Sunt de inteles și nostalgiile unor economiști referitoare la copilaria cu lingura de lemn și panica rezultată din lipsa capacității de anticipare a evenimentelor economice, dar România actuală are nevoie de alte repere și direcții de evoluție.
Singura soluție de depășire a impasului este un deficit care să fie direcționat către investiții cu potențial de multiplicare, inclusiv după extragerea comisioanelor inerente. Refacerea economiei reale fără forțări egomaniace de atingere a țintelor nominale este necesară pentru a ieși din spirala indusa de programele successive de austeritate.
Lipsa capacității de finananțare este aparent motivația pentru care nu se permit deficite și nu se investește. În realitate, este din nou un exercițiu similar cu cel care a justificat forma și supradimensionarea acordului cu FMI. Atunci, alte țări mai inspirate au avut abordări diferite : Cehia a contestat mărimea sumei, Polonia a intrat într-un acord condiționat fără să tragă banii și să-i blocheze fără sens, Turcia a negociat condițiile până nu a mai fost nevoie de ajutor. Doar în cazul României a fost necesară o mare spaimă mediatică, pentru ca după nici o lună de la declarații optimiste să poată justifica necesitatea unui acord imens de finanțare.
Actuala crizare pe tema finanțării nu este decât menită să justifice o prelungire a acordului, corectitudinea deciziilor anterioare și o menținere a interesului media pentru anumiți corifei ai economiei românești.
În primul rind nimic din situația globală nu s-a schimbat peste noapte și, prin urmare, nu ar trebui să asistăm la panici dacă respectivele segmente ar fi conectate la realitate. Deficitele ar trebui să alimenteze investițiile și transferul de tehnologie care, în viitor (pe o perioadă mai lungă decât deficitele), vor contribui la creșterea bunăstării și la rambursare. Deficitele ar trebui dimensionate după regula lui 44.
O creștere zero nu va permite replătirea deficitelor și a costului finanțării oricât de mici și le imaginează unii. Finanțarea deficitului bugetar. Nimic mai simplu chiar și după greșelile recente. Printre greșeli merita menționate:
1) șicanele receptate de Ministerul Finanțelor în finanțarea în moneda locală din partea politicii monetare prin volatilitatea crescută a dobânzii pe termen scurt și prin inexistența lichidității și instrumentelor de refinanțare pe termen lung . Aceste șicane au făcut ca suma tampon a Trezoreriei să fie diminuată și maturitatea datoriei să fie alarmant de mică în contextul atingerii plafonului de expunere pe stat al unor bănci;
2) refuzul de a lua sume mai mari și de a emite mai des eurobonduri sub falsul pretext că banii din rezerva valutară eliberați contra club-loanuri sunt mai ieftini. Aceste sume au fost luate pe termene mai scurte, au limitat diversificarea și, cel mai important, au preluat sume care ar fi trebuit să finanțeze sectorul real la costuri mai mici. Rezervele au fost micșorate în acest fel, probabil deoarece devenea bătătoare la ochi supradimensionarea lor și, implicit, inutilitatea dimensiunii finanțării de la FMI;
3) menținerea dobânzilor ridicate, restrictivitatea condițiilor monetare, în sens larg, precum și discursul de întărire a politicii monetare au urcat curba dobanzilor și au micșorat lichiditatea la maturități mai lungi;
4) existența rezervelor minime obligatorii inclusiv pentru noi sume aduse în sistem și pentru sumele împrumutate de la BERD și IFC pentru finanțarea companiilor locale constituie un semnal clar pentru bănci și investitori că nu sunt bineveniți în România. Nu este de mirare reorientarea finanțărilor în condițiile în care sunt “taxate” până și sumele noi cu 20%.
Deficitul bugetar de 4%(+/-1%) destinat investițiilor se poate finanța atât în moneda locală, cât și în valută. România încă mai are propria monedă. Dacă este să credem iar autoritățile referitor la inflația pe care o anticipează, de 2% până la 4%, care este un nivel optim pentru România în aceste timpuri, este suficient spațiu pentru creșterea lichității în moneda locală prin reducerea rezervelor. În plus, deficitul de cerere ca expresie a pauperizării va menține în jurul nivelului optim orice pusee de lichiditate în exces.
Spaimele legate de o eventuală depreciere nu își au rostul fără complicitatea BNR. Rezervele valutare excedentare transformă România de facto într-un consiliu monetar similar Bulgariei, având mai multă valută decât masa monetară în circulație. Altfel spus, nu există atâtă monedă locală câtă valută poate fi oferită. Într-o piața cu un regim valutar de flotare controlată, dar cu structura de consiliu monetar, deprecierea nu este posibilă decât ca demonstrație de forță a BNR. România, pentru a se dezvolta, are nevoie să împrumute bani care să ajungă direct în economie. Momentan, aceste sume sunt investite în obligațiunile altor state.
Reducerea dobânzilor la lei ar trebui realizată de urgența și în pași mari. Această măsura nu este menită a ajuta economia să iasă din stagnare, dar ar reduce și costul de finanțare al statului. Reducerea costului de finanțare fără restabilirea creșterii economice nu replătește împrumuturile, dar ajută la reducerea serviciului datoriei.
Reducerea nivelului rezervei minime obligatorii la valuta de la 20% are multiple efecte benefice: de la cresterea sumelor disponibile pentru creditarea economiei si a defictului, pina la reducerea costului. In plus, se transmite un mesaj foarte important si anume ca Romania nu pune, in acest moment, bariere de intrare capitalului. Rezerva minima impusa sumelor nou venite si la finantarile de la organisme gen BERD si IFC ar trebui sa fie ZERO. Spaima referitoare la iesirea fondurilor nu ar avea obiect daca mediul investitional ar fi propice si investitorii nu s-ar trezi sicanati de suprareglementare si supraveghere ingusta.
In cazul finantarii din exterior exista mai multe geografii si investitori care nu au fost convinsi, dar care au apetit pentru investitii in Romania: US, Asia , America de Sud. Exista lichiditate excedentara in lume destinata tarilor emergente (cum ar fi Romania), insa pentru a o atrage, aceste tari trebuie sa spuna o poveste izvorita dintr-o mentalitate de crestere. Proiectele de investitii nu trebuie finantate exclusiv de stat, ci si de parteneri privati straini si romani. Este important ca partenerii locali sa fie inclusi in consortii pentru a depauperiza antreprenoriatul roman si a asigura transferul de know-how.
Pierderile masive pe care le au in continuare bancile sunt legate de incapacitatea economiei sa creasca. Din punct de vedere al rentabilitatii investitiei in Romania, ar fi mai mult decit interesate sa participe la finantarea revenirii cresterii. Dar asta, doar intr-un mediu propice afacerilor. Bani exista in lume, bani exista in rezerve investite in obligatiunile altora, doar mentalitatea de crestere si controlul puseelor de panica inca nu exista in Romania.
