De această dată, voi analiza un element pe care legea unică a salarizării îl consideră esenţial în realizarea echilibrelor pe care le doreşte: salariul minim pe economie. În concepţia legii, salariul minim este fundamentul pe care se construieşte noul sistem de salarizare caracterizat prin “echitate şi proporţionalitate”.
Trebuie să spun, încă de la început, că o astfel de concepţie suferă prin lipsa de compatibilitate cu tendinţele actuale europene şi ne situează, încă o dată, într-o zonă de “originalitate”, care nu numai că nu se mai justifică după aderarea la UE, dar nici nu corespunde propriilor noastre obiective în ceea ce priveşte adoptarea euro şi obţinerea nivelului de convergenţă.
În concepţia legii, salariul minim pe economie este interpretat în baza principiului negociat, conform căruia grila unitară va porni de la coeficientul de ierarhizare 1, care este egal cu salariul minim pe economie, adică 600 de lei (prevăzut a creşte în 2010 la 750 de lei, cu excepţia instituţiilor statului).
Observând, în treacăt, faptul că preconizata creştere este discriminatorie pentru sectorul privat, vom accentua caracterul eminamente schematic şi exclusiv aritmetic al salariului minim care nu are altă funcţie în sistem decât de a constitui un reper, un punct de referinţă.
Tendinţa europeană este total diferită. În ţările în care încă mai există salariu minim (Suedia, Danemarca, Finlanda şi Italia au renunţat la acest tip de remunerare), acesta nu este considerat reper sau coeficient de ierarhizare, ci “instrument de politică economică destinat a pune de acord principiile justiţiei sociale cu principiile eficienţei economice”.
Trecerea salariului minim de la categoria de coeficient de ierarhizare la cea de instrument de politică economică se explică şi prin deficienţele pe care gândirea economică europeană le-a găsit salariului minim în prima sa ipostază. Astfel, se consideră că salariul minim contribuie mai mult la extinderea stării de sărăcie la mai multe categorii socio-profesionale decât la limitarea acesteia, deoarece, în condiţiile unei concurenţe la scara pieţei globale, angajatorii cresc proporţia muncii înalt calificate în dauna muncii slab calificate. Perdanţi sunt, în primul rând, tinerii, femeile şi persoanele cu dizabilităţi fizice.
Salariul minim nu reuşeşte să reducă nici inegalităţile salariale, chiar dacă scara de ierarhizare se reduce (în actuala lege de la 1 la 15), deoarece el reprezintă la nivelul OECD nu mai puţin de 47% din salariul mediu, iar numărul persoanelor eligibile pentru salariul minim nu scade în nicio ţară europeană sub 13%, având chiar tendinţă de creştere. În consecinţă, masa salarială aferentă celor care primesc salariu minim este din ce în ce mai importantă, dezechilibrând, în continuare, raportul dintre vârful şi baza piramidei salariale.
Pentru o lege care se doreşte “pe termen lung”, măcar un aspect ar trebui să fie clarificat, acela al rolului şi statutului salariului minim într-o lege a salarizării. Cred că este absolut necesar să îl ridicăm, încă de pe acum, la rangul de instrument de politică economică şi să-l tratăm nu numai din perspectiva salariului, ci şi a venitului minim, ceea ce ar însemna corelarea lui cu instrumentele politicii fiscale şi de solidaritate socială.
>Mircea Coşea este profesor universitar şi are un doctorat în ştiinţe economice. A fost deputat în Parlamentul României şi membru al Parlamentului European.
