Acum douăzeci de ani, Lituania şi Belarus făceau încă parte din Uniunea Sovietică. Cele două ţări vecine erau separate doar de formă, de o linie trasată pe o hartă. Astăzi, frontiera este marcată de un gard, un fel de nouă cortină de fier ridicată, de data aceasta, după căderea comunismului. În timp ce Lituania a devenit membră a NATO, a Uniunii Europene şi face parte din spaţiul Schengen, regimul autocratic al lui Alexandr Lukaşenko domneşte peste Belarus.
Acest gard din plasă de oţel încoronat cu sârmă ghimpată nu numai că a despărţit două ţări, ci şi un sat. Partea lituaniană, cunoscută pentru castelul său restaurat din secolul al XVI-lea şi festivalul său de muzică Be2gether se numeşte Norviliškės; partea bielorusă, Pyatskuny. Familii au fost despărţite, alţi oameni rupţi de vecinii lor, de biserică sau de cimitir, scriu cei de la Presseurop.
„Mătuşa mea locuieşte de cealaltă parte a graniţei. Putem vorbi prin gard. Nici belaruşii, nici lituanienii nu interzic asta. Avem nevoie doar de ajutorul vecinilor pentru a conveni asupra orarului”, povesteşte Stanislaw Alencenowiczius, a cărui casă marchează capătul pământului lituanian. Graniţa trece chiar prin mijlocul răsadurilor sale de cartofi.
Deşi cele două părţi ale satului sunt depărtate de doar câţiva paşi, de cealaltă parte a frontierei începe o altă lume. La nord-vest de câmpul lui Stanislaw Alencenowoczius, castelul alb Norviliškės se întrezăreşte printre copaci. În est, sunt doar câteva cocioabe de lemn părăsite, înşirate în spatele unui gard dublu.
Odinioară acest om, născut în Lituania, obişnuia să fie vizitat de rudele din Belarus, la care mergea şi el adeseori. Astăzi, pentru a merge la mătuşa lui, cu care practic poate vorbi peste gard din curte-n curte, el trebuie să facă 40 km până în oraşul Šalčininkai, pentru a primi o viză de la centrul cultural bielorus, înainte de a merge la postul de trecere a frontierei. Drumul care trece prin faţa casei lui Stanislaw Alencenowiczius se sfârşeşte într-o uşă straşnic ferecată. La câţiva paşi de graniţă, de partea lituaniană, niciun semn de viaţă în ghereta metalică verde. De cealaltă parte, niciun bielorus de strajă. Dar înfăţişările sunt amăgitoare: este interzis să arunci obiecte de cealaltă parte a frontierei, sau să te caţări pe garduri. Abia am făcut câţiva paşi de-a lungul gardului, când a sosit un microbuz de un verde închis, fără alte semne distinctive. S-a oprit câteva minute şi a plecat la fel de discret cum a venit.
„De ce ar trebui să încalc legea?”
La Norviliškės, graniţa a despărţit-o pe Leokadija Gordiewicz de soţul ei şi de cele două surori. Una dintre ele locuieşte în Pyatskuny, la doar 500 de metri distanţă. Şi colega ei de clasă locuieşte tot acolo, dar nu-şi mai pot continua prietenia. Femeile nu comunică nici măcar prin gard. „De ce ar trebui să încalc legea?”.
Căsătorită pe vremea sovietică, ea a trăit mai întâi împreună cu soţul ei în Lituania. Apoi, el a găsit de lucru în Belarus, a obţinut un paşaport bielorus şi a decis să rămână de cealaltă parte a frontierei, la Ašmiany. Interlocutoarea noastră nu se duce să-şi viziteze rudele. Numai călătoria la Šalčininkai şi o viză anuală costă 600 de litas [174 de euro]. Ea nu are aceşti bani.
Iar la întrebarea când a fost ultima ei întâlnire cu soţul, Leokadija Gordiewicz se apucă să calculeze în mintea ei. Sunt câţiva ani, dar nu-şi aminteşte exact când. „Aş divorţa, dar e prea scump”, pufneşte ea. Răspunde la toate întrebările cu umor, dar îşi ascunde cu greu suferinţa, fie din cauza acestei vieţi despărţite, fie din cauza dificultăţilor financiare.
În mijlocul discuţiei, un microbuz goneşte spre castelul din Norviliškės. Potrivit spuselor lui Leokadija Gordiewicz, acesta nu duce lipsă de vizitatori, mai ales în weekend. „Maşinile sunt atât de frumoase… Dar toată lumea spune că o ducem rău. Deci de unde vin maşinile? Din Belarus”. Ea nu are niciun dubiu, maşinile sunt cumpărate din banii câştigaţi prin vânzarea de ţigări şi de benzină mai ieftine (adică contrabanda venită din Belarus).
„Aici începe Europa”
Într-un alt sat, Sakaline, şi el despicat de graniţă, priveliştea-i aceeaşi. Casele lituaniene sunt vopsite fiecare în culori diferite, în curţi sunt flori, răsaduri de legume şi pomi plini cu fructe. Dar imediat lângă frontieră, toate casele sunt abandonate. În ghereta de metal a postului de frontieră stă un poliţist, şi lângă el un jeep. Aici trebuie să stea cineva de pază, altfel pachetele de ţigări încep să zboare peste graniţă.
„Aici începe Europa”, spune cu mândrie Ceslava Marcinkevic, şeful cantonului Dieveniškės, orăşelul de pe această limbă de pământ lituaniană în Belarus, la o oră cu maşina de Vilnius (capitala Lituaniei). „Dar aici se şi termină, fiindcă de jur împrejur se ridică un gard înalt de sârmă despărţind statele şi familiile. Oamenii nu se pot vizita unii pe ceilalţi. Este posibil, dar costă bani şi timp”. Acest mic teritoriu, apendicele Dieveniškės, se întinde pe aproximativ 30 km înăuntrul teritoriului Belarusului.
În 1939, când frontierele Lituaniei erau redesenate în Kremlin, după ce teritoriul Vilnius a fost înapoiat Lituaniei, pipa lui Stalin era pusă pe hartă, şi cum nimeni nu îndrăznea să o mişte, au ocolit-o cu traseul graniţei. Iată legenda care le place localnicilor să o povestească, nu fără un mic zâmbet în colţul gurii.
Londra sau Paris, mai aproape decât oraşul de peste graniţă
Dar adevărata poveste este mai puţin trepidantă. În decurs de o sută de ani, traseul frontierei s-a schimbat de cel puţin cinci ori. Locuitorii cei mai vârstnici ai regiunii se distrează povestind felul în care, fără să se mişte din loc, au trăit în trei state diferite, în Polonia, în Uniunea Sovietică, şi apoi în Lituania sau Belarus. Teritoriul din jurul oraşului Vilnius a aparţinut Poloniei pentru aproape întreaga durată a perioadei interbelice. Armata Roşie l-a ocupat în septembrie 1939, dar graniţa nu a fost restabilită decât în noiembrie 1940, când URSS era deja stăpână în Lituania.
Când cele două ţări şi-au recâştigat independenţa, frontiera internă a devenit cea dintre cele două state, şi a-şi vizita vecinii era posibil fără prea multe restricţii. Bieloruşii puteau veni în Lituania ca să se roage şi să se reculeagă pe mormintele rudelor lor din cimitir.
Dar odată cu aderarea Lituaniei la UE, frontiera cu Belarus, de 677 km, a devenit frontiera externă a Uniunii Europene, şi, ulterior, frontiera spaţiului Schengen, de unde necesitatea de a o securiza împotriva contrabandei şi imigraţiei ilegale. Viza, care valora odinioară 5 euro, costă acum 60 de euro. Pentru a merge în Lituania, bieloruşii care trăiesc chiar lângă graniţă trebuie să meargă la consulatul din Hrodna, la mai mult de o sută de kilometri, să stea la coadă, să meargă înapoi să-şi ridice vizele, apoi să treacă frontiera şi să meargă din nou la Norviliškės, chiar pe partea cealaltă. Deci a vizita familia care locuieşte la o sută de metri este mai complicat decât a pleca în weekend la Londra sau la Paris.
