În documentul concluziilor ultimului Consiliu European există un paragraf care marchează un acord pentru ca Banca Centrală să intervină în caz extrem de criză a datoriei suverane. Nu este vorba de ceva subînțeles: este scris negru pe alb pe o hârtie pe care Rajoy o poartă cu sine de parcă ar fi un pașaport moral. De asta președintele [Guvernului spaniol] rămâne perplex în fața indicilor financiari și se tot miră în particulat de ceea ce consideră un neajuns incredibil. Nemulțumirea sa este foarte clară; înțelege că instituțiile europene nu se iau pe ele însele în serios. Poate în acest moment, cu prima de risc și bonurile pe cale de a fuziona, deja și-a dat seama că problema poate nu constă atât în lipsa de seriozitate comunitară cât într-o intenție nedeclarată, dar fermă, de a forța o salvare a statului. Impasibilitatea lui Mario Draghi nu poate fi altfel decât strategică; dar în spatele gesturilor și chiar a deciziilor oficiale pare să existe o dorință de a impune condamnarea Spaniei la o intervenție formală sub amenințarea forțată a suspendării plăților, scriu cei de la Presseurop.
O situație de urgență
Dacă BCE [Banca Centrală Europeană] nu intervine pentru a răci piața cu o cumpărare masivă [astăzi prima de risc este la un maxim, 6,40%, și nu există un anunț al cumpărării de obligațiuni spaniole din partea BCE], asta se va întâmpla pentru că Merkel a spus Nu în particular, în timp ce în public a spus Da, apărând în Bundestag nevoia de a sprijini sistemul nostru financiar. Cu întârzierea cauzată de greșelile sale inițiale, Executivul a îndeplinit, de bine de rău, partea sa din acord; a improvizat – da, improvizat – ajustări dure care au dus la umplerea străzilor de protestatari; și-a surprins proprii votanți cu noi creșteri de impozite și a schițat un buget și mai restrictiv pentru 2013. Degeaba. Piețele au făcut ce au vrut ele distrugând orice speranță fără ca nimeni să nu miște un deget, la Frankfurt , pentru a limita pedeapsa. Neîncrederea este mult mai profundă: nu a cuprins doar Guvernul, ci tot statul. Țara întreagă.
Motive există, desigur, pentru această neîncredere viscerală. Economia foarte îndatorată, opoziția guvernamentală pentru a tăia din structurile administrative, faptul că regiunile autonome s-au opus exigenței de a scădea deficitul, falimentul tehnic al unor comunități, steagul alb ridicat de Valencia, imensul și intactul aparat de puteri teritoriale și locale. Și nemulțumirea cetățenilor care arată o societate incapabilă de a înțelege gravitatea urgenței.
Dar toate acestea existau deja când Consiliul European, Eurogrupul, Ecofin, și toți ceilalți au semnat angajamentul de a acționa prin intermediul singurului instrument posibil al politicii monetare. A fost un quid pro quo din care a lipsit cu serenitate partea contractantă a celei de-a doua părți. Poate că această tăcere se va face auzită la acest sfârșit de săptămână, în singurătatea grădinilor de La Moncloa [sediul Guvernului]; premierul are 48 de ore pentru a verifica dacă l-au – sau ne-au – abandonat.
