Dacă în anii anteriori crizei foarte mulţi dintre noi am trăit pe credit, nu doar în plan personal, ci şi în ceea ce priveşte proiecţiile despre viitorul societăţii, măsurile dure pe care a trebuit să le suportăm odată cu instalarea crizei ar fi trebuit să ne aducă cu picioarele pe pămînt. Altfel spus, să ne determine să ne apucăm serios de treabă.
Nu s-a întîmplat aşa. Competenţele sînt la fel de scăzute în învăţămînt, aşa cum s-a văzut anul acesta la examenul de bacalaureat, dar şi la examenul de titularizare pentru cadrele didactice. În plus, pe lîngă lipsa de pregătire profesională, am putut vedea şi cum unele dintre cadrele didactice au încercat să fraudeze examenul pentru titularizare. Nu am auzit ca societatea, comunităţile locale să fi reacţionat în vreun fel împotriva profesorilor cu fiţuică.
Nici în rîndul funcţionarilor nu s-a schimbat nimic în aceşti ani de criză. Birocraţia sistemică funcţionează la fel, iar funcţionarul birocrat nu se dezice de condiţia lui.
De pildă, pentru a încheia un contract de furnizare a energiei electrice trebuie să aştepţi mai multe zile la diferite ghişee, unde, nu se ştie de ce, cozile sînt mereu interminabile. După care mai ai de aşteptat cel puţin o lună pînă cînd vei beneficia de serviciul contractat. O lună în care pierde şi furnizorul de energie, pierde şi clientul.
În domeniul agriculturii lucrurile stau la fel de prost ca şi în anii trecuţi. Deşi avem un an agricol bun (pentru că a plouat la timp şi a fost soare cît a trebuit), cîmpurile lăsate în paragină se întind pe suprafaţa a peste două milioane de hectare. Agricultorii acuză costurile mari ale lucrărilor agricole, precum şi subvenţiile prea mici pe care le primesc de la stat şi de la Uniunea Europeană.
Adevărul este însă că avem de-a face cu o lipsă totală de interes şi de iniţiativă privată. Importăm tone de sortimente de ceaiuri şi plante medicinale, cînd am putea să le cultivăm noi, cred eu, fară costuri prea mari. E doar un exemplu, poate nici nu e cel mai potrivit, dar imaginea cîmpurilor năpădite de buruieni pe care o văd în fiecare vară mă revoltă de fiecare dată la fel.
În plin centru al Bucureştiului, pe Bulevardul Aviatorilor, în plină zi, vezi muncitorii care pun piatră cubică dormind pe trotuar în salopete şi cizme de cauciuc. Aşteaptă probabil basculanta cu nisip care nu mai soseşte.
E doar un exemplu şi nu spun că doar aşa se munceşte în România. Dar sînt convins că fiecare dintre noi are cel puţin un astfel de exemplu la îndemînă.
Am spus-o şi în alte rînduri că încă nu ne-a ajuns cuţitul la os. Avem o experienţă îndelungată a supravieţuirii şi ne complacem în acest mod de a trăi. Tragem însă cu ochiul spre Europa şi aşteptăm ca valorile europene să ne caute pe la casele noastre.
În timpul acesta noi cultivăm superficialitatea, improvizaţia, paseismul, optimismul exaltat, deopotrivă cu ameninţarea „drobului de sare”, cîrcoteala, invidia, amînarea.
Pînă cînd nu vom deprinde spiritul critic, simţul măsurii, respectul pentru munca şi libertatea celuilalt, dar mai ales dorinţa de a construi, vom fi la fel de departe de Europa ca şi în urmă cu douăzeci de ani.
