De exemplu, distinsul domn Marko Bela, preşedintele UDMR, apare, după declaraţia făcută la Marea Adunare a aleşilor locali din Ţinutul Secuiesc, ca fiind un partizan devotat al propunerii domnişoarei Svet. Fiind convins că România poate fi condusă ca o afacere, domnia sa spunea: “Maghiarii reprezintă aproape 7% din populaţia României, dacă ne-am imagina România ca un SRL, înseamnă că suntem proprietari pe 7% din România. La fel, în Transilvania, unde reprezentăm 25% din populaţie, înseamnă că suntem proprietari pe 25% din Transilvania, iar în ceea ce priveşte Ţinutul Secuiesc, aici suntem proprietari în proporţie de 80%, aşa trebuie puse lucrurile când vorbim despre autonomie”.
Eu nu cred că lucrurile trebuie puse chiar aşa şi îmi permit, în calitatea pe care am avut-o de ministru al privatizării, să amintesc tuturor celor interesaţi că legea marii privatizări din 1994-1996 a prevăzut şi a pus în practică un sistem de vauchere, ulterior transformate în acţiuni, care au împroprietărit pe fiecare cetăţean al României cu o parte din avuţia naţională a ţării şi nicidecum a unor regiuni sau judeţe, chiar dacă ele se numesc Transilvania sau Ţinutul Secuiesc. Aceasta înseamnă că ceea ce domnul Marko Bela pretinde că aparţine maghiarilor este, de fapt, rezultatul muncii de decenii a tuturor cetăţenilor români, indiferent de etnia lor. Privatizarea nu a făcut deosebire între etnii, considerându-i pe toţi cetăţenii români creatori egali ai avuţiei naţionale, indiferent de satul, oraşul, judeţul sau regiunea în care trăiesc.
În consecinţă, ”zonarea” proprietăţii în funcţie de criterii etnice sau geografice suferă atât prin inadecvenţe raţionale, cât şi istorice.
Poate însă că domnul Marko Bela a uitat de principiile marii privatizări şi se referă strict la acte ulterioare de cumpărare a unor active de către cetăţeni români de etnie maghiară (sper că domnia sa nu se gândeşte şi la cumpărări ale cetăţenilor maghiari, pentru că, în acest caz, teoria domniei sale ar afecta suveranitatea naţională a statului român). Şi în acest caz este o confuzie jenantă între dreptul acţionarial de proprietate şi exercitarea managerială a acestui drept.
Chiar dacă România ar fi un SRL, cum sugerează domnul Marko Bela, fără a realiza cât de jignitoare este o astfel de comparaţie pentru demnitatea naţională, acţionarii nu-şi pot impune voinţa decât prin intermediul adunării generale a acţionarilor, al consiliului de administraţie sau oricărei alte forme de reprezentativitate.
În consecinţă, oricât de ”proprietari” ar fi cetăţenii români de etnie maghiară, decizia autonomizării lor faţă de sistemul economic şi politic în care au avut dreptul şi libertatea să devină proprietari nu este posibilă şi legală fără acordul tuturor acţionarilor, adică a tuturor cetăţenilor României.
Am scris cele de mai sus în atenţia domnişoarei Alexandra Svet, pentru că buna sa intenţie de a conduce România ca pe o afacere rămâne doar la stadiul de bună intenţie, dacă ”afacerea România” nu va fi păzită de bodyguards, adică de instituţiile Statului român. Afacerea poate fi oricând subminată, sabotată sau chiar furată. Statul naţional a fost şi va rămâne apărătorul şi garantul afacerilor de succes. Desigur, dacă este inteligent şi puternic.
>Mircea Coşea este profesor universitar şi are un doctorat în ştiinţe economice. A fost deputat în Parlamentul României şi membru al Parlamentului European
