de Octavian Bădescu
O întrebare esențială din perspectivă economică este “cât valorează Pământul?”
Cui îi pasă? Primului om de pe Pământ (Adam) nu avea cum să-i pese, pentru că îl avea pe tot la dispoziție. Adam nu avea astfel de dileme legate de proprietate și de valoare. Pentru Adam, ca și pentru ceilalți oameni, Pământul nu are nicio valoare înaintea vieții lor, nicio utilitate după moartea lor, iar valoarea are însemnătate doar în relațiile de schimb dintre un număr de minim doi oameni.
Prin urmare, valoarea Pământului pentru Adam, dacă ne propunem să o cuantificăm, nu putea fi decât una singură: durata vieții lui Adam – măsurată în decenii, în ani, luni, zile, minute, secunde, în orice dorim. Adam nu poate avea nimic altceva decât propriul Timp și propriul Pământ, deci măsurătoarea nu poate fi făcută decât cantitativ, iar pentru a o putea face trebuie să măsurăm tot ceea ce a utilizat / consumat Adam până și pentru a ajunge la o anumită vârstă, în respectiva durată trecută. Singura cantitate de timp disponibila pe Pământ este cea aparținând lui Adam.
Să ne imaginam acum că pe Pământ a apărut și Eva. Pământul este acum al amandoura, teoretic în egală măsură.
Pentru a putea reprezenta această echitate, având în vedere că Eva a apărut după Adam și implicit cantitățile individuale de timp trecut diferă, singura formulă posibilă este aceea de a evalua echitatea prin raportarea la întreaga viață a celor doi.
Mai precis, știm că Adam a trăit (conform Bibliei) 930 de ani, iar faptul că Eva a apărut la 100 de ani distanță după Adam și a murit la 950 de ani sunt simple supoziții.
Când Adam avea 90 de ani, valoarea Pământului era de 90 de ani (cca 47.340.000 minute).
Când Adam avea 200 de ani și Eva avea 100 de ani, valoarea Pământului era de 300 de ani (cca 157.800.000 minute), din care în “contul” lui Adam s-ar fi regăsit cca 105.200.000 minute, iar în al Evei numai 152.600.000).
Când Adam avea 930 de ani, în contul său se regăseau 489.180.000 minute, în al Evei numai 436.580.000 minute, deci masa monetară totală era de 925.760.000 minute.
50 de ani mai târziu, masa monetară ar fi fost doar cu 26.300.000 minute mai mare, doar Eva având 462.880.000, soldul lui Adam rămânând aceiași – 489.180.000 minute.
Iată că, datorită unei speranțe relativ similare de viață a tuturor oamenilor, chiar dacă cineva are 80 de ani și în același timp altcineva are doar 3 ani, pe parcursul vieții lor ei vor avea parte de o masă monetară relativ similară, care reflectă cota lor parte proporțională din valoarea Pământului.
Doar că, într-o societate de doi sau mai mulți indivizi, apare diviziunea muncii și apar schimburile de resurse, de utilități reciproce. Timpul, mai precis reprezentarea să monetară, este menit să măsoare valoarea resurselor schimbate între oameni.
Soldurile Evei și ale lui Adam, valorile de mai sus sunt pur ipotetice și reflectă o situație în care, pe întreg parcursul vieții lor, Adam și Eva nu ar fi cooperat deloc, nu s-ar fi angajat în procese economice de schimb.
În momentul în care Eva culege 100 de mere, din care poate consuma 30 acum și 50 în următoarele zile, iar Adam vânează doi cerbi, din care poate consuma unul singur, surplusurile vor fi schimbate intre ei, ca să nu se strice.
În cazul în care nu recurg la “barter”, o evidență a resurselor cedate trebuie ținută.
Atunci când Eva îi va ceda lui Adam 20 de mere și acesta le va primi, se poate evalua că prețul acestor mere este (spre exemplu 100.000 minute), pe care Adam le va trece în contul Evei. Iar la momentul cedării cerbului, Adam poate primi de la Eva – spre exemplu – 500.000 minute. Soldurile ambilor vor fi astfel diferite de evoluția preconizată inițial, însă niciunul nu va putea fi, pe întreaga durată a vieții sale, doar un beneficiar al resurselor celuilalt, decât în limita soldului sau.
În măsura în care, la momentul morții, soldul contului propriu este pozitiv, aceasta va însemnă că ai utilizat / consumat în timpul vieții mai puține resurse naturale decât ai fi fost natural îndreptățit și timpul oferit altora a fost perceput ca mai valoros sau mai mare decât ceea ce ai primit de la semenii tăi. Prin urmare – moștenirea acestui surplus de către cei stabiliți de către tine este justificată din perspectivă morală și economică.
Ideea e clară – din perspectivă economică, natura valorează cât reprezentarea monetară a stocului total de timp trecut aflat în posesia celor care populează la orice moment Pământul.
Dacă Adam și Eva beneficiază fiecare de câte 50% din Pământ / Natură, abundența de resurse probabil că le va creste productivitatea timpului și vor avea suficiente beneficii, o calitate a vieții și poate și ceva timp liber. Dacă vor colabora și își vor împărți munca, speculandu-și fiecare abilitățile de a fructifica aceste multe resurse, apoi vor face schimburi, vor fi chiar și mai productivi.
Chiar și în cazul în care Adam ar stăpâni 95% din Pământ, iar Eva doar 5%, echitatea în distribuția inițială a masei monetare va face ca valoarea resurselor reale (Pământ) lui Adam să fie mai mică, acesta beneficiind de o abundență de resurse, dar pe care nu va avea timp să le consume și să le exploateze pentru a depăși semnificativ nivelul de subzistență, va trebui să se angajeze în procese de diviziune a muncii.
Pe de alta parte, Eva cu partea ei de Pământ și cu timp excedentar, deși fără să aibă la dispoziție toate resursele pentru a-și maximiza productivitatea, poate că va avea suficient pentru a-și satisface propriile nevoi, dar nu va avea suficient surplus de resurse pentru a i le pune la dispoziție lui Adam. Astfel că Adam va fi nevoit să îi pună la dispoziție Pământ (excedentar) Evei, care, cu surplusul de timp, îi va putea produce resurse lui Adam. Dar Adam va trebui să îi achite cu resurse contravaloarea acelui timp, la un preț care să fie motivant. Productivitatea crescuta și datorită resurselor suplimentare la care are acum access, îi va permite Evei achiziționarea de beneficii viitoare, resurse disponibile excedentare, inclusiv de timp. Cantitatea de timp de viață relativ egală a lui Adam și a Evei, coroborată cu o cantitate inegală de resurse naturale disponibile, nu va maximiza însă productivitatea resurselor, limitând potențialul.
Nevoile sunt acoperite cu resurse naturale. În situația în care Eva ar fi lipsită complet de posibilitatea de a utiliza partea indispensabilă ei de resurse naturale, neputând supraviețui doar cu “timp”, ar fi realmente nevoită să își ofere întregul timp lui Adam, care – fiind stăpân al întregului Pământ – va fi foarte tentat să îi lase în schimb Evei doar partea din resurse necesara subzistenței acesteia, fără vreun surplus, pentru a o determina să-și ofere permanent timpul pentru beneficiul lui Adam și să nu aibă nici timp să se gândească că e exploatată și de unde vine această exploatare și cum ar putea să se opună ei. Eva va fi dependentă, sclavă a lui Adam.
Fiind sclavă și înțelegând că, oricât efort ar depune, nu va obține decât resursele necesare subzistenței, Eva își va modifica rațional comportamentul, minimizandu-și efortul și randamentul pentru că nu va mai fi motivată de posibila proprietate asupra surplusului, care îi va permite libertatea, adică să facă ceea ce vrea ea cu timpul.
Asupritorul Adam, observând aceasta, devine nevoit să-și pună mintea la contribuție și să găsească o formulă prin care să o păcălească pe Eva. Și Adam inventează “bani fiat”, pe care Eva este obligată să îi primească în schimbul timpului ei de muncă, bani pe care tot el îi produce, fară costuri, într-o cantitate însă din ce în ce mai mare, superioară creșterii producției, generandu-le diminuarea puterii de cumpărare.
Asfel, degeaba primea Eva bani, consuma pentru subzistență și își punea surplusul deoparte, că acel surplus putea cumpără (tot de la Adam) din ce în ce mai puține lucruri în viitor, obligând-o să își cedeze în continuare timpul lui Adam. Iar dacă dorea să consume mai mult, era nevoită să se îndatoreze tot la producătorul de bani fiat (Adam), care îi mai percepea și o dobândă, obligând-o pe Eva să muncească nu doar cât pentru a returna împrumutul, ci și pentru a putea plăti și dobândă.
Tot Adam o mai și certa că nu economisește și că prețurile cresc pentru că nu e ea suficient de productivă, nu sufla o vorbă despre faptul că el putea multiplica bani cu o viteză mereu mai mare, transformând – ingenios, ce-i drept – sclavia în cvasi-sclavie.
Și același Adam o obliga pe Eva ca, din bani fiat primiți, să achite și costurile de creștere a copilului ei, de educare, deși respectivul copil va urma ca la momentul maturizării să-și vândă timpul tot lui Adam. Ba chiar și drumul pe care Eva îl folosește că să vina la lucru pe Pământul lui Adam.
Iar pentru când Eva nu va mai putea munci, Adam îi reține obligatoriu o parte din remunerație cu care Eva și-ar fi putut cumpără două ouă, pentru a-i da înapoi peste mulți ani bani fiat suficienți pentru a-și cumpără Eva un singur ou. De la Adam, binenteles, căruia trebuie ca Eva să îi fie recunoscătoare că îi asigură “un loc de muncă” și că o ferește de “pericolul deflației”, adică de “riscul” de a cumpăra în viitor mai multe resurse cu banii munciți în trecut sau în prezent și economisiți.
Frumoasă corabia, meșteri cârmacii, nu-i așa? Iar societatea a evoluat în raport cu perioada sclaviei, nu-i așa? Orice asemănare cu realități prezente este pur întâmplătoare.
Practic, cine deține posibilitatea de a emite bani fiat ca unic instrument de schimb, de a decide cine sunt primii cu acces la ei și cine deține dreptul de a exploata resursa naturală la costuri mici, poate forța pe alții (și o și face) să-și vândă permanent tot timpul, abilitățile și competențele, pentru a transforma cu ajutorul lor resursa în bunuri și servicii, în elemente de capital / rezerve.
Acestea nu sunt însă proprietate a celor care au realizat transformarea utilizându-și timpul individual (resursa finită și neregenerabila), ci a celor care dețineau resursele naturale (unele finite și neregenerabile, altele regenerabile) și posibilitatea de a achita timpul cumpărat cu bani fiat (cvasi-nelimitați), cu o sumă care pentru majoritatea asigură exclusiv o subzistență exclusiv pe perioada vinderii timpului, creșterea și formarea fiind achitate de către alții, iar pensiile returnând o sumă inferioară ca putere de cumpărare contribuțiilor.