După 45 de ani de dictatură comunistă, în care puterea a fost concentrată în mâinile liderilor comunişti şi exercitată discreţionar, prin intermediul nomenclaturii şi poliţiei politice, după alţi 15 ani de „democraţie originală”, cum a denumit fostul preşedinte Ion Iliescu acea perioadă în care s-a cristalizat un veritabil stat mafiot, bazat pe fraudă, corupţie şi impostură, modernizarea statului se anunţa un proces extrem de anevoios dar vital pentru relansarea României, proces a cărui esenţă consta în trecerea puterii din mâinile unor vaste grupuri de interese sau ale politicienilor ce le serveau, în sarcina instituţiilor legal-raţional-birocratice, care să funcţioneze exclusiv pe bază de legi, standarde şi proceduri, indiferent cine se află la putere, indiferent cine este preşedinte, prim ministru sau care este coaliţia de guvernare.
După opt ani de prezidenţiat Băsescu, modernizarea statului român pare a avea cu totul alt rezultat decât cel dorit. Sau promis electoratului. Un rezultat dramatic, mai ales pentru o ţară membră a Uniunii Europene. Suspendarea preşedintelui şi perioada de incertitudine de până la aflarea verdictului Curţii Constituţionale a blocat instituţional şi economic ţara. Toată lumea, de la simpli funcţionari, la mari investitori străini aşteaptă să vadă dacă Traian Băsescu va rămâne sau nu preşedinte. Situaţie total anormală pentru un stat de drept, chiar şi fragil, sau pentru o democraţie, chiar şi emergentă.
O simplă comparaţie relevă diferenţa abisală între ceea ce trebuia să fie rezultatul procesului de modernizare a unui stat fost comunist şi situaţia actuală din România. Cu doi ani în urmă, preşedintele Poloniei şi zeci de figuri de prim rang ale elitei politice şi culturale poloneze şi-au pierdut viaţa într-un tragic accident aviatic. În România, numeroşi comentatori anunţau deja iminentul colaps politic şi economic al Poloniei. Polonezii, însă, au depus flori în memoria celor dispăruţi, au ţinut un moment de reculegere, iar ţara a mers mai departe fără nici o sincopă. Criza economică a fost ca şi inexistentă, fondurile europene au fost absorbite sută la sută, tocmai pentru că sistemul a funcţionat ireproşabil indiferent cine s-a aflat la putere, sau chiar şi în momente când nimeni nu se mai afla la vârful puterii.
În România, o simplă suspendare a preşedintelui a aruncat ţara în haos. Pentru că procesul de modernizare a statului, desfăşurat sub prezidenţiatul Băsescu, nu a urmat modelul democraţiilor europene, din a căror familie, cel puţin formal, România face parte, ci mai degrabă modelul aşa zisei „democraţii dirijate”, dezvoltat de Vladimir Putin la Moscova, dar şi de alţi lideri autoritari din foste state sovietice. Ce-i drept, o variantă soft a „democraţiei dirijate”, date fiind limitările impuse de apartenenţa României la Uniunea Europeană şi la NATO.
Trist este faptul că şi unele cancelarii occidentale s-au obişnuit să considere România drept un soi de „democraţie dirijată” în care este indicat să discuţi cu Omul de Fier de la Cotroceni şi despre exploatarea gazelor de şist sau a gazelor de pe platforma continentală a Mării Negre, şi despre exploatarea aurului sau a cuprului, şi despre mari contracte de infrastructură, sau despre marile împrumuturi pe care le-a luat România în locul zecilor de miliarde de euro ce i s-ar fi cuvenit gratis de la Uniunea Europeană. În acest context, trebuie reevaluată cu toată atenţia afirmaţia lui Traian Băsescu privind echivalarea suspendării sale cu o lovitură de stat, tocmai pentru că o „democraţie dirijată” este special construită în jurul unei persoane şi pentru menţinerea la putere a acelei persoane.
