Mubarak, care conduce Egiptul de 30 de ani, se potrivea portretului de mare lider, în măsură să controleze Armata şi Serviciile de informaţii/securitate şi partener esenţial pentru jucători geo-politici implicaţi în marea „confruntare pentru pace” din Orientul Mijlociu.
La o populaţie de circa 80 de milioane de locuitori, în 2010, Egiptul avea un PIB de circa 500 miliarde dolari, în creştere pentru ultimii 10 ani, generat de o rată a investiţiilor care a depăşit 15% din PIB, anual. Cei circa 26 milioane de egipteni, care constituie forţa de muncă activă, sunt ocupaţi în principal în servicii, unde se creează circa 48% din PIB, în industrie, care generează aproape 38% din PIB şi agricultură, unde se realizează circa 13% din PIB. Formula aceasta generează inevitabil o structură socială, după venituri, tipică „dictaturilor de dezvoltare”: o societate cu contraste sociale foarte marcate, cu o cincime din populaţie sub nivelul oficial de sărăcie, căreia abia îi revine 4% din consum, cu un vîrf al bogăţiei concentrat de circa 10% din populaţie, care acoperea aproape 27% din consum, dar şi cu o clasă de mijloc, formată din intelectualitatea birocratică, educaţională, ştiinţifică şi tehnologică, din meseriaşi şi artizani, din ce în ce mai numeroasă, capabilă să susţină efortul dezvoltării pe termen lung. Citeşte mai mult pe Bursa
