Una dintre ultimele propuneri care poate fi încadrată în această categorie este aceea de amânare cu un an a plăţii principalului la împrumuturile contractate de întreprinderile mici şi mijlocii. Există câteva probleme majore cu această sugestie care arată, în primul rând, superficialitatea şi lipsa de unitate, în general, a setului de măsuri anticriză promovate atât de ineficient de actualul Guvern.
În primul rând, secvenţa măsurilor este cel puţin ciudată. Acum o jumătate de an, Guvernul introducea impozitul forfetar, eliminând practic de pe piaţă firmele mici, lovite advers de efectele crizei. Consecvenţa politicilor de sprijinire a IMM-urilor ar fi trebuit să existe de la bun început, evitându-se aplicarea acestei taxe de a rămâne în afaceri. În al doilea rând, timing-ul acestei măsuri lasă de dorit. Deja, efectele crizei se fac simţite în economie de un an. O companie care a reuşit să supravieţuiască până în prezent fără întârzieri la plata datoriilor (o precondiţie a criteriilor de eligibilitate) este foarte probabil că va reuşi să o facă şi de acum încolo.
Unul dintre dezavantajele acestei măsuri este posibila recompensare a unui management deficitar. O consecinţă a crizelor economice este şi selecţia companiilor într-o economie de piaţă funcţională. Amânarea rambursării împrumuturilor, fără nici un cost, poate masca în fapt ineficienţa anumitor firme.
În acest sens, o soluţie de sprijin mai eficientă economic ar fi fost un plan de rostogolire a împrumuturilor IMM-urilor la o rată penalizatoare redusă. Astfel, efectele discreţionare ale unei asemenea măsuri s-ar fi redus.
Şi, nu în ultimul rând, situaţia conjuncturală în care acest tip de măsuri se aplică are o importanţă aparte. Această idee pare să se fi concretizat în urma unei iniţiative similare sprijinite de către guvernul italian. Însă această conjunctură este în mod semnificativ diferită în România şi în Italia. Italia are un sistem bancar fragmentat, cu foarte multe bănci regionale care finanţează businessuri locale. Astfel şi legătura între aceste bănci şi IMM-uri este mult mai puternică, iar avantajele sunt reciproce. Competitivitatea nu este tocmai punctul forte al firmelor italiene, iar măsurile cu efect implicit protecţionist nu sunt nici ele tocmai puţine în Italia. În mod clar, dacă România ar dori să urmeze un model economic care să încurajeze competitivitatea şi concurenţa, Italia nu ar fi cel mai bun exemplu.
Partidele politice din România ar trebui să-şi revizuiască politica măsurilor de “copy&paste” prin care adoptă idei luate “de-a gata” din Europa. Măcar o analiză conjuncturală, dacă nu şi de impact în perspectivă, ar fi un minimum pe care acestea le-ar putea face înainte să le lanseze.
>Laurian Lungu este managing partner al institutului de previziuni macroeconomice Macroanalitica
