Pentru liderii unor tinere democraţii europene aflaţi în culpă, frecvent vehiculata – în ultima vreme – teză a erodării vizibile pînă şi a unor democraţii de veche şi solidă tradiţie, riscă să devină un alibi, o scuză. Dacă şi discipolii calcă pe de lături, cum să li se mai ceară novicilor să meargă drept?
Şi totuşi… În timp ce vechile democraţii îşi recunosc greşelile, tematizîndu-le cauzele înainte de a propune remediile, în unele ţări est-europene, precum România, persistă aproape pavlovian reflexul de a-i reproşa observatorului o proastă percepţie a realităţii. Meteahnă care s-ar putea accentua cînd cei criticaţi sau chemaţi la ordine află că mentorii în ale democraţiei recunosc deteriorarea sau proasta funcţionare a unor mecanisme şi la ei acasă, fenomen curent în faza post-democraţiei. Sau, că democraţia parlamentară suferă pînă şi în occident un proces de deteriorare, de uzură care, din fericire, nu atinge deocamdată decît anumite forme ale ordinii democratice, scriu cei de la Deutsche Welle.
Criza fragilizează democraţia
Criza bîntuie, ameninţînd să se permanentizeze. Firava plantă a democraţiei, sădită în Irak sau Afganistan ori exportată în Maghreb, începe a se ofili, iar în partea de est a Europei, deşi ea promitea să devină viguroasă, frunzele i se îngălbenesc în plină vară. Acumularea acestor semne rele a dus la o sporire a interesului faţă de evoluţia sau involuţia acestei forme de guvernămînt, despre care Churchill, citat aproximativ, spunea că ar fi cea mai proastă dintre toate cu excepţia celor mai rele, care au fost deja încercate.
Reviste de cultură politică, ziare de primă mărime au întocmit în ultimul an adevărate „dosare tematice” consacrate stării de sănătate a democraţiei, publicînd periodic contribuţiile unor specialişti, menite să asigure publicului larg şi interesat accesul la informaţii structurate şi prilejul unor reflecţii mai aprofundate.
Semnele deteriorării democraţiei parlamentare
Sub semnătura lui Herfried Münkler, profesor de politologie la Universitatea Humboldt din Berlin, un eseu publicat în revista DER SPIEGEL atrage atenţia asupra efectelor nefaste ale vitezei şi accelerării proceselor decizionale asupra esenţei democraţiei. Răgazul de a dezbate o decizie sau un proiect de lege cu argumente pro şi contra, obligaţia de a lua în discuţie şi alternativele, de a acorda opoziţiei şansa de a se articula, de a informa alegătorii, este limitat ori redus de stringenţa, de urgenţa cu care trebuie sau se vrea luată hotărîrea. În paranteză fie spus, aici rezidă şi motivele pentru care Uniunea Europeană nu agreează deloc „ordonanţele de urgenţă”…
Eseul profesorului Münkler urmăreşte însă diacronic evoluţia democraţiei parlamentare, născută în Anglia şi America de Nord, în secolul al XIX-lea, concepută astfel încît să poată fi evitate erorile care au dus la apusul democraţiei antice: deciziile poporului au fost dirijate, influenţate subversiv de talentul retoric şi impetuozitatea agitatorică a unor tribuni, favorizînd adoptarea
în pripă a unor hotărîri, în diverse circumstanţe „umorale” sau sub impactul unor evenimente externe.
Aceste defecte răzbat şi se repetă uneori şi în cîmpul de acţiune al actualelor democraţii parlamentare. Deşi autorul eseului nu citează cazul, el este antologic. Catastrofa centralei nucleare de la Fukushima a făcut şi mai impetuoase revendicările ecologiştilor germani de abandonare a exploatării energiei atomice şi de renunţare la depozitarea deşeurilor radioactive pe teritoriul Republicii Federale. Alianţa conservator-liberală aflată la guvernare în Germania nu aderă la aceste deziderate. Totuşi, spre a nu pierde sprijinul electoratului, Angela Merkel nu a ezitat să facă un viraj de 180 de grade spre a veni în întîmpinarea cererilor opoziţiei în materie de politică energetică.
Nevoia de alternative şi obligaţia de a pricepe
Politologul german insistă şi asupra riscului luării – sub presiune de timp – a unor decizii, precum şi asupra obligativităţii existenţei unor alternative, chiar a unui program alternativ la politica guvernului aflat în funcţie, pe care opoziţia, considerată un guvern în rezervă sau în stand by, să-l poată susţine.
In sfîrşit, dar deloc în ultimă instanţă cetăţeanul trebuie să priceapă despre ce este vorba. În linii mari, îndeplinirea acestor condiţii asigură şi buna funcţionare a unei democraţii parlamentare. Care sunt însă cauzele actualei crize prin care trece democraţia parlamentară? O desincronizare între viteza de evoluţie a proceselor economice şi ritmul propriu, specific, sistemului politic.
Băncile şi pieţele financiare impun ritmul deciziilor politice
Băncile şi bursele – scrie Münkler – decid ritmul deciziilor, iar parlamentele îl urmează cu sufletul la gură. Nu este doar o consecinţă a globalizării ci şi a accelerării vitezei de circulaţie a informaţiilor prin noile tehnologii de comunicare. Astfel, parlamentele ajung să dea din cap aprobator la prezentarea proiectelor de legi elaborate în pripă, sub presiunea burselor şi a agenţiilor de rating.
Paradoxul este că Uniunea Europeană şi moneda Euro, care în contextul actualei crize a datoriilor ar fi trebuit să fie nişte metereze apte să ţină piept asaltului pieţelor devenite autonome, au contribuit ele însele la marginalizarea parlamentelor naţionale, somate să nu aducă în discuţie deciziile luate de Bruxelles, spre a nu scoate din bîrlog speculanţii.
Autorul eseului consideră că astfel Uniunea Europeană şi moneda comună, în loc să diminueze viteza proceselor decizionale, au accelerat-o şi mai mult.
Poate democraţia ţine pasul cu bursa şi pieţele financiare ?
Reacţiile la acest proces ar putea fi o încetinire a proceselor decizionale ori o accelerare a activităţii mecanismelor de control pînă în momentul în care democraţia să poată ţine pasul cu deciziile bursiere şi bancare. În treacăt fie spus, această sincronizare ar corespunde conceptului de democraţie conformă pieţii, invocat recent de Angela Merkel şi destul de criticat nu doar de opoziţia socialist-ecologistă de la Berlin.
In dezaccelerarea proceselor decizionale, Curţii Constituţionale i-ar reveni un rol decisiv, în măsura în care guvernul va trebui să se readapteze la ritmul consultărilor şi deciziilor parlamentare. Surprinzătoare este încredinţarea accelerării proceselor decizionale, a adaptării democraţiei la ritmul pieţelor şi al băncilor, unui partid proaspăt ivit din masa electoratului: piraţii. Ei sunt reprezentanţii aşa numitei Liquid Democracy, se află într-un permanent proces de votare, dau mereu un „like”, un vot pozitiv sau negativ, decuplînd astfel actul decizional de cel deliberativ.
Intr-o democraţie parlamentară, această decuplare este imposibilă. Dar piraţii, promotorii şi utilizatorii noilor tehnologii, sunt aproape la fel de rapizi ca şi agenţii bursieri, dar lipsiţi de competenţa profesională. Cine doreşte să accelereze procesele politice trebuie să renunţe la ideea unei egalităţi politice a cetăţenilor – deduce profesorul german de politologie.
Lehamitea politică a cetăţenilor sau protestul permanent
Pe de altă parte, datorită tocmai rapidei luări a deciziilor, cetăţenii se văd confruntaţi cu acţiuni şi măsuri pe care nu le aprobă. Rezultatul este o prelungire interminabilă a activităţii deliberative, demonstraţii, acţiuni de protest lipsite însă de rezultatele scontate.
Urmările sunt de pe acum vizibile: lehamitea politică, absenteismul la urne, dezinteresul faţă de viaţa parlamentară. Reiterarea de către politicieni a ideii că impopularele măsuri adoptate sunt lipsite de alternativă este un alt factor ce diminuează vitalitatea democraţiei parlamentare.
Surogatele democraţiei parlamentare
Ea nu va dispărea dintr-o dată şi nici spectaculos, crede profesorul de politologie de la Universitatea Humboldt. Îi vor lua locul organizaţiile non-guvernamentale care administrează norme şi valori generale, lesne acceptabile, uzînd de acţiuni, gesturi şi imagini spectaculoase. În internet, „userii” vor vota neîntrerupt prin mouse-click, membrii diverselor comunităţi şi donaţiile vor înlocui ceea ce înainte au însemnat actul electoral şi angajamentul politic.
Chiar dacă unii tind să desemneze eufemistic această mutaţie în cîmpul politicii drept „democratizare”, pentru Herfried Münkler lucrurile sunt deja cît se poate de limpezi: acesta este sfîrşitul democraţiei parlamentare.
