Colindele se cântă, în funcţie de zonă, „de la începutul postului Crăciunului până la Bobotează”, de la Ignat, în Ajunul Crăciunului, în ziua de Crăciun, în noaptea de Crăciun, potrivit volumelor ”Sărbători şi obiceiuri”, Editura Enciclopedică (2001-2004).
Colinda şi corinda (lat. calendae) sunt termenii care numesc textul oral ce se recită-cântă de către o ceată de tineri în special, în timpul celor 7-12 zile de facere a Anului Nou şi în alte câteva ocazii similare, explică ”Dicţionarul de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti”, de Romulus Antonescu (2009).
În Bihor, Ţara Oaşului şi Maramureş, termenul corindă apare şi în refrenul textului de colind; în Transilvania de nord-vest, se spune „a cocuţa” sau „a cucuţa”, în loc de ”a colinda”, iar în acest caz li se dau copiilor ca dar cocuţi (pâine mică, colăcel), spunându-se şi „a umbla la urat pentru a primi cocuţi”. În sudul Moldovei, colindarea se face de către copii de 6-14 ani, în cete de câte 2-6, în zilele Crăciunului, denumirea fiind „Cu steaua”, steaua fiind făcută de către copiii înşişi, în stil naiv.
În Oltenia, Muntenia şi sudul Moldovei (Tecuci), colindul este cunoscut sub denumirea de „Moş Ajun” („Bună Dimineaţa la Moş Ajun”) sau „Colideţe” („Colindiş”, prin Muscel), „Neţelaşu” („Neaţălaşu”) prin şesul Munteniei răsăritene şi sudul Moldovei; apoi în Banat şi Transilvania vestică (aproximativ între Târnave, Mureşul Mijlociu, versantul nordic al Munţilor Apuseni şi Bazinul Beiuşului, inclusiv Sibiul şi Făgăraşul) sub denumirea de „Piţărăi” (pizărăi, pizări), iar prin Banatul sud-estic şi Făgăraş este cunoscut sub denumirea de „Colindeţi”, ca şi în Oltenia şi Muntenia, unde termenul acoperă şi sensul de copii care colindă şi pe cel al colăceilor care se dau în dar copiilor, evidenţiază sursa citată.
Şi cele patru volumele ”Sărbători şi obiceiuri”, Editura Enciclopedică (2001-2004) detaliază denumirile atribuite colindului din preajma Crăciunului: „Colindatul de Crăciun” sau mai recent, ”de Moş Crăciunul” (Dolj), „Cu Bună Dimineaţa” (Gorj), „Cu Piţărăii de Crăciun” (Gorj), „La Ajun” (Mehedinţi), „Cu Ajunul” (Olt), „Cu cârligele după colaci” (Olt), „Cu bolindeţ” (Olt), „Colindătorii” sau „Merg în colindeţ cu Moş Ajunul” (Vâlcea), „Bună seara lui Crăciun, colindatul junilor” (Sibiu), „Cu florile dalbe” (Botoşani), „Leroi” (Galaţi), „Moş Crăciun” (Iaşi), ”Glob”, „cu globu” (Bacău), Colind sau virandă (Galaţi), „Cu naşterea Domnului” (Vaslui), „Neţelaşul” sau ”Bună dimineaţa la Moş Ajun” (Vrancea)
„Colindul şi colindatul constituie elementul ritual principal al societăţilor de feciori (confrerii), care colindă obişnuit mai întâi oficialităţile comunităţii (preot, primar etc.) şi apoi casă de casă, unde sunt aşteptaţi cu multă bucurie, iar acolo unde sunt fete de măritat sunt invitaţi să le joace, acest dans ritual semnificând fie augmentarea norocului fetelor, fie chiar primul lor joc, un fel de gest inaugural, de a fi pentru prima oară scoase în lume”, arată lucrarea amintită.
Acelaşi cuvânt (colind; corind) se dă şi băţului din alun, construit special pentru acest rit, folosit, în timpul ceremonialului, la lovirea sau atingerea unor obiecte şi fiinţe aflate în acel moment în gospodărie, gest care semnifică ritualistic conferirea unor calităţi de creştere, trăinicie, sănătate, întinerire, ceata de copii purtând denumirea de piţărei sau piţărăi, termeni folosiţi doar în partea apuseană a României, în special în Banat şi Mehedinţi, în rest circulând termenul de colindători.
Băţul numit colind nu este purtat de toţi colindătorii, ci numai de către cei cu ranguri în cadrul cetei, fiindcă numai lor le revine rolul de a întoarce focul, de a lovi vitele sau coarda casei, în general ei fiind investiţi cu această misiune magică. Tot colind sau colindeţ se numeşte şi colacul care se dăruieşte cetei de piţărei sau de colindători.
Încărcătura magică este dată de colindat în totalitatea lui ceremonială, în care versurile, melodia, momentul calendaristic, felul cum sunt rostite cuvintele depind de intensitatea participativă a cetei şi a colectivităţii colindate, între acestea stabilindu-se relaţii de reciprocitate, respectate cu stricteţe de ambele părţi, orice încălcare conducând la anularea efectelor benefice ale colindatului.
Colinda şi refrenul ei aparţin unei zone sacre şi unor rituri care nu au loc decât o dată pe an, într-un moment din calendarul popular, considerat ca geneză a oricărei sacralităţi. Colindatul se încheie prin consumarea tuturor darurilor adunate, colinda cântată de copii se pare că ar poseda îndemnul, emoţia cea mai arhaică, mai sacră în perspectivă magică.
Colindatul conţine virtuţi speciale, dintre care la loc de frunte sunt cele de asigurare a fertilităţii şi sănătăţii, deoarece copiii, de obicei preşcolari, adică fragezi, puri, primesc în dar fructe şi colăcei anume pregătiţi, garanţie sigură a eficienţei colindului, iar toate astea fac din colind un rit agrar.
Colindul se cântă afară din casă, sau în casă, sau şi afară şi în casă, existând şi obiceiul să se cânte numai unul dintre colindele specializate, colindele de fereastră fiind cele care se cântă numai în curte, după care se cere plata. În ziua de Crăciun, după ce au mâncat la prânz, se strâng la un loc toţi feciorii, iar, dacă localitatea este mare, se împart în două cete, de 8-10 persoane fiecare, urmând ca fiecare ceată să colinde numai jumătatea de sat hotărâtă ei.
În această situaţie, se cântă numai colindul cel mare sau colindul casei, început chiar de când se intră pe uşa casei, text în care sunt amintiţi stăpânii casei, bărbatul şi femeia, apoi, pe rând, copiii casei după vârstă şi sex, chiar părinţii fiind cei care cer stăruitor această pomenire, fiindcă cred că, dacă sunt colindaţi, vor fi tot anul sănătoşi şi nu vor săvârşi tot felul de rele (Ialomiţa).
În colinde, Dumnezeu nu este doar rugat, invocat sau convocat cum se procedează religios, ci este adus, prin formule magice, şi pus să facă „nu neapărat ce vrea, ci ceea ce aşteaptă oamenii de la el”. Textele din Ţara Oltului cuprind sintagme precum: „Nu vine cine vine” sau „Nu vine cine pare”, au clar încărcătură magică, pentru că provoacă, prin incantaţie, apariţia lui Dumnezeu, care este coborât din cer şi adus în sat cu ajutorul colindelor; acesta este rostul primordial al colindei, în sens de cântec (incantaţie), mai arată lucrarea ”Dicţionar de Simboluri şi Credinţe Tradiţionale Româneşti”.
Colindul cântat în sat: „Sculaţi, sculaţi mari boieri/ Că vă vin colindători/ Sculaţi, sculaţi, nu dormiţi/ Şi şedeţi şi priveghiţi/ Că-i născut un Domn frumos/ Cu numele de Cristos/ Şi e fiul cerului/ Şi Domnul pământului/ Sculaţi să-l întâmpinăm/ Şi-mpreună să-l cântăm/ Mărire între cei de sus/ Şi slavă până la apus” (Suceava).
Erau mai multe colinde: de fată, de geam, de tineri căsătoriţi, de bătrâni (Vrancea), notează lucrarea „Sărbători şi obiceiuri. Volumul IV Moldova”, Editura Enciclopedică, 2004. De multe ori colindătorii veneau de-a valma copii şi maturi. Erau colinde de copii (”cu bună dimineaţa la Moş Ajun”) şi colinde de vârsnici (Vrancea), iar fetele cântau colinde cu Maica Domnului (Galaţi).
Potrivit „Sărbători şi obiceiuri. Volumul I Oltenia”, Editura Enciclopedică, 2001, copiii mergeau din casă în casă, numai în satul lor. Începeau să cânte la fereastră şi cine voia îi chema în casă. Colindătorii purtau ciomege curăţate de coajă şi frumos decorate prin afumare şi clopoţei ca să-şi vestească sosirea (Dolj); colindătorii se adunau în capul satului şi de acolo începeau colindatul. Făceau făclii din cireş şi bâte de alun lucrate la foc, cu decor în formă de spirala” (Gorj). „Colindeţii se adunau în şase centre din sat, unde venea lumea cu colindeţe (colaci) şi le dădea, iar ei ziceau bogdaproste” (Mehedinţi). Ceata celor mici pleca din capul satului. Ceata celor mari începea colindatul la casa preotului, apoi colindau pe ceilalţi săteni (Vâlcea).
