MONEY.ro: În ultima dumneavoastră carte vorbiți despre necesitatea reformării unui tip de capitalism, teza susținută, de altfel, de unii analiști străini. De ce este nevoie de o reinventare a sistemului?
Daniel Dăianu: Pornesc de la constatarea că, în ultimele decenii, s‑a produs o suprafinancializare a sistemelor economice în țările industrializate, cu efecte nefaste. Acest fenomen a provocat o criză economică fără egal, după Al Doilea Război Mondial. A avut loc, în același timp, o erodare a clasei mijlocii, o creștere a inegalității veniturilor ce corodează fundamente sociale ale democrației. Încerc, nefiind singurul, să demontez un clișeu, acela că supraîndatorarea statelor este cauza principală a acestei crize; încerc să arăt că avem de‑a face cu supraîndatorare publică, cât și privată, ce este consecința unor practici de guvernanță, a unui mod defectuos de funcționare a sistemului financiar, a deraierii sale, a pierderii compasului moral.
Definiți acest fenomen.
Prin suprafinancializare înțeleg ponderea crescândă a industriei financiare în ansamblul activității economice și, mai mult, în distribuția profiturilor; ea extrage o rentă necuvenită de la restul economiei. Am în vedere un proces de inovare financiară, care are și laturi maligne, orientate către trading și speculații (nu spre hedging ca asigurare împotriva riscurilor).
S‑au dezvoltat entități gigant ce au creat riscuri sistemice și care, în ultimă instanță, au obligat guverne să intervină și să preia datorie privată. Industria financiară a reușit să impună un val de dereglementări, pe fondul unei paradigme dominante în ultimele decenii, ce a considerat inovația financiară ca vehicul pentru diminuarea riscurilor. Inovația financiară a fost pusă în legatură cu o presupusă capacitate a finanței de a se autoreglementa, așa-numita „light touch regulation”. Fed‑ul american, Banca Angliei au îmbrățișat această filosofie, ce își are rădăcini în Școala de la Chicago, în „efficient markets hypothesis” a lui Eugene Fama. Una peste alta, au fost tolerate supraîndatorarea, activitatea financiară aproape fără limite la leverage.
Cine se face vinovat de declanșarea crizei financiare globale?
Sunt vinovate guverne în măsura în care au acceptat dereglementarea, ba chiar au promovat‑o. Sunt șefi de bănci centrale, miniștri de finanțe, care au fost captivați de imaginea unor riscuri răspândite către toate azimuturile, de inovația financiară care ar asigura inflație mică și creștere durabilă, adică s‑ar intra într‑o nirvana a activității economice. Avem aici o filosofie economică simplistă. Dar a existat și o captură a politicii publice de către industria financiară.
Au existat, totuși, semnale de alarmă ale analiștilor care scoteau în evidență riscurile. De ce nu au reacționat liderii politici?
Sunt analize profunde, nu simple intuiții, care au anticipat ceea ce s‑a întâmplat. Au fost și episoadele prăbușirii, în 1998, a fondului de risc LTCM, căderea dotcomurilor etc. Și totuși a prevalat viziunea evocată mai sus. Grav este că s‑a neglijat dezvoltarea unui „shadow banking sector”, a sectorului bancar umbră, compus din fonduri de risc (hedge funds), fonduri private de investiții (private equity funds) etc., ce nu erau supuse reglementărilor și mizau pe leverage înalt; și bănci mari și‑au creat vehicule speciale în afara reglementărilor. Riscurile sistemice au crescut enorm, robustețea economiilor a scăzut.
Este inovația periculoasă, în cazul sistemului financiar?
Inovația poate fi benefică, dar și dăunătoare, depinde de natura ei. Dacă prin instrumente creăm un sistem piramidal, accentuăm supraîndatorarea, creștem opacitatea, avem o mare problemă. Și nu este vorba doar de lipsă de transparență, numeroși investitori nici nu înțelegeau în ce făceau plasamente. S‑a ajuns la situația absurdă în care instrumente cu valoare foarte îndoielnică erau clasificate cu triplu A. Sistemul a devenit aproape pervers: de la formarea instrumentelor derivate, cine participa la construcția lor, cine le tranzacționa, cum erau promovate, cum erau notate de agenții de rating.
Agențiile de rating și‑au pus, practic, în joc reputația. Nu au riscat mult?
Agențiile de rating sunt motivate de profit, deși au o clară funcție de utilitate publică prin evaluările făcute și informația pe care o diseminează. Mai grav este că nici agențiile nu au înțeles, adesea, natura instrumentelor financiare evaluate. Și când au înțeles care sunt riscurile, așa cum firme mari de audit au fost măcinate de conflicte de interese, agențiile de rating au preferat să închidă ochii decât să lanseze semnale de alarmă. Putem spune că sistemul a deraiat, cu consecințe dramatice. Supraîndatorarea este o povară extraordinară pentru sectorul privat și cel public. Este ce încerc să explic în cartea „Când finanța subminează economia și erodează democrația”, care urmează unui alt volum al meu, „Which way goes capitalism” (Încotro merge capitalismul), apărut în 2009 la CEU Press.
Ați fost europarlamentar până în 2009. Cum se vedea la Bruxelles criza și ce soluții se formulau?
O bună parte din 2008 a fost influențată, în discursul oficialilor, de miopie. S‑a crezut că economia europeană este mai robustă decât cea americană, că nu este virusată de produse financiare toxice, deși era evident că piețele financiare nu au granițe. A funcționat un clișeu, și anume că grupurile bancare europene sunt mai protejate întrucât nu ar fi investit în subprime, în credite ipotecare transformate în obligațiuni și plasate la diverși investitori. Ceea ce s‑a adeverit ca fals. În momentul în care a izbit criza, și‑au dat seama că situația este gravă. De neînțeles este de ce au citit starea industriei financiare, în general, în Europa, ca fiind diferită de cea din America. În fond, leverage‑ul era mare și în Europa și mă refer la grupuri bancare. Riscurile sistemice erau și sunt foarte mari, mai ales că piața financiară europeană este integrată în virtutea logicii pieței unice.
Sunt liderii europeni pregătiți să găsească soluții la aceste probleme?
Trebuie să distingem între criza financiară și cea a zonei euro. Privind zona euro, soluția de fond ar fi să mergi către instituții ce ar întregi politica monetară unică cu una bugetară comună. Dar, liderii europeni nu sunt încă pregătiți să aibă autorități de reglementare și politică bugetară comune, ultima nesemnificând doar disciplină fiscală. Este de înțeles într‑un fel, deoarece creditorii nu sunt dispuși să preia, fie și parțial, datoriile celor slabi. Transferuri fiscale nu fac parte, încă, din regulile zonei euro; aceasta este mai degrabă o arie monetară comună decât o uniune monetară. Părerea mea este că se va înota prin mâl, va fi foarte greu. Nu există perspective de creștere economică rezonabilă, iar programele de austeritate ce depășesc un prag critic fac mai mult rău; scad salarii, se reduc prețurile activelor interne și, în termeni reali, datoria publică raportată la PIB crește (este ceea ce numim „debt deflation”). Un caz obsedant devine Spania (mai mult decât Grecia), din cauza dimensiunii și efectelor de contagiune.
Nu există suficientă voință politică?
Este nevoie de un diagnostic corect și de forță politică. Aceasta depinde de susținere în electorat. Intervine aici psihologia colectivă, care poate fi potrivnică integrării de adâncime. Într‑o democrație, nu poți să decretezi, trebuie să convingi. Realitatea este că atunci când s‑a luat decizia privind moneda euro, s‑a urmărit și țelul ca Germania să fie strâns legată de proiectul european. Germania reunificată putea avea alte tentații, în condițiile în care devenise prea mare în raport cu Franța sau cu Regatul Unit. A dominat, așadar, politicul în detrimentul economicului și acum vedem erori de calcul. Mai devreme sau mai târziu, economicul se răzbună.
Ce șanse sunt, atunci, de redresare a zonei euro?
Se vede mai bine acum ce importanță are design‑ul zonei euro, întrucât fractura între Nord și Sud nu este cauza în sine a dificultăților. Zona euro are slăbiciuni aducând laolaltă țări ce nu erau compatibile între ele structural. Însă, dacă ar fi existat o uniune monetară și economică autentică, cu buget comun, cu transferuri fiscale, cu reguli de disciplinare fiscală la nivel național, cât de cât eficace, ar fi fost altceva. Zona euro, ca arhitectură instituțională și de politici, are multe neajunsuri în raport cu ceea ce sunt Statele Unite, ca uniune monetară, unde există un buget federal, instituții federale de reglementare, capacitate de intervenție. Criza zonei euro poate fi văzută și ca una de balanțe de plăți, numai parțial explicabilă, prin datorii suverane. Motivul este că îndatorarea externă este cauzată masiv de sectorul privat în unele cazuri. Sunt țări aflate în necaz din cauza deficitului de competitivitate, ce se materializează în deficite externe importante. Țările din zona euro au monedă comună, dar nu au buget comun, nici emisiuni de obligațiuni comune. Emisiunile de obligațiuni sunt naționale și, dacă statul nu are credibilitate, nu poate să facă emisiuni de obligațiuni decât la costuri excesive, ce pot să dărâme o țară.
Mai este, în acest context, o țintă realistă adoptarea monedei unice europene de către România, până în 2015?
Nu este realistă. Această țintă nici nu ajută, dacă vrem să combatem euroizarea economiei pentru a mări eficacitatea politicii monetare. În plus, liderii europeni nu vor mai accepta ca din rațiuni de ordin politic să ignore considerente economice. Oli Rehn a și declarat recent că nu se va mai face o extindere a zonei euro până ce aceasta nu‑și digeră problemele. Nu trebuie să intrăm în zona euro până când aceasta nu se repară și, în plus, economia noastră nu este pregătită. Avem nevoie de convergența reală substanțială, care nu poate avea loc în câțiva ani. De altfel, este un atu pentru noi că avem curs de schimb și că putem avea o politică monetară autonomă.
Până va adera România la moneda unică, credeți că va mai exista euro?
Mi‑e greu să cred ca va exista zona euro în forma actuală. Opinia mea este că pachetele de asistență financiară au venit târziu și au fost cu croială discutabilă. Nici nu văd cum se poate asigura competitivitate, prin devalorizări interne repetate, întinse pe ani. Avem o spirală negativă în funcționarea programelor de consolidare fiscală. Și mai este ceva: cum este construită zona euro acum (inclusiv six‑packul și Tratatul Fiscal), ea este mai rigidă decât regimul etalonului de aur din perioada interbelică, „cătușele de aur” cum l‑a numit Barry Eichengreen. Să luăm aminte…
Mai este zona euro o construcție viabilă, în condițiile în care, iată, statele țin la ideea de suveranitate?
A existat, dintotdeauna, o tensiune lăuntrică între identitatea națională și o identitate europeană în construcție. Statele au ținut la prerogativele naționale, la care nu sunt dispuse să renunțe în orice condiții, de pildă în materie de politică fiscală și bugetară. Tratatul Fiscal ar putea să conducă la o străpungere și la o nouă distribuție a prerogativelor, dar sunt arii vagi din acest punct de vedere și cea mai complicată problemă este cea a unui buget comun. Fiindcă întruchiparea cea mai concretă a contractului social, a relației dintre cetățean și autoritățile publice, este, în orice țară, bugetul. Adică cât plătește cetățeanul, dincolo de alte forme de a relaționa cu statul, prin taxe și impozite, și ce bunuri publice primește în schimb. Dacă ne uităm la situația din UE și zona euro, observăm că bugetele naționale de departe sunt cele care întruchipează relația cu statul. Zona euro nu are un buget al ei. Oamenii se raportează la autoritățile naționale, nu la autoritățile publice de la Bruxelles și, atâta timp cât bugetele naționale sunt cele care contează în viața cetățenilor, aceștia vor privi în primul rând spre autoritățile naționale, identitatea națională va fi proeminentă. Nu întâmplător, criza accentuează înclinații de renaționalizare a unor politici, fenomene de xenofobie, șovinism etc.
În tot acest tablou european deloc optimist, unde se află România și care sunt riscurile pentru noi?
România este o periferie a Uniunii. Fără o strategie de dezvoltare economică va rămâne o economie anexă subdezvoltată. Regulile din UE nu îi avantajează, frecvent, pe cei slabi. De exemplu, liberalizarea contului de capital, o regulă a UE, a fost prematură pentru România. Avem o prezență firavă a capitalului autohton în sectoare-cheie, în timp ce firme românești sunt, mai degrabă, interesate de rente extrase de la sectorul public; puține sunt cele care au capacitatea de a lupta cu companii internaționale. Avem un sector bancar controlat de grupuri străine, am privatizat utilitățile publice, dându‑le în fapt unor companii de stat din alte țări, avem un Consiliu al Concurenței care se bate cu puzderia de carteluri de pe piața locală etc. Am și fost în situația de a intra în logica unui model de creștere ce ne‑a creat vulnerabilități majore, un model bazat pe supraîndatorare, mai ales externă, cu orientarea resurselor către zona de „non‑tradables”, iar când este vorba de „tradables”, cu o valoare adăugată scăzută, cu o destructurare a rețelelor interne.
Puteți exemplifica?
Cupru Min, despre care se vorbește mult acum și alte situații analoage, arată că s‑au spart lanțuri trofice în economie și suntem în situația ca, prin asemenea exploatări, să exportăm materie primă, fiindcă la noi nu se prelucrează. Fără piețe nu ai economie liberă. Dar dezvoltarea economică nu înseamnă să crezi orbește că piața rezolvă tot, că numai ea fructifică avantaje comparative și maximizează câștiguri pentru toți. Este nevoie de o privire de ansamblu, care să țină cont și de imperfecțiuni ale piețelor, de interese publice, de raporturi de putere pe piețe. Altminteri, folosim o viziune ce perpetuează decalaje economice sau aduce beneficii nu majorității cetățenilor. Țările postcomuniste au avut nevoie de deschidere economică, de privatizare, liberalizare de prețuri și comerț liber – pentru a schimba sistemul de comandă. Dar nu trebuie să se cadă în extrema cealaltă. Economia are nevoie de un sector privat viguros și de un sector public ce furnizează bunuri publice indispensabile. Polonezii, care sunt cunoscuți drept promotori ai reformelor rapide și comprehensive, au fost pragmatici; nu au renunțat la prezența capitalului autohton în sectoare strategice, de pildă în sectorul bancar, în cel energetic. Ce s‑a întâmplat recent cu tentativa privatizării Cupru Min dovedește incompetență și superficialitate.
Aveți în minte situații concrete de iresponsabilitate la nivel înalt?
Numiri recente la CNVM, la comisia de supravegherea asigurărilor și la cea pentru pensii private sunt în disprețul bunelor practici din lume. Nu există, la noi, la numeroși dintre cei care decid, cultura responsabilității și a respectului pentru cetățeni. Dacă nu ne respectăm între noi, alții nu ne vor respecta. Sunt domenii în care trebuie să cunoști bine, ca profesionist, materia. M‑a surprins că oameni din sectorul privat, care adesea deplâng incompetența unor oficiali și politizarea instituțiilor publice, când au fost întrebați ce opinie au privind aceste numiri, au tăcut mâlc sau au răspuns prin „no comment”. Ce să mai zic despre demnitari care, prin prezența în diverse consilii de administrație, au ajuns să aibă venituri lunare echivalentul a peste 10-15 mii de euro. Altfel spus căpușarea resurselor publice este efectuată și de înalți oficiali ai statului. Și aceasta în condițiile în care se cere cetățenilor să accepte sacrificii.
Pentru că ați adus în discuție liberalizarea contului de capital, până în 2014 România trebuie să dea liber la vânzarea de terenuri câtre străini. Suntem pregătiți?
Eu aș fi încercat să negociez o perioadă mai lungă; aș încerca acum să obțin o prelungire. Aș avea o politică agrară mult mai viguroasă. L‑am auzit pe ministrul Agriculturii, Fuia, vorbind despre necesitatea înființării unei bănci a fermierilor. Sunt de acord. De ani de zile pledez pentru așa ceva, deoarece băncile comerciale nu au apetit să finanțeze agricultura. Ar trebui ca o asemenea bancă să fie susținută cu fonduri europene; statul trebuie să se implice în dezvoltarea logisticii agricole, pentru a ajuta fermierii.
Cum judecați privatizarea companiilor de stat?
Nu susțin privatizarea în orice condiții și consider că este bine ca România să nu piardă controlul în domenii stategice. De ce nu am avea o companie autohtonă cum este CEZ? Iureșul privatizărilor nu este justificat, mai ales într‑un an electoral. Guvernul actual trebuie să fie preocupat de trei chestiuni, în principal: să aibă grijă de bugetul public, să nu risipească resursele; să nu fie privatizate companii în orice condiții; să fie organizate alegerile în mod corect, deoarece țara are nevoie de un guvern solid, cu o susținere parlamentară puternică. Criza nu s‑a terminat încă. Părerea mea este că nu trebuie să se renunțe la controlul asupra unor companii-cheie din sectorul energetic. Nu aș privatiza Romgaz și Hidroelectrica. Drept este însă că trebuie să fie îmbunătățit radical managementul lor, să nu mai fie permisă extracția de rente „băieților deștepți” și altora. Valorificarea resurselor noastre reclamă capital, deci și investiții străine. Dar trebuie ca exploatarea resurselor să se facă printr‑o distribuție echitabilă a câștigurilor. Este neavenită, în opinia mea, listarea unor companii cu scopul de a resuscita bursa. Bursa este un instrument, nu un scop în sine și nu poate fi învigorată de câteva privatizări; ea depinde de ce se întâmplă în Europa, în lume. Nu sunt de acord cu aprecierea președintelui Traian Băsescu că avem potențial pentru a crea locuri de muncă numai în industria minieră. Este ca și cum ai spune că în România are sens să se facă investiții numai în minerit. Poate că el a avut în vedere contextul internațional nenorocit, dar mesajul nu este inspirat. România nu este o țară de Lumea a treia, cu toate minusurile ei. Se pot face investiții în România, în numeroase sectoare. Drept este însă că trebuie să combatem corupția, evaziunea fiscală, politizarea instituțiilor publice. Și trebuie să avem o viziune de dezvoltare a țării, ce nu se poate rezuma la aranjamente cu FMI și UE.
Dar nu sunt aceste privatizări menționate în acordul preventiv convenit cu FMI?
FMI și Comisia nu ar trebui să impună României ce și când să privatizeze. În schimb, ele trebuie să pretindă o bună guvernanță a companiilor de stat și, atunci când nu se poate altfel, privatizare. Nu este firesc să accepți să cedezi controlul autohton asupra unor porțiuni nodale din sectorul energetic. Trebuie însă să știi să negociezi. Ce ți se cere este să diminuezi arierate, să diminuezi ineficiența, să lupți cu risipa și hoția din firme de stat, din bugetul public în general. Acordul încheiat în 2009 cu instituțiile financiare internaționale a avut carențe. Trebuiau puse drept condiționalitate absorbția de fonduri europene și creșterea veniturilor, prin combaterea evaziunii fiscale.
Care sunt perspectivele economice pentru acest an?
Dacă recesiunea nu va fi blândă în Europa, este dificil să avem creștere de 1,5%, în 2012. Situația va rămâne complicată ani de zile. Trebuie să regândim modelul de creștere, să folosim mai mult economisirea internă pentru creștere economică, să avem preocupare față de ramurile cu valoare adăugată înaltă. Trebuie să avem o politică industrială, să valorificăm resursele naturale în mod inteligent, în folosul cetățenilor români. Trebuie stopată deteriorarea învățământului.
Ați intrat, de curând, în echipa de economiști a USL. De ce ați luat această decizie?
Am fost solicitat să devin consultant al USL și am acceptat. Ideile mele sunt în general cunoscute, dar sunt lucruri pe care le poți influența mai bine dintr‑o asemenea ipostază. Pentru a judeca USL amintesc că dreapta și stânga s‑au întâlnit și în guvernarea CDR‑ului (alianță politică și electorală înființată în 1992 ca opoziție la guvernarea Frontului Salvării Naționale și care a câștigat alegerile în 1996, guvernând până în 2000 – n.r.). Și guvernarea ultimilor ani, proclamată de dreapta, conține o formațiune politică definită ca de centru stânga.
