Workaphilia este forma sub care ar recunoaşte psihologii această tendinţă. Tendinţă pe ale cărei baze s-a născut Cultul Muncii.
Cultul Muncii există din cele mai vechi timpuri. Desigur, nu la toate popoarele. În cadrul popoarelor, în care numărul workaphililor este de cel puţin jumătate, vorbim despre Cultul Muncii ca despre un cult important dacă nu central. Filozofii, precum Platon şi Aristotel în Antichitate, căutau explicaţii pentru workaphilie. Una dintre acestea era cea a climatului. Căldura excesivă, care moleşeşte trupul şi înceţoşează mintea, este un duşman aprig al acestei tendinţe organice a omului de a găsi plăcere în muncă. La polul opus, frigul cumplit care paralizează trupul şi mintea are acelaşi efect.
În perioada modernă, Max Weber punea pe seama concepţiei asupra mântuirii la lutherani importanţa pe care popoarele anglo-saxone o acordau muncii.
Cultul Muncii s-a născut aşadar mult înaintea Cotei Unice sau a impozitului progresiv pentru a putea spune că vreunul din acestea două ar stimula sau ar inhiba munca. Cei care găsesc o plăcere în a munci o găsesc indiferent dacă toţi sunt impozitaţi cu aceeaşi măsură sau cu măsuri diferite. Cei care motivează că ar munci mai mult sau mai puţin, în funcţie de modul în care sunt impozitaţi, nu suferă de workaphilie… Ei sunt workafobi.
Workaphobia nu exclude dorinţa individului de a câştiga mai mult, ci doar o exagerează pe cea de a munci mai puţin. În anumite cazuri extrem de grave, workafobia descrie indivizi care vor să muncească cât mai puţin şi să câştige cât mai mult într-un timp foarte, foarte scurt – în limbaj popular, aceştia se numesc ţepari, dătători de tunuri.
Citește mai departe comentariul lui Mircea Marin pe Standard.ro
