Parteneriatul public-privat, pe scurt PPP, s-a dezvoltat la începutul anilor ‘80 în SUA ca modalitate de soluţionare a şomajului în zonele urbane aflate în declin industrial, prin furnizarea de servicii publice într-o combinaţie stat-sector privat. Sistemul a fost reglementat prin Legea publică “Job Training Partnership Act”, din 1 octombrie 1983 (la nivel federal). Din sfera furnizării serviciilor publice, sistemul de parteneriat public-privat s-a extins ulterior şi în alte domenii, inclusiv pentru lucrări în infrastructură, fiind preluat treptat şi de alte ţări occidentale.
Sistemul de parteneriat public-privat nu este deloc cunoscut în România, deşi se vorbeşte excesiv despre acest subiect cu orice prilej. Mai cu seamă când se construieşte un drum. O perioadă scurtă de timp chiar s-a folosit acest sistem şi la noi. Prima reglementare a parteneriatului public-privat s-a făcut prin Ordonanţa Guvernului nr.16/2002. Potrivit art. 1 din această ordonanţă, parteneriatul public-privat era un contract ce permitea proiectarea, execuţia şi exploatarea în concesiune a unei lucrări de construcţii. Ordonanţa Guvernului nr.16/2002, care este creaţia Ministerului Transportului din vremea guvernării dlui Mitrea, limita excesiv sfera de cuprindere a parteneriatului public-privat, fixând, totodată, o procedură de selecţie de oferte netransparentă ce favoriza ocolirea competiţiei deschise pe bază de licitaţii şi furtul de idei din oferte tehnice concurente.
Ordonanţa Guvernului nr.16/2002 a fost abrogată prin OUG nr.34/2006 privind achiziţiile publice. Dar, într-un interval de trei ani, nu a apărut nicio reglementare privind parteneriatul public-privat, aşa încât sistemul nu poate fi aplicat. Guvernul României doreşte să introducă o nouă lege a parteneriatului public-privat, în care acest sistem se asimilează cu concesiunea, exact ca şi în legislaţia abrogată. Această concepţie prevalează deja în ghidul care a fost postat pe pagina de internet a Ministerului Finanţelor Publice cu câtva timp în urmă, ceea ce demostrează că nu au fost studiate în mod serios Cartea Verde a Comisiei Europene şi nici Ghidul UE privitor la parteneriatul public-privat. Eu le atrag atenţia să trateze subiectul cu atenţie, acum când proiectul de lege nu a fost aprobat în Guvern.
Potrivit celor două documente ale Uniunii Europene pe care le-am menţionat, parteneriatul public-privat se referă la forme de cooperare între autorităţi publice şi sectorul de afaceri cu scopul de a asigura fondurile pentru construcţia, renovarea, managementul sau mentenanţa unei infrastructuri sau pentru furnizarea unui serviciu. Prin urmare, sunt două domenii de utilizare a PPP: infrastructura şi serviciile. Parteneriatul public-privat trebuie să furnizeze capital adiţional fondurilor publice, un management alternativ şi valoare adăugată consumatorilor, printr-o utilizare optimă a resurselor şi o împărţire a riscurilor, acestea fiind ţintele economice ale sistemului.
Totodată, parteneriatul public-privat se stabileşte prin competiţie de oferte în baza legislaţiei de achiziţii publice şi de concesiune. Aşadar, parteneriatul public-privat nu se asimilează cu concesiunea sau cu un contract de construcţii. În baza PPP se pot face nu numai lucrări de drumuri, dar, în acelaşi timp, se pot furniza servicii sociale, ori se pot lansa în fabricaţie noi produse ca rezultat al cooperării între companii publice şi cele private. Dacă parteneriatul public-privat se reduce la o concesiune de lucrări în infrastructură, multe oportunităţi de investiţii dispar, iar cetăţeanul are de pierdut.
Profil
>Valentin M. Ionescu este director general al companiei Unic Management Consulting. A fost preşedinte al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi ministru al Privatizării (1997-1998)
