e de mult a patra putere în stat”
– Dar câte dintre subiectele de presă sunt descoperite în prezent de jurnaliști și câte de… alții?
Ce înseamnă „alții”?
– Se tot vorbește despre implicarea Serviciilor în presă, în redacții. Când, unde, cum, de ce?
Aud asta permanent, dar pe mine mă lasă rece. Eu nu cred în chestia asta. Cred că ziariștii sunt așa de slabi încât nu au capacitatea să discearnă între ceva ce le este sugerat și ceva ce este real și trebuie abordat. Eu nu am avut niciodată complexul acesta cu „Serviciile”. Nici problema cu patronii care te obligă sau îți sugerează să faci ceva. Nici măcar în Comunism, când știam foarte clar ce să facem. Pe vremea aceea toți încercam să ieșim puțin din schemă ca să mai dăm un fapt de viață, să mai animăm puțin peisajul tern. Dar, după Revoluție, din păcate, uite ce se întâmplă astăzi în România! Presa nu mai e demult a patra putere în stat. Nu mai e! Cred că mai degrabă acum putere în stat sunt pompierii, serviciile de urgență, nici măcar politicienii nu mai au putere acum, nu mai sunt prima putere în stat. E… cu un termen așa barbar – e varză totul!
– Ați fost întotdeauna incomod și spuneți că a pornit totul de la profesoara de limba germană, din copilărie.
Doamna Gertrude Pop.
– Care v-a învățat să criticați constructiv?
Nu constructiv. M-a învățat să mă apăr.
– Să vă apărați, criticând?
Nu! Să mă apăr de reacțiunea pe care o genera critica mea, în general. Din păcate, asta e adevărat – am fost întotdeauna sever cu cei din jurul meu cu care lucram. Întotdeauna! Și deseori acest tip al meu de atitudine critică a fost confundat și cu faptul că eram dificil.
– Dar ați fost dificil dintotdeauna?
Da. Am fost dificil dintotdeauna. Și în liceu, și în facultate…
– Și înainte, acasă, la Frătăuții Vechi?
Nu, că la Frătăuți nu am stat decât vreo 6 luni. Părinții se plimbau. Tatăl meu – jandarm. Acum, recent, mergând la Vatra Dornei am constatat că atunci când aveam 9 ani eram acolo. În copilărie m-am tot mutat. Dar lucrurile s-au petrecut mult mai târziu. Cam spre sfârșitul liceului aveam lucrurile mai clare.
– Cine le clarifica?
Eu singur. Că nu aveam cu cine. Părinții mei, în afară de faptul că admirau seriozitatea mea… Mama, mai ales. Tata era liniștit că nu-i făceam probleme. Mama admira pasiunea mea de a citi, de a ști cât mai multe și nici ea nu aplauda atitudinea mea critică pentru că realiza – ca și profesoara de germană – că ăia pe care îi critici, îți întorc critica. După aceea mi-a explicat Gertrude – cred că eram în ultimul an de liceu – că așa evoluează societatea germană: oamenii se critică unii pe alții și asta optimizează societatea și comunitățile. Târziu am aflat și eu că acesta ar fi mecanismul, numai că la noi nu funcționează. La noi, dacă critici pe cineva, îl superi, în loc să ia ceva din observația ta. Sau îți întoarce alte critici, mai mult sau mai puțin obiective, nu despre ceea ce faci, ci despre cine ești.
– De la mama ați învățat și că florile de plastic nu au ce căuta în niciun context?
Nu. Eu am învățat-o pe ea, din păcate. Am încercat mamei să îi explic ce este estetica, ce înseamnă kitschul…
– Dar când v-ați întâlnit cu florile din plastic?
Destul de târziu. Cred că în clasa a IX-a. Dar nu am avut o atitudine foarte reactivă față de ele, doar îi spuneam mamei că sunt de prost gust.
„Eu sunt un pedagog imperfect, pentru că mie nu îmi place să lucrez decât cu oamenii foarte deștepți”
– Cine vă spusese asta?
Nimeni. Citisem! Nimeni! Gândește-te că un mediu provincial ca Rădăuți nu are ceea ce se cheamă o comunitate de intelectuali care să aibă cluburi de dezbatere… Nu. Fiecare era pe cont propriu, viața era destul de ternă sau liniștită… La mine în oraș, ideea de ziarist nu prea exista. De „jurnalist” cum ziceam eu. Părinții mei erau interesați să devin un bun profesor de Română – li se părea idealul maxim ca să scăpăm de sărăcie și de viața lor grea. Eu nu aveam de gând să rămân profesor, nici cu poliția! Când a fost vorba să aleg o opțiune la terminarea facultății, le aveam pe toate pentru că eram șef de promoție pe țară. Când profesorul Ciopraga mi-a spus să rămân asistent la Catedra de Literatură, am spus că mie nu mi-a plăcut niciodată să fiu profesor și că nici nu am talent. Eu sunt un pedagog imperfect, pentru că mie nu îmi place să lucrez decât cu oamenii foarte deștepți. Pe cei care nu au instrucția necesară și nici capacitatea necesară, de regulă îi fugăresc. Așa că mi-am făcut drumul mai departe.
– Ați început în presă, prin condei. Și, de fapt, primul pas a fost în lumea scriitorilor, nu a ziariștilor.
Nu am nicio explicație. M-au mai întrebat oamenii de ce m-am apucat să scriu proză. După ce, evident, în școala generală și în liceu am scris poezie, ca toți adolescenții. Am găsit acum vreo două luni una dintre cărțile editate de Centrul Cultural de la Iași unde am dat și eu niște poezii. Le-am citit – zero! Zero!
– Erați îndrăgostit când le scriați?
Nu. Nu scriam poezii de dragoste.
– Nici patriotice?
Nu! Filozofice! Eram preocupat de Dumnezeu.
– Ați fost coleg de școală cu cea care avea să devină – și este și în prezent – Stareța Mânăstirii Voroneț…
Elena mi-a fost colegă de facultate. Era mai mare decât mine cu vreun an sau doi. E adjunctă la Voroneț.
– Ea a răspuns cumva întrebărilor despre Dumnezeu pe care le aveați la vremea aceea?
Nu. Că noi nu vorbeam despre lucrurile acestea. Eram cu facultatea, ne salutam și cam atât. Eu nu am intuit nicio clipă că ea va alege drumul acesta. Recent, colegii mei au întrebat-o cum eram în facultate. (N.R.: Râde!) Și Elena le-a spus „Era înalt și frumos! Și învăța foarte bine”.
– Și asta atrăgea o mie de păcate?
Nu știu, probabil că da. Elena a venit târziu către viața monahală, după o dezamăgire în iubire. Dar eu am rupt legătura cu ea. Eu am reîntâlnit-o la Voroneț, după Revoluție, nu mai țin minte prin ce an.
– Deci vă preocupa filosofia. Ce răspunsuri ați găsit, la momentul acela?
E complicat. Nu am găsit răspunsuri.
– Dar acum le-ați găsit?
Am un nivel puțin mai ridicat de clarificare. Dar nu le-am găsit. Am un nivel mai înalt de clarificare care mă duce către panteism. Eu cred că suntem o fărâmă din universul acesta. Poate că există și un Dumnezeu – eu nu reușesc să-L găsesc…
– În afara Dvs…
În afara mea. Așa e. Dar nu-L găsesc nici în mine, pentru că eu sunt o natură circumspectă – nu cred fără să cercetez. Un fel de Toma necredinciosul, mai mic. Și foarte multe lucruri dintre cele care reprezintă îndrumare către calea religioasă sau către creștinism nu au reprezentat pentru pentru mine o atracție atât de puternică încât să mă duc către credință.
– Versetul „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”…
Nu știu, așa s-a întâmplat. Am un vecin care este pasionat de religie și este și membru într-o congregație din asta în care se roagă în fiecare săptămână și îmi povestește fragmente din Biblie, încearcă să mi le lumineze, să mi le arate. Nu reușește să mă atingă. Îmi plac pentru că sunt literatură de bună calitate. Sunt povești frumoase.
– „Povești” de care Omenirea are nevoie, totuși?
Are, are! Foarte mulți oameni au nevoie de poveștile astea.
– Apropo de jurnalismul social pe care l-ați tot dus și rafinat de-a lungul timpului, oamenii au nevoie să creadă în ceva? Să poată fi direcționați?
E foarte complicat.
– Nu aveți la sertar niciun interviu cu vreun patriarh, nu?
Nu! Ah… Nu am avut relații bune cu ei. Și nici nu m-a interesat. Și mai e ceva grav pentru mine, un subiect peste care nu am reușit să trec niciodată. Pentru mine, „credință” înseamnă „încredere”. Și atâta vreme cât nu se reușește să se genereze încredere cu lecturi, prin cunoștințe, e foarte greu să mă muți de pe drumul meu. Care poate fi greșit, nu zic nu. Oricum, sunt la finalul lui și nu prea mă interesează să mai găsesc variante. Nu văd la ce mi-ar folosi acum. Că mecanismul e același: încredere. Dacă nu am încredere… ce să fac?!
– La începutul carierei Dvs. ați fost nedreptățit – așa spuneați cândva – pentru că, la un moment dat ați ajuns șomer, viina fiind… a doua soție? După calculele mele aveați vreo 31 de ani și vreo două-trei divorțuri…
Da. Dar nu a fost nimeni de vină, eu am fost de vină. Viața…
– De vină că v-ați însurat?
Că m-am însurat, că am divorțat… Că iar m-am însurat, că iar am divorțat…
– Cel de al doilea socru v-a reclamat, iar lucrul acesta v-a aruncat în șomaj?
Știi ce e interesant?! Că după Revoluție, cărțile de muncă au ajuns la proprietari. Așa a ajuns la mine și cartea mea de muncă. Am văzut-o și eu, după Revoluție. Și am constatat cu uimire că serviciul de Cadre al Partidului Comunist nu a marcat acest element.
– A doua soție fiind actrița Ileana Popovici?
Nu, ea fiind a treia.
– Deci, socrul de dinainte.
Da.
– Dar, până la urmă, la 31 de ani câte divorțuri aveați?
Două.
– De ce atât de multe, atât de repede? Adică de ce vă însurați? Spuneați mai demult că cea care vă este acum… ultima soție, ultima mare dragoste este cea care ar fi trebuit, de fapt, să fie prima ca să nu mai fi trecut prin tot ce ați trecut… Aveți peste 30 de ani împreună.
Da. Nu am nicio explicație…
– Vă îndrăgosteați și de ce simțeați și să le luați de nevastă pe aceste femei de care vă îndrăgosteați?
Nu am nicio explicație, jur! Probabil o confuzie între sentiment și… sex.
„Familie căutam! Simțeam nevoia să nu fiu singur”
– Căutați familie?
Asta căutam, da. Familie căutam! Simțeam nevoia să nu fiu singur.
– Și ați fost în familie, până la această ultimă soție?
Nu. Nu am fost. Nu am avut noroc, asta e. Mai simplu așa. Dar, repet, pentru mine astea sunt lucruri – oricât ar părea de paradoxal – neînsemnate.
– Însemnată a fost întâlnirea cu Tudor Vornicu, nu? Care a pus mâna pe telefon, v-a sunat să vă cheme în Televiziunea Română după anii Dvs. de condei ascuțit, dar călător din pricina faptului că ați fost dat afară…
Nu neapărat. Pentru că, repet, darea mea afară de la „Viața Studențească” și „Amfiteatru”, deși trăiam în comunism pe vremea aceea, nu a avut nicio motivație politică. Eu nu eram dizident, nu făcusem nicio abatere profesională gravă.
– Doar o plimbare prin parc cu o studentă.
Da. Eu am fost acuzat de imoralitate și acuzația era absolut aiurea. Nici măcar nu era adevărat. Dar nici nu am luat această întâmplare ca fiind o dramă. Asta este viața, mergem înainte. Ce să facem?!
– Mai cu seamă că în timpul… șomajului câștigați mai mult decât înainte, pentru că puteați colabora – scriați nuvele.
(N.R.: Râde!) Da, da. Dar nici asta nu mă preocupa – toate lucrurile legate de salariu nu m-au preocupat niciodată.
„După Revoluție, de fiecare dată când negociam un post niciodată nu am cerut salariu. Devenisem conștient că e vorba de onorariu”
– Niciodată?
Niciodată. O să râzi, dar niciodată! Mai mult decât atât, mă amuzam că după Revoluție, de fiecare dată când negociam un post niciodată nu am cerut salariu. Devenisem conștient că e vorba de onorariu.
– Un onorariu plătește… onoarea…
Da, da. De fapt, nivelul de box-office, nu altceva. Dar, repet, nu m-a dernajat în niciun fel pentru că am fost foarte bine plătit.
– Tudor Vornicu v-a adus în TVR, v-a oferit acel post de realizator.
Nu, nu el. El mi-a dat sugestia că singurul post de realizator în TVR era la redacția de Tineret și că ar fi bine să vorbesc cu cei de la UTC să îmi dea mie postul. Eu nu am vorbit cu cei de la UTC, m-am dus direct la redactorul-șef al redacției de Tineret care bineînțeles că m-a luat din prima.
– V-a luat pentru că văzuse un reportaj despre Reșița, orașul apropiat de rădăcinile Dvs., reportaj pe care îl făcuseți invitat fiind într-un format de televiziune.
Nu știu dacă asta… Poate cărțile mele care apăruseră între timp sau micul meu renume. Aveam un mic renume, încă de pe atunci. Renume de jurnalist bun, de scriitor bun, de băiat muncitor și serios.
– Ați ales canalul 2 pentru că ați simțit că ați putea fi un „mini Tudor Vornicu”?
Nu. Pur și simplu a fost o întâmplare. După Revoluție, toată lumea încerca în TVR să facă minuni. Toată lumea aștepta minuni de la noi – „a fost cenzură, nu ați putut să vă afirmați… Hai să vedem ce faceți acum, când e libertate!” Și, dintr-o întâmplare generată ce-i drept de mine, i-am cerut lui Răzvan Theodorescu (N.R. Directorul TVR de atunci) să ne dea Canalul 2 nouă. E un document în cartea mea de memorii, cu aprobarea lui Răzvan să facem noi Canalul 2 așa cum ar trebui. A fost o păcăleală, dar, mă rog…
– O păcăleală din partea domniei sale?
Da, da. Din partea lui pentru că trebuia aprobare de sus de tot, nu așa…
– „De sus de tot”?!…
În primul rând, trebuia schimbată legea. Și asta însemna Parlament – complicat… Foarte complicat! Dar noi ne-am iluzionat că dacă ne dă nouă să administrăm Canalul 2… Că noi am făcut grila – eu cu Țopescu și cu Iosif Sava – o să dăm lovitura la groapa cu furnici. N-am dat nicio lovitură! Am rămas eu cu „Veniți cu noi pe Programul2” vreo 3 ani. Până în 1993.
– Dar până atunci v-ați ocupat de programele de Revelion ale canalului, vreo 3 ani. Doar asta făceați. Era un soi de comoditate sau era o investiție a timpului într-un produs de calitate?
Nici, nici. Era fuga de obligația de a face reportaje socialiste. Cu cât lucrai mai puțin reportaje socialiste, cu atât erai mai liber la cap. Și șansa să te ocupi un an de programul de Revelionul Programului 2 era ceva pe vremea aia! Eram invidiat, evident! Eram invidiat că nu făceam teren prin fabrici și uzine și pe ogoare. Eram un fel de… „șmecher”.
„Curajul, obrăznicia mea și felul în care eu puneam problemele îi făceau pe mulți dintre șefi să le aprobe”
– Dar „șmecher” ați rămas întotdeauna! În nuanțele frumoase ale expresiei… invidiat.
Ei, nu știu dacă… Da, da, am avut noroc tot timpul. Curajul, obrăznicia mea și felul în care eu puneam problemele îi făceau pe mulți dintre șefi să le aprobe.
– „Veniți cu noi pe Programul 2” era un titlu inspirat de acel „veniți cu noi” strigat la Revoluție, în decembrie 1989. Când ați auzit, în 1989, „veniți cu noi”, v-ați dus cu „ei” sau n-ați făcut-o? Ce ați făcut, în 1989, când ați auzit acest îndemn?
N-am făcut nimic. Lucram la TVR, am făcut această emisiune… ca un răspuns.
– După 1989.
După 1989, evident.
– Deci ați avut un răspuns întârziat?
Nu neapărat! Pe 9 ianuarie 1990, emisiunea a început să funcționeze. Nu era deloc întârziat. Dar eu am făcut multe prostii atunci, că făceam toți prostii. Am făcut Colegiul Realizatorilor pe care îl și conduceam, voiam să facem Canalul 2…
– Erați și în Consiliul de Administrație al TVR…
Da… Tot felul de nebunii!
– Întâlniseți soția de acum? Deci e a treia sau a patra?
A patra. Da, o întâlnisem.
– Cum? Unde? Și cum ați știut că e „ultima”?
N-am știut. De unde să știu?! O întâmplare. Am întâlnit-o la Costinești. Făceam o filmare. Ea a venit în vizită la o prietenă a ei, ne-am cunoscut.
– Erați „cineva”!
În anii aceia… se întâmpla în 1989… Pe vremea aceea vedeta nu era reporterul sau ziaristul, era camera de filmat. Camera de televiziune, al cărei miraj mai funcționează încă și astăzi.
– Cum v-ați îndrăgostit, domnule Tatulici? Mi-e foarte greu să îmi imaginez un Mihai Tatulici îndrăgostit!
Foarte târziu… De Mihaela! Am plăcut-o, ne-am văzut… Ne-am căsătorit destul de târziu, în 1994. Și încet-încet am câștigat ceea ce nu câștigasem cu celelalte doamne ale mele. Foarte mult respect pentru felul ei de a fi!
– V-ați căsătorit. Iar. De ce ați simțit nevoia să oficializați această iubire în fața lui Dumnezeu pe care Îl tot căutați dintotdeauna?
Nici aici nu am o explicație.
– Sau ați făcut-o pentru ceilalți?
Nici măcar nu am făcut-o. Soția mea s-a dus în Dubai, a cumpărat două verighete și a zis să ne căsătorim. Asta a fost tot. Și eu am fost de acord. (N.R.: Râde!)
– TVR era o pistă interesantă pentru anii de după 1989. Cu toate acestea…
Nu era. Nu era. Eu mi-am dat seama încă din 1991 că nu era.
– Era un instrument de putere, totuși… O carte de vizită care deschidea niște uși…
Dar nu acesta era subiectul. Că eu nu aveam o problemă cu deschisul ușilor. Problema era că instituția se reconstruia după același tipic de dinainte de 1989.
– Și în continuare e după același tipic…
Da. Și când mi-am dat seama că se face o restaurație discretă dar sigură, nu am căutat altceva decât să plec.
– Și șansa a fost Michael Jackson. Șansa plecării.
Nu.
– Dacă nu era Michel Avram nu ar fi existat Tele 7 abc…
Nu. Michael Jackson a fost consecința, nu șansa. Și ce șansă e aia?
– Șansa de a face o televiziune.
Asta, da.
– Dacă nu era contextul cu Michael Jackson poate nu era Tele 7 abc…
Nici măcar asta! Nu eu am vrut să fac televiziunea aia. Nu știu cum să spun… Nu eu i-am ales. Ei m-au ales. M-au chemat, mi-au spus că vor să facă o televiziune – Marcel Avram cu Mihail Cârcioc și alții.
– A fost înainte sau după concertul cu Michael Jackson?
Înainte. La concertul lui Michael Jackson deja știam că voi face o televiziune, deja știam care e bugetul.
– TVR știa?
Nu.
– Practic ați fost smuls din activitatea de la TVR cu acest motiv important al sosirii lui Michael Jackson în România. Președintele de atunci, Iliescu, a considerat că e bine să vă ocupați de acest eveniment.
N-a avut nicio treabă Iliescu. Niciuna.
– Dar un astfel de eveniment ajuta la campanie…
Asta e altceva. Asta era treaba lui cu Marcel Avram și cu alții, nu era treaba mea.
– Știam că s-a vorbit foarte de sus să fiți lăsat să vă ocupați doar de concert.
Nu. Astea sunt fapte mărunte.
– Eram curioasă de această legătură pentru că știu că Dr. Dana Safta de la Spitalul Elias, când l-a întâlnit pe președintele Iliescu i-a propus să aveți o întâlnire de câteva minute prin care să vi se ofere mai multă susținere poate chiar pentru Televiziunea publică…
Episodul acesta nu a fost atunci, a fost mult după. Plecasem de la Tele 7… îmi dădusem demisia.
– Și prin atitudinea fostului președinte înțelesesem că ați părut nepotrivit atunci.
Bine, eu eram nepotrivit de la început. Din 1990 eram „nepotrivit”… ca să spun așa. Istoria a fost foarte simplă: Marcel Avram s-a sfătuit cu Cârcioc, Cârcioc i-a zis că în materie de televiziune eu sunt cel mai breaz din România… Marcel Avram a zis „Pe ăsta trebuie să-l luăm la noua televiziune”. M-a întrebat dacă știu să o fac – am zis că cred că pot să o fac. M-au întrebat dacă am echipă – le-am spus că pot să am echipă, că iau din TVR ce e mai bun. Ceea ce am și făcut – am luat 176 de oameni.
– Într-o zi.
Într-o zi, da.
– De ce au venit cu Dvs.? Pentru talentul Dvs. jurnalistic sau pentru banii noului post TV?
Și pentru una, și pentru alta. Așa cred eu, nromal. Unii se iluzionau că o să fie o mare minune. A fost. Dar a fost puțin.
– Cum e cu Michael Jackson. Că e mult folclor în jurul concertului.
Am fost scos în televiziune la solicitarea scrisă a lui Marcel Avram. De fapt a companiei din Viena care se ocupa de concertele lui. Eu eram deja Redactor-șef la emisiunile sociale. Plecasem de la Jocuri și Concursuri, pentru că se reorganizase echipa, nu mai exista redacția de Tineret. Redacția Jocuri și Concursuri a fost așa… un fel de trecere. Cred că motivul pentru care am acceptat propunerea lui Marcel Avram să mă ocup, împreună cu echipa lui – că avea o echipă în spate, a fost partea de jurnalism. Aveam echipa de la „Veniți cu noi” pe care am trimis-o să se ocupe de tot folclorul ăsta din jurul lui Michael Jackson, eu neavând niciun fel de legătură cu Michael Jackson.
– Nici cu muzica lui.
Nici cu muzica lui! Însă mi-a plăcut miza. Și întâlnirea cu o lume foarte profesionistă. Foarte profesionistă! Cei de la HBO, care au preluat concertul, mi-au arătat așa care e nivelul! Oricum concertul acela a rămas unic în lume. Concertul lui Michael Jackson de la București este o bornă în istoria muzicii mondiale – cel mai tare concert făcut vreodată. Dat în direct!
– În ceea ce privește promovarea, sunteți caz de manual. De la acel șofer de tir care a spus că România este o întoarcere în timp… Până la acei 200 de câini pe care i-ați ademenit cu fripturile de pe set, ca să plece din jurul echipei pentru că riscați să nu mai aveți catering la locul evenimentului, din pricina câinilor de pripas. Dar ați folosit totul pentru a nuanța eficient promovarea…
Au fost foarte buni copiii… Marina Almășan, Viorel Gaiță și toți colegii lor au fost buni. Foarte buni. Căutau lucruri interesante. Și România oferea atunci foarte multe lucruri interesante. Multe povești!
– Pe Michael Jackson l-ați întâlnit doar în ultima zi, pe scara avionului?
Nu. Ne-am întâlnit de la sosire. Am urcat cu el la Snagov, cu Țeavă care era atunci operatorul meu nedespărțit. Că trebuia să filmăm toate prostiile din jurul lui Micahel Jackson. Am fost la repetiții cu el, am făcut poze care sunt în World Book-ul turneului… Am filmat vreo 36 de secunde din clipul Police, la București, cu Poliția Română. Prostii d-astea. Entertainment pur.
– Ce v-a plăcut cel mai mult atunci, cunoscându-l? Sentimentul de putere?
Nu. Pe mine m-a uimit metamorfoza lui. El părea un tip tern. Perfect tern. Un băiat subțirel, modest, vorbea foarte puțin. Metamorfoza era totală. Eu am fost la vreo două-trei repetiții. La una dintre acestea s-a enervat că orchestra nu mergea bine. A început să bată ritmul, s-a echipat și, deși el nu trebuia să repete atunci a chemat toată echipa și au refăcut secvența. El a dansat fenomenal și dădea ordine – răcnete – despre cum trebuia făcut. Atunci am realizat că vorbesc cu o vedetă pop de talie mondială care nu are egal.
– V-a semnat un autograf?
Da, dar nu e relevant… Am făcut poze… Nici nu mai știu pe unde sunt. Erau și multe casete audio pe care noi le distribuiam și pe una dintre ele a semnat.
– Eram curioasă dacă v-a scris ceva anume în autograf.
Nu. Un star asemenea lui este foarte egoist. Există el. Restul – nu exista, ca să fiu foarte sincer. Restul eram niște slujbași care îl ajutam mai mult sau mai puțin. Sigur că se purta decent, până în momentul în care nu îi convenea ceva pe scenă. Scena îl interesa pe el!
– Câte bilete ați oferit unor oameni, îndatorându-i?
Nu. Nu țin minte. Eu nu m-am ocupat de asta.
– Nu v-a cerut nimeni vreo favoare?
Ba da. Dar era secretariatul care se ocupa. Eu doar anunțam, cel mult… Nu știu dacă se rezolva sau nu… Solicitările erau foarte multe.
– La Tele7abc, în prima săptămână ați avut un succes uimitor. Ați devenit lider de piață. Era ceva ce ați estimat, probabil… Pentru că acolo difuzați și inventați tot ceea ce nu v-a lăsat TVR să faceți.
Da. Asta am făcut și am mai avut un avantaj. Echipa avea o stare de grație ieșită din comun – era prima eliberare. Erau toți geniali, dacă se poate spune așa. Toți își făceau treaba la un nivel de implicare extraordinar, cu mai mult talent și cu mai multă pricepere decât de obicei. Starea asta de grație îi încărca de calități.
– De unde a venit denumirea postului? Știam că echipamentul a fost second-hand, adus de la o televiziune din…
Germania. Denumirea a dat-o Marcel Avram.
– Și ce însemna?
Visul lui era să ia licența ABC – de acolo Tele 7 abc.
– …dar risipea constant din visul său în alte investiții și nu v-a cumpărat satelit.
Nu. Și am demisionat și am plecat.
– Ați plecat o lună în Italia, supărat. V-ați declarat supărarea prin presă…
Nu neapărat….
– Încercam să îmi dau seama dacă declarațiile Dvs. au fost ca să vă apărați sau ca lumea să nu mai fie atât de aproape de această televiziune….
Cred că era mult mai simplu: eram în mijlocul unui scandal generat chiar de mine.
– Trebuia să vă apărați…
Nu neapărat. Trebuia să îmi spun punctul de vedere, mai ales că Marcel Avram îmi propusese niște bani să tac din gură, să mă duc acasă.
– Dar de ce nu a vrut să cumpere satelitul?
Nu am nicio explicație.
– Nu v-a spus nici după aceea?
Nu.
– Credeți că dacă cumpăra acel satelit ați fi ieșit la pensie de la Tele7abc?
Nu neapărat, dar era altă evoluție. Gândiți-vă că nu apăruse PRO TV și că eram cu doi ani înaintea PRO TV.
– Când a apărut PRO TV, Adrian Sârbu v-a telefonat, v-a căutat.
Înainte să apară!
– Când încă erați în Italia.
Exact. Partea proastă e că nu am nicio explicație de ce nu a vrut Marcel Avram să ia satelit. Erau mulțumiți de prostia aia cu trimisul casetelor cu trenul. Motiv pentru care, în țară, emisiunile Tele 7 abc se vedeau, prin stațiile locale, a doua zi. O tâmpenie!
– Dar apropo de casete! Atunci când ne-am întâlnit noi profesional încă se foloseau casete la The Money Channel. Am avut uneori și eu aceeași soartă cu emisiunea, cum vi se întâmplase la începutul carierei în TVR când, din princină că tot foloseați și refoloseați casete, banda se rupea. Ați pierdut astfel șansa la un premiu în Japonia, din pricina faptului că banda casetei nu a rezistat pentru încă o revizionare. Și eu am refăcut filmări, din pricina faptului că erau prea uzate casetele. Realizatorii primeau câte două casete noi – eu filmam cu 3 camere…
Nu e sigur că aș fi primit acel premiu – dacă nu a putut fi vizionat în finală… nu am de unde să știu.
– Cum se face că la atâția ani după acea neșansă tehnică din cariera Dvs., presa ajunsese… în aceeași situație a folosirii și refolosirii casetelor la infinit, parcă?! Și Dvs. la conducere. De ce nu ați reușit să schimbați ceva, în sensul acesta?
Eu nu puteam să fac esențialul. Esențialul înseamnă investiții. Bani mulți. Eu nu aveam bani mulți. Eu nu eram patron. Eu eram un angajat. Eu spuneam ce gândeam, dar ăia decideau. Și nici nu aveau bani. A fost singura aventură neplăcută pe care am trăit-o după Realitatea. Și asta s-a datorat faptului că asta era: o aventură! Cu un nivel de stupiditate foarte ridicat!
– Întorcându-ne la telefonul lui Adrian Sârbu, i-ați spus atunci că aveți timp. Deși nu aveați. Aveați proiecte începute…
Ba da, aveam timp. Făcusem Fundația Elita, făcusem Revista Privirea, eram cum s-ar spune pe picioarele mele, nu depindeam de nimeni.
– Ce v-a plăcut la ideea aceasta? Ce v-a entuziasmat?
Proiectul! Proiectul, așa cum mi l-a prezentat Sârbu era bestial. Și faptul că m-a sunat să vin să lucrez împreună cu el la proiect înseamnă ceva.
– Ce s-a ales de Generația Pro? E generația mea, noi am stat la coadă pe Bulevardul Pache Protopopescu pentru căciulile cu PRO TV… Ați vrut să construiți o generație.
A fost ideea lui Sârbu, o strategie de marketing. El voia să facă din PRO TV o televiziune urmărită de la copiii de 14 ani până la bătrânețe. Și a reușit. Și astăzi publicul PRO TV este publicul de atunci, de la Generația PRO.
„În general, toți cei care au mai puțin de 30 de ani nu mă mai recunosc. Am si eu secvența mea de relaxare”
– E publicul emisiunilor Dvs. de atunci?
Nu neapărat, dar se suprapune. Se suprapune, într-o mare măsură. În general, toți cei care au mai puțin de 30 de ani nu mă mai recunosc. Am si eu secvența mea de relaxare. Cum am trecut peste 30 de ani, cum mă recunosc și trebuie să fac lucruri plăcute și foarte plăcute.
– De ce ați plecat de la PRO TV?
Complicat… Puterea îi face pe unii oameni să socotească că tot ceea ce fac este ok.
– V-a schimbat un invitat într-o emisiune. Un singur bancher într-o singură ediție de emisiune…
Da.
– Cântărind toate celelalte aspecte, acest gest a cântărit atât de mult încât să vă facă să plecați?
Da. Da!
– N-a fost o decizie impulsivă?
Nu.
– A fost o picătură care a umplut un pahar?
Exact. Exact asta a fost! Ceea ce telespectatorii nu vedeau eu simțeam și trăiam. Și era greu de suportat.
– Deci nu a fost un singur invitat…
Nu, nu. Au fost presiuni să facem anumite lucruri în locul altor lucruri pe care voiam să le fac.
– Și le-ați făcut?
Nu le-am făcut. De-aia am și plecat! Era și greu pe vremea aia să accept.
– A venit Sorin Ovidiu Vîntu cu o altă idee, nu? După Sârbu. Dacă punctăm niște Întâlniri…
E mai complicat. Înainte să plec de la PRO TV, Vîntu făcuse un proiect – Gelsor TV pe care îl proiectam eu și unde, chipurile, aveam și eu 5% din televiziune. Procente date de Vîntu. „România liberă” a pompat mult împotriva acestui proiect care a căzut odată cu FNI-ul.
„La Operațiunea PRO NATO, Vîntu a fost unul dintre finanțatori. Condiția pusă nevestei mele a fost: după ce se termină Operațiunea asta, roagă-l să treacă pe la mine”
– Cum l-ați cunoscut pe Vîntu?
(N.R.: Râde!) Într-un mod foarte ciudat. Sârbu strângea bani pentru „Operațiunea PRO NATO” pe care am făcut-o. A fost cea mai scumpă emisiune din istoria televiziunii. Proiectul meu conținea ambasadori din generația tânără care erau duși prin capitale europene să vorbească cu colegii lor de generație. Și probabil că lui Sârbu nu îi ajungeau banii. Nevastă-mea avea agenție de publicitate. A rugat-o să îi strângă bani pentru campania asta. Și Mihaela s-a uitat prin oraș – era cu directoarea ei și au văzut că pe blocuri scria „FNI”. Și a întrebat-o pe Nora – așa o chema pe directoare, cine e cel care face asta. A aflat că e Sorin Ovidiu Vîntu – „Hai să-i dăm un telefon!” Răspunsul a fost, probabil, prin secretara lui, „Să vină mâine!” Probabil că spusese numele „Mihaela Tatulici” și asta îl interesa pe Vîntu. Și s-a dus nevastă-mea, fără să fie pregătită, fără să aibă un dosar de publicitate. Și Vîntu a zis „nici nu mă interesează, spune-mi suma!” Nevastă-mea a zis o sumă, Vîntu a fost de acord și așa se face că la „Operațiunea PRO NATO”, Vîntu a fost unul dintre finanțatori. Condiția pusă nevestei mele a fost „după ce se termină Operațiunea asta, roagă-l să treacă pe la mine”. Asta a fost: „vreau să-l cunosc!” Asta a fost tot. Drept pentru care nevastă-mea m-a bătut la cap.
– A cumpărat o întâlnire? Sorin Ovidiu Vîntu a cumpărat promisiunea unei întâlniri cu Mihai Tatulici?
Se poate zice și așa. Și m-am dus, că mi-a zis nevastă-mea „mă faci de rușine. I-am promis, du-te!” Și m-am dus și așa s-a născut Gelsor TV, așa a și murit… După care a apărut Realitatea – târziu.
– Realitatea – unde s-a implicat destul de mult din punct de vedere editorial, nu-i așa?
Era foarte talentat. Este! Foarte talentat! O lună m-am certat cu el pentru titlul „Stradă, Școală și Spital”, care acum e notoriu. Avea idei!
– De ce ați plecat de la Realitatea? Ce s-a rupt la Realitatea când s-a rupt… „barca”?
Ei, au fost mai multe ruperi… A fost Elan Schwartzenberg, a fost Sebastian Ghiță, a fost ruperea celor două televiziuni…
– N-ați putut salva proiectul? Cu experiența Dvs… cu relațiile.
Am încercat! Am redus salariile șefilor de trei ori, realizând că nu mai sunt bani, că trebuie să trecem pe alt tip de finanțare. Pe Vîntu nu-l interesa chestia asta.
– Ați rămas prieteni?
Am rămas într-o relație amicală care se stinge încet, încet.
– De ce?
Pentru că…
– Nu mai aveți lucruri în comun.
O dată. Și pentru că pur și simplu… cărările s-au despărțit. El este anti Ucraina, crede ceva despre Putin – nu știu ce crede, eu nu urmăresc ce scrie Vîntu. Prietenii mei urmăresc și-mi spun. Eu nu urmăresc ce scrie, pentru că e numai o frustrare.
– Eu nu îmi imaginam că ați putea fi și în afara proiectelor de presă.
Ba da! Eu am premeditat plecarea. Eu știam că la 65 de ani mă opresc.
– De unde ați ieșit la pensie?
De la Realitatea. Am plecat acasă, pur și simplu. Fără să anunț pe nimeni.
– Acasă, la pensie.
Da.
– O pensie de… cât?
2.360 de lei.
– Care acum s-a mărit?
S-a mărit. Mai vine și contribuția de la uniunile de creație… Asta e!
– Și atunci ați început să aveți proiectele Dvs.
Da…
„Am făcut cursuri, mi-am luat patalama de project manager și am început să fac proiecte europene. Acesta a fost refugiul meu, la pensie”
– Nu vorbim de cumul…
Am făcut cursuri, mi-am luat patalama de project manager și am început să fac proiecte europene. Acesta a fost refugiul meu, la pensie, care funcționează și azi.
– Și ce proiecte europene derulați?
Modificarea Legii Perdelelor forestiere de protecție, modificarea Codului Silvic – care a fost unul dintre proiecte pe POCA foarte bun…
– Practic, stingeți setea jurnalistului? Tot ce nu ați putut să faceți în presă faceți de unul singur, acum?
Nu. Este o continuare a ceea ce am făcut și în presă. Că eu am strâns foarte mulți bani și am făcut o groază de lucruri: am făcut case în Timiș, în Dorohoi, în Botoșani, în Vrancea. Peste 100 de case, la inundații. Am făcut policlinici rurale. Vreo 16, în Moldova. Legate online cu Spitalul Județean Vrancea, cu UPU. Am ajutat proiectul de la Alba Iulia – Cetatea. Am reparat turla bisericii din Bistrița – Biserica Evanghelică. Am făcut o mulțime de lucruri, pe principiul că nu ajunge să vorbești, trebuie să și arăți că se poate face. Și acum fac același lucru: arăt că se poate face!
– Cui?
Mie însumi, în primul rând. Că Guvernului… nu-i interesează! Altfel ar fi aranjat mai bine mecanismul de fonduri europene, să nu pierdem atâția bani. Dar este o soluție. Uite, anul acesta noi am profesionalizat 840 de oameni. Le-am dat o meserie, pe fonduri europene. Sunt meserii care lipsesc acum în România și sunt căutate: sudor, lăcătuș mecanic… Acum, de exemplu, am două proiecte cu bucătari.
– Meserii pe care le-ați exclus din reportajul acela trimis în Japonia, cu banda uzată, când erați aproape de a câștiga acel premiu, la începutul carierei. Atunci căutați să prezentanți muzicieni, balerine…
Da, erau vise de copil. Dar bucătar era și atunci! Chiar patiser!
– Copiii României care în anii aceia nu aveau voie să viseze au ajuns acum… doar să viseze. Și nu mai muncește nimeni, nu?
E foarte greu să îi convingi să își facă o meserie. Asta e ceva ce mă disperă! Mă rog, au început să înțeleagă, totuși, în ultimii ani. Vin, participă la cursuri, învață, fac practică, dau examene.
– Dar nu cred că dintr-un sentiment de onoare, ci din nevoie, pur și simplu.
Din nevoie, da. Întâi e nevoia și după aceea onoarea.
– Nu vă e dor de presă?
Nu. Deloc. Pentru că e o degradare…
– Sau pentru că v-a dezamăgit?
Nu. Că nu m-a dezamăgit absolut nimeni pe lume.
„Eu am dezamăgit, de foarte multe ori, după spusa contemporanilor mei. A unora dintre ei”
– Dar Dvs. ați dezamăgit?
Eu am dezamăgit, de foarte multe ori, după spusa contemporanilor mei. A unora dintre ei.
– A celor mai mici din redacții?
Nu. Ale unora care se numesc „deontologi” din presă. Care unde mă prind, mă tot toacă. Că am lucrat cu Vîntu, că am lucrat cu Sârbu, că am făcut nu-știu-ce… Dar nu suflă o vorbă despre lucrurile bune pe care le-am făcut! Așa că eu sunt foarte liniștit. Biografia mea nu e la îndemâna lor. Și ceea ce mă intrigă foarte tare este că eu consider că am făcut ceva în presă. Iar ăia care mă critică, n-au făcut nimic, nu înseamnă nimic. Și sunt relaxat, de ce să îi bag eu în seamă pe ăștia care n-au operă?!
– Dar dacă faceți acum o autobiografie, unde puneți culmea succesului? Ați spus cândva că acum nu mai e vremea Dvs… Când a fost vremea Dvs.?
Până la vârsta de 65 de ani.
– Acum împliniți 76. Deci, au trecut mai mult de 10 ani de atunci…
Da. Nu mai e vremea mea. Eu nu mai sunt în actualitate. Fac lucruri care îmi plac – cum este proiectul acesta din Bucovina – dintr-un preaplin sufletesc. Dacă ai avut noroc în viață, dacă ai avut succes, dacă ai trăit interesant și bine, ai obligații. Totdeauna am trăit din iluzii, dar nu din cele deșarte, ci din cele extrem de realizabile cu tenacitate și multă muncă. Acțiunea „Bucovina curată” e un vis din adolescență. Știți sloganul cu „avem o țară frumoasă” și cu derivatul „păcat că-i locuită”. Ei bine, eu cred că tocmai asta trebuie să finisăm: locuirea. Și Bucovina e cel mai aproape de o locuire responsabilă. Datorăm această șansă pentru că am fost parte dintr-un imperiu. Și acest argument care trebuie spus mereu face parte din reamintirea educației pierdute. La 1900, Bucovina era cea mai curată provincie locuita de români. Și vom redeveni ce-am fost. Și chiar mai mult!
– Totuși, dacă ne gândim fie și doar la cei care v-au fost alături acum în Bucovina, când puneți mâna pe telefon, vă răspunde oricine. Deși, acum direct în presă nu mai aveți putere.
Nu mi-am pus întrebarea. Probabil că numele încă funcționează – e ceva foarte simplu. Și, în general, oamenii știu că eu nu fușeresc. Deci eu nu rasolesc, nu fușăresc, fac o treabă bună și crede-mă, când au venit în această călătorie cu mine în Bucovina, niciunul nu credea că o să reușesc. Îmi spuneau că e o utopie ce vreau eu să fac. Pe măsură ce vedeau sălile pline, pe măsură ce vedeau tânăra generație care acum pe rețelele sociale din județul Suceava au o glumă. „Ai semnat adeziunea?” Mecanismul e că dau câte o carte gratis și omul semnează o adeziune că până moare nu mai aruncă gunoaie decât unde trebuie. Gluma pe rețelele acestor elevi de clasele a XI-a, a XII-a care au veniit în sălile unde am organizat evenimente asta este. Și ei spun că și dacă nu ar primi cartea ar semna adeziunea, pentru că nu au încotro, trebuie să își facă țara lor… Îmi place jocul ăsta!
– Cine sunteți pentru ei?
Un nume. Nimic mai mult – că nu știu mai nimic despre mine. Un nume. Un nume care se va uita, cum se uită și cele din serialul „Nemuritorii”. Pe cine să întreb eu astăzi dacă a auzit vreodată de Iolanda Eminescu?! Cel mai mare specialist român în drepturi de autor din secolul XX, membră a Academiei de Științe din Germania.
– Și ce faceți cu acel „sertar” în care țineți aceste interviuri?
Oi vedea! Am niște oferte. Dar televiziunile nu au bani să plătească, nu au bani pentru montaj, nu au bani… Trebuie o campanie de promovare foarte serioasă ca să aduci numele acestea în actualitate.
– Dvs. le-ați spus cu bună știință că sensul întâlnirilor pentru aceste interviuri este testamentar?
Da. M-au și refuzat unii. Domnul Beligan, de exemplu, când mă vedea zicea „Pleacă! Pleacă! Nu vreau să vorbesc de moarte!” Că i-am spus și lui: „Filmăm, dar – atenție! – este postmortem”
– Și aveați certitudinea că zilele Dvs. sunt mai îndelungate decât ale tuturor celor intervievați?
Nerelevant. Iată și dovada.
– Ați avut și parteneri de interviu mai tineri?
Nu prea. Păi nici nu era cazul, că interviurile acestea sunt „viața și opera”. Presupuneau multă documentare, cunoaștere…
– Și de ce nu aveți generozitatea de a le dărui publicului? Le puteți posta oricând pe internet, cu titlu gratuit și cu scopul de a educa, cât se poate… Dacă ele sunt făcute pentru oameni, de ce așteptați un proiect al unei televiziuni? Un Vîntu, un Sârbu sau un altul…
Nu, eu așteptam lucruri mai simple. Să le ia, de exemplu… Guvernul României are o instituție de arhivă. Un prieten de-al meu de la Uniunea Cineaștilor e directorul acelei instituții – nu are bani să le cumpere.
– Sunt scumpe?
Eu am cheltuit peste 100.000 de euro să le fac.
– Tehnologia…
Echipamentul, oamenii – că nu erau proiecte într-o anumită televiziune. Erau pentru mine. Și coautorul tuturor acestor interviuri a fost Bose Paștină, regizorul care a murit – Dumnezeu să-l odihnească! Și sunt făcute cu cap, sunt făcute cu trei camere, cu ambianță, cu lumini în spațiile lor intime gen bibliotecă, birou…
– Vă temeți că o să treacă atât de mult timp până la difuzarea lor încât banda se va învechi, din nou?
Sunt digitalizate. Nu… Ele sunt utile dar numai pentru cei care sunt interesați să cunoască fibra unor personalități, adevărata lor fibră.
– Aveți și politicieni?
Nu. Unul singur s-a rătăcit – care a fost și cel mai norocos, Ștefan Andrei. El a venit la mine, auzind că fac „Nemuritorii” și a zis „ia-mă și pe mine”. „Dar nu pot să vă bag la Nemuritori, că ați fost politician…” Și m-a rugat, a insistat. El m-a rugat!
– Dar mărturisirile lor schimbă cumva percepția pe care o are publicul asupra lor? S-au și spovedit?
În foarte multe situații, da.
– Adică știți secrete?
Da. Sunt acolo, în interviu. Am zis de Ștefan Andrei că a fost cel mai norocos pentru că, uite, acum iese documentarul cu Ceaușescu făcut de o companie americană și eu sunt contributor cu Ștefan Andrei în acest documentar.
– Ce proiecte aveți în media? Chiar nimic?
Fac un film cu campania din Bucovina.
– Dar dacă ar mai veni un investitor la Dvs., mai aveți energie pentru o televiziune?
Nu. La 76 de ani aș trage de mine într-un mod care nu-i foarte plăcut. Sănătatea mea nu mai e aia de pe vremuri. Nici elanul…
– Credeți că trebuia să vă opriți imediat după Realitatea?
Sigur că da. Am și premeditat.
– Păi da, dar nu v-ați oprit.
Ba da!
– Ba nu! Ați continuat cu Money…
Ei, aia a fost o secvență de refugiu.
– Dar a fost o secvență pentru care oamenii v-au acuzat că nu și-au luat salariile. N-ați terminat… sus. Ați ieșit puțin șifonat…
Nu, până în ziua în care am plecat eu de acolo, salariile s-au luat. După ce am plecat eu… n-am ce să mai fac! Așa e… E drept, dar nu am nicio vină. Nici eu nu mi-a luat banii – dacă asta încântă pe cineva… Dar, repet, a fost o prostie.
– Marile Întâlniri din viața Dvs.? În afară de acești „Nemuritori”, dați-mi trei, din contexte diferite…
În afară de Vornicu… restul nu sunt la categoria Întâlniri memorabile… Ah, acm cunoscut mulți scriitori, am mâncat cu Marin Preda, am făcut un interviu cu el… Am făcut cu multe personalități, dar nu am fost în intimitatea vieții lor, să pot să iau ceva de la ei. Cu Vornicu a fost altceva, mergeam și la cârciumă, mergeam și în vacanță, mergeam și la Revelion cu el… Adică vedeai o personalitate în evoluție.
„Presa din România este atât de atipică în evoluție față de cum e în restul țărilor serioase încât îmi este greu să îmi dau cu părerea”
– Încotro se îndeaptă media de azi? Credeți că televiziunea va semnăna cu TikTok?
Nu știu! Habar n-am! Și nici nu mă interesează! Viitorul și-l fac generațiile care vin după noi. Numai că presa din România este atât de atipică în evoluție față de cum e în restul țărilor serioase încât îmi este greu să îmi dau cu părerea.
– Presa scrisă nu există, unii oameni optează să nu mai aibă televizor acasă. Mi-ați spus – presa nu mai este a patra putere. Dar de unde se informează oamenii? TikTok crește în performanță ca modul de căutare și acum ai și opțiunea de autoderulare, deci prin fața ochilor curg kilometri de conținut.
Există o analiză făcută de Daniel David, Rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj care vorbește despre pericolul pe care internetul necontrolat, acest TikTok și altele îl reprezintă pentru democrație. Popoarele needucate și necivilizate, dacă intră în acest marasm au puține șanse de scăpare. Este o mizerie.
– E un război acum despre care se învață dintr-o melodie virală pe TikTok… Adică istoria conflictelor israeliano-palestiniene a fost pusă pe ritm și e fredonată și în filmulețe despre machiaj… Spuneați mai devreme despre Ucraina și Rusia. Eu cred că atenția tuturor se mută acum spre ceva ce este mai departe de noi, despre care știm și mai puține…
Da. Nu știu. N-am puncte de vedere…
– Aveți TikTok?
Nu!
– Aveți Facebook? Instagram?
Nu! Nimic! Niciunul dintre aceste lucruri. Am site-ul Asociației „România prinde rădăcini”, am site la acțiunea „Bucovina curată”. Că n-am ce să fac – trebuie să pun informațiile acolo! Am pentru proiecte – în rest, nimic!
– Scrieți o nouă carte?
Am scris-o, deja. Ieșirea din intimitate” se cheamă. E un roman despre Tranziție. Despre vremurile astea.
– Un roman scris când?
Scris acum. L-am terminat anul trecut.
– Ficțiune?
Ficțiune, da.
– Orice potrivire cu realitatea e pur întâmplătoare?
Nu. Dar îmi e greu să cred că mai există vreo legătură între roman și secvențele care mi-au rămas mie în minte.
– E povestit la persoana întâi? Mihai Tatulici unde e în carte?
Nu e nicăieri. Nu e la persoana întâi… E roman-roman. Clasic.
– Cine va cumpăra această carte?
Toți cei care au peste 40 de ani. (N.R.: Râde!) Care mai știu numele… Dar nu sunt interesat nici de acest lucru. Nici măcat de tipărire! Pentru că nu mai câștigi niciun ban, astăzi.
– V-a plăcut meșteșugul scrisului la această carte?
Nu, a fost pasiune. Mă așez la masa de scris și încep să scriu. Nu știu ce e asta! Nu știu cine mă pune, nici cine mă scoate de la masă, nici de ce. Eu scriu. Asta e tot!
– Dacă m-aș întâlni acum cu un tânăr – de 20 de ani, să spunem – și i-aș spune că fac un interviu cu Mihai Tatulici, ce să-i spun că sunteți? Jurnalist, scriitor?…
Fost ziarist celebru în anii ’90.
– Ce v-a adus, cel mai plăcut, puterea?
Nimic util.
– N-ați profitat deloc?
Niciodată!
– O mișcare proastă?
Nu! Lucrurile alea nu făceau parte din dorința mea. Nu mă interesa. Era o stare normală.
– Pe atunci, audiențele nici măcar nu se măsurau. Se cuantificau… din om în om – pentru că mulți vedeau emisiunile… Ați avut o ediție de emisiune care a concurat cu meciul Naționalei…
Eu n-am avut această intenție. Emisiunea a făcut audiență pentru că era bună, pe oameni îi interesa și – atenție! – era un mix foarte ciudat pentru vremurile acelea! Eu realizam că oamenii vor și libertate și să se simtă bine și am făcut un amestec de jurnalism foarte agresiv cu muzică și cu divertisment. Nu aș mai face astăzi melanjul ăsta nici cu poliția! Pentru că era un hibrid care trebuia atunci. Nu știu dacă mai ții minte genericul de la „Veniți cu noi pe Programul 2”.
– Vag… Eram foarte mică.
Era generic clasic de emisiune de divertisment. Dar nu era de divertisment! Majoritatea lucrurilor pe care le-am făcut sunt pe bază de intuiție. Nimic altceva. Și pe baza pasiunii mele de a citi sociologie și antropologie. Deci să îmi cunosc contemporanii a fost meseria mea de bază în toți acești ani.
– Sunteți certat cu multă lume?
Nu. Nu vorbesc cu vreo doi deontologi care mă enervează.
– La acea emisiune de după 1990 în care Adrian Păunescu și-a recunoscut vina de a fi fost un – între ghilimele, că nu-mi permit altfel în fața istoriei – „porc”…
…„sunt un porc, porcul vostru de serviciu” a zis, e important!
– Exact!
Adică „numai pe mine m-ați găsit că am fost lingău?!” Mai sunt și alții!
– Mă gândeam că dacă ați fost incomod poate că v-ați certat definitiv cu unii și revenind la Adrian Păunescu, acesta spunea că nu se ceartă cu nimeni, că poate nu mai au timp să se împace…
Da, expresia asta cred că are vreo două sute de ani. Nu, nu am această problemă. Eu am avut personaje cu care nu am mai vrut să vorbesc. Dar nu sunt publice…
„Eu așa am fost… Agitat de dimineață până noaptea și așa e și bichonul meu maltez. Care, de altfel, e și foarte inteligent”
– Îmi imaginam că aveți o casă mare și un câine fioros. Și v-am văzut cu un bichon!
Da.
– Credeam că aveți cel puțin un rottweiler.
Bichonul mi se potrivește. Bichonul maltez este exact temperamentul meu. Aproape isteriopat. Eu așa am fost… Agitat de dimineață până noaptea și așa e și bichonul meu maltez. Care, de altfel, e și foarte inteligent.
– Agitația asta v-a adus diabetul?
Nu. Diabetul e ereditar. L-au avut și tata, și bunicul.
– Dar de ce fumați în continuare atât de mult?
Pentru că îți dau interviu ție, altfel nu fumez. Tu încerci să mitizezi ceva ce e legat de viața mea. Acesta este defectul acestui interviu. Și nu e așa – toate la mine sunt normale.
– Când ați fost cel mai bogat în parcursul vieții Dvs. de până acum? O perioadă în care să nu vă uitați la prețuri… În care să risipiți…
1994-2000. Onorariul era așa de mare că nu mă uitam la nimic. Atunci am făcut și „Magazinul cartierului meu” – primul supermarket. Atunci am făcut și revista Privirea – pe care am cheltuit o groază de bani…
– Atunci când au încercat să vă readucă la Tle 7 abc v-au oferit 10.000 de dolari.
Nu. Ăia erau să tac din gură, să nu mai fac scandal. La oferta lui Marcel Avram. La care a mai adăugat și faptul „nu o să-ți mai dau voie să faci nicio emisiune în țara asta!” Și am râs copios. Eram în fostul Hotel Sofitel.
– Legătura Dvs. cu Caritas, care a fost?
Una foarte simplă: Stoica nu a vrut să dea interviu decât mie. Drept pentru care Sârbu a fost obligat să mă ceară de la TVR și a făcut prostia că el m-a ademenit pe mine să fac acest interviu zicându-mi că e pentru CNN. Eu am crezut, ca fraierul. El a făcut înțelegere cu Everac și l-a dat la „Album duminical” la TVR. Și era o poveste pe jumătate fantezistă, pe jumătate ironică despre slăbiciunile omenești. Așa se și termina. Nu am găsit reportajul! Cât m-am rugat de cei de la Pro TV! – că am vrut să fac volumul al doilea de Memorii numai cu video… Și nu am găsit decât un fragmențel de 3 minute… cu vorbele lui Stoica de 3 lei. Și m-am dus pentru 100 de dolari – atât mi-a dat Sârbu ca să fac interviul cu Stoica.
– Eu fiind din generația 1989 nu pot să judec din experință. Dar oamenii v-au…
Da, da, m-au asociat cu succesul Caritas-ului. Deși ăla a fost ultimul incident cu Caritas, că după aia a căzut.
– Păi, tocmai: v-au asociat și cu succesul, și cu decăderea. Dar la Caritas sau la FNI ați investit?
Niciodată! Ce treabă aveam eu, ca ziarist, cu prostia aia?! Ultima mea frază din interviul de la Caritas – reportajul și interviul – era „acest cub de bani… – că era un metru cub de bani în Sala Sporturilor din Cluj. Era imaginea cubului de bani. Atâta era – un metru cub de bani, i-au addunat ei după o zi de strâns bani. Am filmat, am filmat Sala Sporturilor și am panoramat pe deal, unde se vedea cimitrul. Celebra expresie „Deșertăciunea deșertăciunilor! Și toate sunt deșarte”. E o iluzie! Dar oamenii dau întotdeauna cu plăcere vina pe cineva pentru slăbiciunea lor, pentru arivismul lor, pentru nevoia de a câștiga bani fără muncă. Eu sunt victima acelei situații.
– E vreun politician în vreo funcție foarte importantă astăzi… mă rog, relevantă în România, care nu ar accepta un interviu cu Dvs.?
Probabil că da. Cred că majoritatea. (N.R.: Râde!) Cred că majoritatea dintre cei vechi care mă cunosc n-ar accepta.
– Ce faceți, astăzi? După interviul cu mine. Cum arată o zi obișnuită din viața de pensionar a lui Mihai Tatulici?
Am ceva de scris. Am ceva de citit. Mai gătesc… Azi nu gătesc, însă. Plimb câinele – am făcut asta și de dimineață.
– Locuiți în Dorobanți.
Nu, pe Washington. Și mă simt foarte bine în apartamentul meu.
– Viața Dvs. de acum este așa cum o proiectați în anii de acțiune în presă?
Nu m-am gândit niciodată. Nici nu mi-a păsat. Până pe la 50 de ani eram nemuritor. Asta era starea. Nu mă interesa nimic legat de sănătate, de cum o să arăt la bătrânețe…
– Păi eu cred că încă sunteți nemuritor.
Ei, eu cred că exagerezi. Nu! Sunt un om în vârstă. Vârsta mă obligă să o citesc și să realizez ce pot să mai fac. Cel mai important lucru este că sunt în afara trendului societății românești. Ceea ce fac eu sunt niște adaosuri, mici. Vreau să fac județul Suceava cel mai curat din România.
– Bazându-vă pe faptul că oamenii au onoare și cuvânt.
Da!
– E o nuanță importantă!
E o nuanță foate importantă pentru că, dacă reușim, înseamnă că societatea românească și conducătorii ei ar trebui să bage de seamă cam cum trebuie lucrat cu oamenii. Că eu, practic, în Bucovina le fac educație, nu altceva.
– Dar putem semna și noi adeziunea?
Sigur că da. E mai complicat să extindem… Studiem cum să facm. Deocamdată mă interesează mecanismul din Bucovina. Nu extind, pentru că nu se poate. Trebuie să existe un model. Modelul Bucovina o să existe după 5 ani.
– Beți numai apă Aqua Carpatica?
Apa este foarte bună. Ceea ce a făcut Valvis este fabulos. Cred că te vei distra copios să afli că eu nu am vorbit niciodată cu Valvis despre acest proiect. Prin anii ’90 a fost la o emisiune de-a mea și m-am întâlnit anul trecut cu el la un club de agricultură și alimentați, când i-am dat „Istoria gastronomiei românești”. Valvis mă uitase. Și i-am reamintit eu cine sunt. Am câțiva prieteni tineri, de 30-40 de ani, foarte deștepți. Tot discutând cu ei despre ce vreau să fac în Bucovina, unul dintre ei mi-a zis într-o dimineață, la cafea, să scriu proiectul și să i-l dau. A zis că îl duce la Aqua Carpatica, care are fabrică în Bucovina. Am scris proiectul, i l-am dat și, la această masă unde stăm acum m-a chemat într-o dimineață, după vreo lună, cu Directoarea de Marketing de la Aqua Carpatica – o doamnă foarte deșteaptă – și mi-a zis „Proiectul a fost aprobat!”
– Pentru că a fost scris de Tatulici.
Nu știu!
– Rezonanța numelui de unde vine? Nu știam niciun alt „Tatulici”, în timpul acestui interviu am aflat despre fiul și nepotul Dvs.
Găsiți în Dicționarul Onomastic al lui Iorga – care este și foarte vechi – originea numelui. Noi suntem două familii de macedoneni. Macedo-români. Mama era din satul Prilep din Macedonia – adică familia Prelipceanu și tata era din satul alăturat, Tatu. Familiile au emigrat în România în două secole diferite, de teama turcilor și din cauza grecizării sau a turcizării. Și părinții mei s-au cunoscut, dar noi nu moștenim nimic din tradiția macedo-românilor, nu mai știm limba… Familia lui tata, Tatu, a ajuns în Bucovina de Nord și numele a fost slavizat. În o sută de ani, din „Tatu” au făcut „Tatulici”. Răzvan Theodorescu, care știa etimologia cuvântului, spunea „nu se pronunță „Tatulíci”, se pronunță „Tatúlici”. El știa! Mama era Prelipceanu. S-au unit și m-au făcut pe mine în 1948, dar noi nu mai avem nicio legătură cu originea macedo-română a noastră.
„Nu mă preocupă cum o să mă citească istoria. Deloc! Las libertatea oamenilor să nu se mai încurce și cu vorbele mele”
– Peste cel puțin 30 de ani, dacă v-aș invita la un demers precum „Nemuritorii”, există niște lucruri pe care le veți spune și care vor apărea doar după ce Dvs… veți deveni nemuritor? V-ați gândit la o astfel de spovedanie?
Eu nu mă consider nemuritor. Nu sunt în categoria aia, pentru că dimensiunea operei e prea mică, Iar dimensiunea faptelor gen teledoane… că am făcut o școală, o grădiniță și un cartier în Indonezia nu e același lucru cu opera altor mari personalități românești. Deci nu mă preocupă cum o să mă citească istoria. Deloc! Las libertatea oamenilor să nu se mai încurce și cu vorbele mele. Că sunt destule alte vorbe care vor rămâne.
– Mi-e foarte greu să mi-l imaginez pe Mihai Tatulici cald, romantic chiar. Ce nu i-ați spus niciodată Doamnei Dvs.? Că mi se pare că aveți întotdeauna o privire de fier… Și o armură!
Nu le mai am. Chiar nu le mai am! Și lucrurile pe care i le-am spus soției mele, le-am spus și public. Sentimentul de iubire s-a construit încet, în ani. S-a adăugat și admirație! Ea are numele de „Prințesa”. Eu, când o sun, îi spun „Ce faci, Prințeso?” Este o prințesă!
– Se va pierde acest cavalerism, odată cu generațiile Dvs… Deveniți o minoritate, într-o lume foarte… fluidă.
Nu mă preocupă lucrurile acestea, pentru că sunt relativ mărunte. Mă preocupă cele mai importante – care privesc comunitatea. Eu, de exemplu, sufăr pentru situația României. Deși n-ar trebui să o fac! Eu n-am niciun motiv, adică – sunt ieșit din joc. Și, cu toate astea, sufăr ca și cum ar fi afacerea mea. Și e condusă prost, cu rezultate proaste! Nu am ce să fac, drept pentru care mă uit și, în gândul meu, câteodată înjur.
– Pe cine ați înjurat atunci în emisiune?
…
– Ați înjurat într-o emisiune.
N-am înjurat! I-am spus lui Raed Arafat să ia un bici ud și să se ducă la Oradea să-l bată pe Directorul Spitalului cu biciul ud. Și am luat amendă de 5.000 de lei de la CNA, pentru asta. Singura amendă, de altfel – că eu am respectat legea. Dar atunci nu m-am mai putut stăpâni. De altfel sunt revoltat și astăzi pentru câți medici iau șpagă și pentru câți directori de spital au intrat în pușcărie pentru mită!
– Când aveți o problemă de sănătate vă tratați la Elias sau la clinici private?
Pe unde apuc! Pe unde apuc, fără niciun fel de parti-pris. Am însă un avantaj..
– Numele!
Numele. Mă ajută foarte mult. Foarte mult! Nesperat de mult. Cum zice nevastă-mea „măi, se vede totuși că oamenii ăștia îți sunt datori cu ceva”. E ca gospodina aceea din piață care mi-a dat niște verdeață și nu mi-a luat bani și a zis „știm noi de ce”. Întâlnesc lucruri din acestea cu oameni obișnuiți, zilnic. Și e ca un fel de hrană pe care o primesc zilnic de la contemporanii mei. Este foarte plăcut! E cel mai plăcut lucru care ți se poate întâmpla la pensie – să-ți spună oamenii pe stradă, oameni pe care nu îi cunoști „să știți că vă regretăm”. „Să trăiți!”, zic eu și merg mai departe. Repede, ca să nu mai intrăm în discuții…
– Sau ca să nu vă emoționați?
Și asta. Eu mă consider un om norocos, ceea ce i-a enervat pe foarte mulți colegi din presă care nu înțeleg că norocul face parte din viață. N-ai cum să-l înlături. Sunt oameni norocoși și oameni care n-au noroc. Eu am fost un ziarist iubit de toți patronii mei și, de regulă, eu aveam treabă cu ei. Cu ei mă certam.
– Iubit și pentru că le-ați folosit?
Nu. Nu era o iubire din aceasta! Ci era admirație pentru felul meu de a fi. Colegii mei băteau apa în piuă în emisiuni două ore și veneam eu și răsturnam situația.
– Asta învățaseți de la britanici – care vă spuseseră că e bine să înotați contra curentului pentru a atrage atenția?
Nu. Stagiul acela a fost prea scurt ca să învăț ceva. Acolo am descoperit că tipul sangvinic popular cum sunt eu este exact structura care trebuie pentru o vedetă de televiziune. Asta a fost marea descoperire! Am dscoperit că, științific așa trebuie să fii ca să îți placă să vorbești unui număr cât mai mare de oameni, fără niciun fel de inhibiții.
– Și ați devenit o vedetă de televiziune!
Da. Mă rog – ăștia, ziariștii de Social nu sunt chiar vedete. Vedete sunt… alții. Jurnalistul de televiziune este ceva mai acătării decât „vedetă”. Dar, repet, trebuie să ai noroc. În viață trebuie să ai și noroc. Nu pot să uit, totuși, că Ministrul Tineretului, Ion Traian Ștefănescu mi-a zis, în anul IV, „te duci la București, la Viața Studențească”. Și acolo am ajuns pentru că el a făcut toate diligențele și a trimis pe redactorul-șef să mă ia în anul V, de la Repartiție. Fetele spuneau „Mihai, vezi ce post iei, să nu iei posturile noastre că tu alegi primul!” Și după ce a venit și m-a luat, s-a anunțat „Repartiție exceptată, Domnul Tatulici pleacă cu mine” Pa, la revedere!
– Domnul Tatulici, ați fost cândva și „tovarăsul Tatulici” – că așa erau vremurile. Dar vă știm „Domnul Tatulici”. Foarte rar „Mihai” și niciodată „Mișu”. Cum vă prescurtează prietenii?
Mihai. Simplu de tot. Dar n-am avut colegi în echipele mele care să îmi spună „Mihai”.
– Rămâneți „Domnul Tatulici”!
Îi înfricoșa foarte mult tipul meu de atitudine.
– Chiar și vocea!
Probabil că și vocea, dar altceva mai grav, cred, care era ca un fel de secure: vrei să lucrezi cu mine?! Trebuie să plătești un Preț! Pentru că eu duc la succes! Băieții mai ales întrebau „adică ne dați afară?”. „Da!” – și așa și făceam! Că nu se poate altfel!
– Care este prețul pe care l-ați plătit Dvs.?
Sănătatea!