În urmă cu două săptămâni eram la Madrid, în timpul protestelor antiguvernamentale şi confruntărilor dintre manifestanţi şi poliţie, relatate pe larg de ziarele şi televiziunile din Italia, uneori exagerând – mai ales televiziunile – amploarea şi violenţele.
Aflându-mă întâmplător în una din zonele fierbinţi, am avut un sentiment, dar nu de teamă – aveam în minte proteste mult mai violente, precum cele organizate la Trieste imediat după al II-lea Război Mondial, cele din anii 1970, luptele de stradă care au avut loc la Genova în 1960 sau cu ocazia summitului G8 -, ci de preocupare, o preocupare care mergea dincolo de o simplă temere, fiind mai degrabă o reală nelinişte, scriu cei de la Presseurop.
Cauzele aflate la originea protestelor, care sunt de înţeles – condiţiile de trai din ce în ce mai grele pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni, dificultăţile în asigurarea cerinţelor fundamentale ale populaţiei (servicii medicale, asistenţă socială, pensii, locuri de muncă) – mi-au transmis o stare de tristeţe greoaie şi confuză, am simţit, fizic, neliniştea unui viitor sumbru şi a unei vieţi nenorocite şi umilitoare. Aveam un sentiment de nesiguranţă asemănător cu cel evocat recent de sociologul Zygmunt Bauman.
Lipsă de perspectivă şi dezamăgire
Acest sentiment al unui viitor frustrant şi opac nu preocupă în mod direct generaţia mea; la fel cum se întâmpla cu bătrânii din cărţile lui Italo Svevo, pe noi nu ne interesează în mod personal viitorul, universul nostru este prezentul, pe care îl acceptăm şi îl savurăm când ne place şi îl evităm când ne provoacă suferinţă. Cei de vârsta mea nu simt melancolie din cauza incertitudinii sau lipsei de perspectivă; în general, deja ne-am tras la momentul oportun cărţile de joc, cărţi care ne conferă probabilitatea de a ne descurca bine în perioada care ne interesează.
Dar, cei pentru care acum începe etapa vieţii în care decid existenţa, calitatea şi sensul acesteia se simt blocaţi în tentativa de a culege roadele, de a construi propria lume, de a pune în valoare dreptul la fericire prevăzut în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite.
În acest context, dezamăgirea îi cuprinde nu pe cei care se tem pentru ei înşişi şi care continuă să trăiască din resursele care le sunt suficiente; ci sunt cuprinşi de dezamăgire în primul rând pentru că se tem pentru alţii care le sunt apropiaţi – copii, nepoţi -, dar şi pentru că suntem toţi responsabili de destinele tuturor şi nu putem fi fericiţi dacă suntem înconjuraţi de tristeţe, nu putem fi cu adevărat vii într-o lume stinsă.
Senzaţia unui apus al Europei
În acelaşi timp, ziarele de la Madrid vorbeau de tendinţe separatiste din ce în ce mai intense în Catalonia, despre involuţia şi efectul de paralizie asupra întregii Spanii, un stat mare şi esenţial, şi asupra Europei în general. Există senzaţia unui apus al Europei. Aceste proteste, similare cu cele organizate în alte regiuni ale Europei, nu păreau a fi expresia unei rebeliuni politice, unui proiect alternativ al viitorului, discutabil sau inacceptabil; nu reprezentau imaginea unei armate care atacă, ci mai degrabă a unor trupe care participă la ceremonia de coborâre a drapelului.
Uniunea Europeană – cu comisiile sale, cu elementele bizantine, cu atitudinea de precauţie, cu necesităţile de compromis, cu blocajele în voturile statelor membre, cu infinitele negocieri care conduc la situaţii de impas – părea şi pare distantă, precum împăratul din celebra parabolă a lui Franz Kafka al cărui mesaj este transmis pe străzi dar nu ajunge niciodată.
În acelaşi timp, alimentate de criza economică, se răspândesc tendinţe naţionaliste, specificităţi locale, veleităţi separatiste obtuze şi odioase, în agitaţia absurdă pe care orice naţionalitate sau etnie – care, evident, trebuie să aibă posibilitatea de a se dezvolta pe deplin – o manifestă pentru a deveni stat (Elveţia ar urma să fie împărţită în patru state, un lucru pe care elveţienii nu sunt dornici să îl facă), închizându-se într-o izolare detestabilă, totul pentru a depăşi criza economică.
Unica noastră realitate posibilă, singura care poate garanta siguranţă şi stabilitate, este Europa. Un stat european, un stat în adevăratul sens – federal, descentralizat, însă având coeziune şi o autoritate convingătoare, precum Statele Unite ale Americii – o Europă în care actualele state naţionale să devină regiuni, fiecare cu propria autonomie, dar fără drepturi de veto asupra deciziilor unui guvern care să conducă în mod real, nici dreptul de a elabora legi aflate în contradicţie cu principiile unei Constituţii europene. Un stat european a cărui autoritate să se bazeze nu pe avertismente, ci pe eficienţa unui cadru legal real.
Un stat european autentic este unica posibilitate de a avea un viitor demn. În momentul de faţă, problemele nu mai sunt naţionale, ci ne vizează pe toţi; este ridicol să avem legi diferite, în state diferite, spre exemplu privind imigraţia, la fel cum ar fi ridicol să avem legi diferite la Bologna şi Genova.
Un stat european în adevăratul sens ar facilita reducerea multor costuri, spre exemplu pentru nenumăratele comisii, reprezentanţe şi instituţii parazitare. Europa este o mare putere şi este dureros să o vedem redusă atât de frecvent la un grup de membri care au disensiuni sau, mai rău, la o adunare precaută fără o putere reală.
Pentru a se ridica la înălţimea aşteptărilor, pentru a deveni cu adevărat Europa, Uniunea Europeană trebuie să fie guvernată cu determinare şi autoritate, fără valori ecumenice false şi fără temerea de a-i sancţiona pe cei care vor să îşi cureţe propriile case aruncând gunoiul în curtea vecină.
O comunitate politică fără instrumentul războiului
Probabil că Uniunea Europeană nu este în măsură să acţioneze cu suficientă fermitate, dar, dacă va rămâne aşa, acesta va fi sfârşitul său, o stingere treptată a luminilor într-un cinematograf din care spectatorii pleacă. Pentru prima dată în istorie, se încearcă crearea unei mari comunităţi politice fără instrumentul războiului.
Dar tocmai pentru evitarea războiului este nevoie de o autoritate funcţională; lipsa de decizie nu este democraţie, ci moartea acesteia. Dacă există senzaţia că Europa unită este pe cale să se prăbușească, este natural ca toți cei care cred în ea să resimtă acel sentiment de nelinişte şi deprimare pe care l-am experimentat în seara aceea la Madrid.
Acest lucru nu înseamnă totuşi să ne lăsăm pradă melancoliei; nu suntem în lume pentru a ne lăsa în voia stărilor sufleteşti, sentimentelor de melancolie. Fie că ne simţim bine sau nu, trebuie să continuăm eforturile pentru ceea ce este drept şi pentru evitarea răului, cu convingerea că actuala stare de fapt nu va prevala.
Disconfortul şi oboseala pesimistă sunt un rău care trebuie combătut de cât mai multe persoane şi pe o arie din ce în ce mai largă. Citind cu încredere documentele fundamentale ale fondatorilor ideii Europei unite – cum ar fi Manifesto di Ventotene, scris de Altiero Spinelli, Ernesto Rossi şi Eugenio Colorni -, ne dăm seama cu siguranţă că, în acea epocă teribilă, cum spunea Karl Valentin, un genial dansator de cabaret şi un model pentru Bertolt Brecht, viitorul era mai bun.
