Falimentul băncii americane Lehman Brothers, in septembrie 2008, a lovit în mod direct sistemul bancar islandez, primele trei bănci ale țării intrând în incapacitate de plată. La acel moment, bursa islandeză a căzut cu peste 90%, fiind chiar închisă o perioadă, moneda s-a depreciat puternic cu aproximativ 50%, iar mii de persoane s-au văzut în imposibilitatea de a-și mai onora datoriile la bănci.
Provocarea pentru economia islandeză a fost imensă: activele celor trei instituții financiare, Landsbanki, Kaupthing şi Glitnir, depășeau de zece ori PIB-ul țării, astfel încât, chiar dacă și-ar fi dorit, statul nu le-ar fi putut salva fără ajutor din afară.
E adevărat că, în acel moment, Islanda a primit susținere financiară de la creditori externi. Fondul Monetar Internațional (FMI) a sosit la Reykjavik în octombrie 2008, pentru a pregăti un program de gestionare a crizei, fiind pentru prima dată când venea într-o economie dezvoltată, după Marea Britanie, în 1976.
FMI a creditat Islanda cu 2,1 miliarde de dolari pentru a stabiliza coroana islandeză. Totodată, Fondul a susținut solicitările guvernelor britanic și olandez ca Islanda să-și onoreze obligația de garantare a depozitelor față de deponenții săi, conform schemei europene.
Oamenii, mai presus de bănci
Însă, populația țării nu a acceptat ideea de a plăti din propriile buzunare datoriile făcute de bănci din cauza lăcomiei și a proastei gestionări și a ieșit în stradă, într-un șir de proteste pașnice, cunoscute și ca „Revoluția vaselor de bucătărie”, din cauza oalelor și a tigăilor folosite de protestatari pentru a-și arăta nemulțumirea.
Partidul Conservator care se afla la guvernare a fost forțat să organizeze alegeri anticipate, care au fost câștigate de o coaliție de centru-stânga. Noii lideri ai țării au refuzat să salveze băncile falimentare și să ramburseze banii creditorii străini în condițiile impuse de ei.
În plus, aceștia au refuzat cererile Marii Britanii și Olandei de a rambursa banii deponenților acestor țării din conturile Landsbanki. A fost o măsură excepțională, potrivită unei situații într-adevăr excepționale, dar care a dat peste cap orice teorie economică, fiind privită ca o măsură neo-liberalistă.
Totuși, această decizie i-a permis Islandei să evite subjugarea contribuabililor pentru datoriile pe care le-au lăsat în urmă băncile falimentare, scrie Positivenews.co.uk. De fapt, aceasta este decizia de cotitură ce deosebește Islanda de orice altă țară care a trecut prin recenta criză financiară: a lăsat băncile să moară, a șters datoriile creditorilor și a luat-o de la zero.
Când președintele Islandei, Olafur Ragnar Grimmson, a fost întrebat dacă și alte țări europene ar reuși să aplice soluția Islandei de a „lăsa băncile să cadă”, el a declarat următoarele: „De ce sunt considerate băncile a fi sfintele biserici ale economiei moderne? De ce nu sunt băncile private precum companiile aeriene și cele de telecomunicații, lăsate să dea faliment în cazul în care au fost conduse într-un mod iresponsabil? Teoria pe care o aveți, de a salva băncile, este o teorie care îi lasă pe bancheri să se bucure de profit, de succes, iar apoi îi lasă pe oamenii simpli să plătească pentru eșecul lor prin impozite și austeritate. Oamenii din democrațiile luminate nu vor să accepte acest lucru pe termen lung.”
Potrivit Forbes, Grimmson a mai dat un răspuns celebru la întrebarea controversată „Care este motivul pentru recuperarea Islandei?” „Noi am fost suficient de înțelepți să nu urmăm ortodoxiile tradiționale dominante ale lumii financiare occidentale în ultimii 30 de ani. Am introdus controale valutare, lăsăm băncile să cadă, am oferit sprijin celor săraci și nu am aplicat măsuri de austeritate, așa cum vedem în Europa”, a declarat șeful statului islandez.
Cum arată adevărata democrație
În 2009, Parlamentul Islandei a propus ca ţara să plătească Angliei şi Olandei 3,5 miliarde de euro, în contul sumelor pierdute de deponenți, eşalonata pe 15 ani, la o dobândă de 5,5 %. Această propunere a scos populația în stradă, cerând un referendum. Acesta a avut loc în luna martie 2010, iar 93% din populaţia Islandei a respins propunerea. Creditorii s-au văzut nevoiți să vină cu condiții mai avantajoase pentru islandezi: eșalonare pe 37 de ani și o dobândă de 3%.
Spre deosebire de alte țări, unde bancherii care au dus băncile către faliment lucrează în continuare în sistemul financiar, islandezii au decis să-i tragă la răspundere pe cei care le-au destabilizat băncile și, implicit, economia.
Coaliția de guvernământ din Islanda a demarat o investigație pentru a determina cine anume este responsabil de criza economică a țării. În urma investigației, au fost arestați câţiva bancheri şi directori executivi care participaseră la operaţiuni financiare foarte riscante. Totodată, Interpolul a emis un mandat de arestare internaţional pe numele lui Sigurdur Einarsson, fost șef al uneia dintre bănci, fapt ce i-a speriat pe directorii din bănci.
Ieșirea din criză
Rezultatele acțiunilor guvernului islandez vorbesc de la sine. În timp ce țări precum Irlanda și Grecia, care au aplicat soluții convenționale, continuă sa lupte cu criza, Islanda pare a fi un miracol economic. Șomajul a scăzut de la un maxim de 9% la un nivel respectabil de 4,7%. Inflația, care a atins valoarea de 20%, este sub 4%.
Și, după o scădere a PIB cu aproximativ 10% în perioada 2009-2010, economia Islandei a revenit la o creștere mică, dar constantă, cu o creștere economică de aproximativ 2% pe an din 2011 încoace. Acest nivel de creștere a PIB este peste creșterea economică din UE sau SUA.
Acum, principala dezbatere legată de statul islandez este dacă va adera sau nu la Uniunea Europeană. Guvernul de la Reykjavik a depus cererea de aderare în 2010, speriat fiind de eventuala amploare pe care ar fi putut să o ia criza financiară. Ulterior, însă, autoritățile, la presiunea populației, au lăsat subiectul mai în umbră. Deși se anunțase organizarea unui nui referendum privind aderarea ţării la UE, acesta nu a mai avut loc.
Principala divergență a islandezilor în relația cu UE este legată de drepturile de pescuit. Aceste divergențe sunt cunoscute ca „războiul macroului”, aspectul pescuitului fiind un subiect extrem de sensibil pentru populație, pentru care pescuitul este o activitate vitală.
